Un fel de rămas-bun..

Ne fusese dor de Sibiule, dar scurta vizită din uichend a fost puțin diferită. Sau.. așa am simțit-o doar eu. Am plecat puțin tulburată și am sperat să mă întorc ceva mai bine.

I-am revăzut pe Lioara și Aurelian. După 4 ani și jumătate, Lioara s-a întors acolo unde au început poveștile ei. Încă îi lipsește agitația din capitală, dar sper să-i treacă repede senzația asta.

Am revăzut Imperium-ul și Electric Band.

Pe Ciprian..

Și un oraș gri, ploios, tăcut. Cu oameni îmbrăcați de doliu și cu gîndurile departe. Resemnați. Poate că starea mea (ușor nesigură și absentă) mi-a schițat lucrurile în non-culori. Cu greu am reușit să intru în atmosfera de concert din Imperium. Jumătate din ore probabil că nu am auzit nici muzica, nici nu am văzut fețe de oameni. Cu greu am socializat. Iar cînd am vorbit.. nu am fost eu. Am plîns de necaz și de tristețe și de nu-pot-dar-vreau-să-am-o-baghetă-magică-cu-care-să-împart-minuni. Nu am vrut să-mi iau rămas-bun de la Lioara și Aurelian. Am urcat în tren, lăsînd nespuse vorbe frumoase. Fără a mulțumi. Am fugit.. M-am cuibărit în brațele celui care mă înțelege și fără vorbe și m-am rugat cuiva să mi-l lase pentru totdeauna, așa..

Acasă.. am găsit un oraș negru, nici măcar gri. O pană de curent lăsase lumea în beznă totală. Gară pustie, oraș rece, baruri goale.

Astăzi e alb, la fel și Sibiul. Degeaba..









Nu reușesc să fac față despărțirillor. Probabil aici se încheie și penultima poveste. Au fost 303.. În drum spre casă mă voi întoarce peste cîteva săptămîni, pentru a lăsa o urmă, ceva. Sau mai degrabă nu..

Alb sau negru. Gri-ul este prea tulbure.. (Black Swan)

Asta este imaginea care mă aruncă și acum înapoi în timpul copilăriei. Pe loc, fără să mai am nevoie de altceva. Este imaginea ce am privit-o ore în sir, care, adunate la un loc, ar putea însemna zile. Sau săptămîni. După orele de balet, acasă, muzica de la vinil cînta în continuare. Lacul lebedelor. Iar povestea ce o știam prea bine, muzica ce mă purta în actul unu, apoi actul doi și tot așa.. îmi învia imaginea din față. Cea a balerinei albe. A lebedei albe.

Lebăda albă înseamnă perfecțiune. Inocență, frumusețe angelică, grație pînă în vîrful degetelor. Tot ce poate o fecioară stîrni în sufletul unui om. Dragoste.. de început de viață.

Dar lebăda neagră? Ea este cea cu adevărat importantă. Ea deține, de fapt, adevăratul rol important. Seducător, pasional, interesant, interzis, nebun, erotic, agresiv. Și toate astea.. cu o siguranță în grație, care incită. Ea trăiește și ea controlează destinele celorlalți. Ea ar trebui să fie aplaudată de toți, ea este vedeta. Da.. poate fi și asta o viziune. Mai reală, mai lumească sau doar actuală. Dar.. ca orice poveste care trebuie să inspire, nu să stîrnească.. negrul este șters, ca să rămînă albul curat.

Am găsit ceva ce-mi doream demult. Ceva care să spună cîtă tărie de caracter au balerinii și ce pasiune nebună, chiar bolnăvicioasă pentru dans, pentru programul perfect. Și întotdeauna.. cît de fragilă este lumea asta. Pentru că lucrezi cu sufletul, în principal. Baza este sufletul. Apoi corpul fizic (din carne și oase și articulații), care nu este întotdeauna așa cum ar trebui să fie. Perfect. Să nu te dezamăgească, să lupte în rînd cu tine, să fie un aliat, nu un posibil trădător.

Ce se întîmplă atunci cînd nici sufletul și nici trupul nu mai sunt de ajuns? Cînd mintea începe să se joace. Să te joace pe degete, să te întoarcă, să te rostogolească, să te arunce, să te taie.

Filmul Black Swan (Lebăda Neagră) este perfect. De la primele secundele pînă la ultima. Cu tot cu degetele de la picioare bătute și tăiate de poante, cu micul dejun simplificat (un ou și o jumătate de grepfruit), cu obsesia pentru un trup slab care duce inevitabil la anorexie și/sau bulimie, frica de dulciuri și fascinația pentru lucruri perfecte - o pereche de cercei care imită niște diamante mici, nuanța unui ruj de buze, părul foarte bine prins în coc. Amănunte ce contează.

Este un film bun pentru că scoate afară sentimente ce ar putea suci mintea unei prim balerine (Beth, made by Winona Ryder), la sfîrșitul carierei pe scenă (se întîmplă, de obicei, înainte de împlinirea vîrstei de 30 de ani). Cum să te retragi cu sufletul împăcat, cînd altă balerină, mai tînără, mult mai naivă și neexperimentată te înlocuiește? Îți ocupă cabina, locul pe scenă și locul din inima spectatorilor.

Foarte bine este construită și lucrată povestea Ninei (made by Natalie Portman), tipul balerinei clasice, care tot ce știe este balet. Respiră și trăiește prin și pentru dans. Ea este modelul perfect de dansatoare făcută pentru rolul lebedei albe. Nina este aleasă ca prim balerină pentru următorul sezon de spectacole. Directorul artistic (Thomas, made bt Vincent Cassel) vrea să modifice clasicul Lacul Lebedelor, prin alegerea aceleiași balerine pentru ambele roluri (gemene doar la chip, așa cum ne-a povestit Tchaikovsky, dar total diferite ca și personalități) - cea de lebădă albă și lebădă neagră.

Însă pentru Nina (lebăda albă clasică), așa cum și profesorul de balet știe deja, transformarea în lebăda neagră va fi un mare test, o încercare grea, pe care Nina va trebui să și-o însușească dincolo de dans. Și în viața reală. Tocmai aici este problema Ninei. Viața ei, în afara dansului.. nu este. Cu toate că se apropie de 28 de ani, ea este încă "mica prințesă" a mamei.

Foarte tare mi-a plăcut și personajul mamei, și ea, tot o fostă balerină. Însă acel gen de dansatoare care nu a apucat să fie prim balerină, să strălucească, să-și demonstreze talentul și pasiunea pentru dans. Ceea ce putea fi o carieră de balerină pentru ea, s-a întrerupt la vîrsta de 28 de ani, cînd s-a decis că un copil merită sacrificiul. Erica (made by Barbara Hershey) este, însă, o mamă obsesivă, care își dorește pentru fiica ei ceea ce ea nu a putut avea. Refuză să admită că mica ei prințesă a crescut, că a fost domnișoară, iar acum este o tănără prinsă, tocmai de ea, într-o vîrstă trecută demult. Totul în jurul Ninei trebuie să fie de poveste - pereții camerei, patul, lenjeria, obiectele. Papițoi de pluș, cutii muzicale cu balerine, flori albe și roz. Telefon roz, haine roz și albe, imaculate. Ușa camerei Ninei nu se închide niciodată. Nina nu are nevoie de intimitate, de spațiul ei, pentru că este încă prințesa mică a mamei. Iar cum un tată nu există..

Astfel, Nina este acum o tînără mai mult decît confuză. Concentrată exclusiv pe balet și pe ideea de perfecțiune (mișcări perfecte, program perfect, coafură perfectă, bijuterii mici și fine, foarte feminine etc.), total neinteresată de cele lumești, ea dezvoltă, în timp, obsesii și ritualuri obsesiv-compulsive (își scarpină spatele pînă la sînge, în momentele în care devine nesigură pe ea). Anorexia - din nou, clasica problemă. Aș vrea să cunosc termenii psihologici, dar.. Din momentul în care Nina este aleasă ca prim balerină, ea începe să dezvolte încă o porneală bolnavă - halucinațiile. Mici, mai întîi. O unghie ruptă, o pielița desprinsă.

Lupta cu propria ei persoană, pentru transformarea în lebăda neagră, este cea care îi sucește complet mințile. Copila prea blîndă, inhibată, morală, frigidă chiar, care aproape că vorbește în șoaptă cu ceilalți, de teama de a nu deranja și de a ieși din personajul ei de mică prințesă.. va trebui să se transforme în femeie. Acea femeie pasională, imaginată artistic de o lebădă neagră. "Tema asta pentru acasă" o îmbolnăvește. Se numește psihoză..

Nu cunosc termeni psihologici și nu aș ști să explic în cuvinte potrivite, matematice, cît de nebună și interesantă devine acțiunea filmului. Sunt multe schimbări pur psihologice, care o ajută să se metamorfozeze, foarte frumos și aproape diabolic, în lebăda neagră. Nu știu dacă scenaristul și regizorul și-au propus să surprindă publicul, mizînd pe psihicul slăbuț al balerinei, dar totul a fost previzibil pentru mine. Asta înseamnă, oare, că am o minte întortocheată? Cunoscătoare într-ale psihologiei umane nu-s, ca să ghicesc comportamente și psihopați. Sau.. știu ce vreau să scriu, dar țin pentru mine partea asta :)

Sublim interpretată, în film, este reușita metamorfozării Ninei în lebăda neagră.

Este pentru prima dată cînd îmi place un rol de-al lui Natalie Portman. Bine.. recunosc. Orice actriță care îmbracă rolul unei balerine ar trebui să primească un Oscar, după mintea mea creață. Deci sunt subiectivă foarte, pe tema asta.

Aripile negre, ce ies de sub pielea de om, o îmbracă și apoi înghit omul - asta este scena care pe mine m-a convins că este filmul perfect despre balet.


Pe parcursul fimului m-au trecut valuri de transpirații reci. Recunosc - la unele scene aproape că m-a durut și pe mine durerea ei fizică. Iar de plîns.. am și plîns puțin, că na.. lacrimile spală ochii :)

Primul meu..

Am preluat leapșa, o rezolv și o dau mai departe. Să mai facă și alții exerciții de memorie, că la toți ni-i greu. Dar e prima și ultima chestie de genul ăsta pe care o fac.

Primul cuvînt pe care l-ai spus Hai, La Mulți Ani, forcepsu' sus! Și scuze că v-am stricat petrecerea. Glumă proastă! Care putea fi primul meu cuvînt? A, știu! Sper că nu miroase a pește! (ceva legat de o mică obsesie de-a mea) Na, că-i propoziție..

Prima zi de școală generală Am stat mult timp să mă gîndesc la răspuns, dar pe cuvînt spun - nu îmi amintesc nimic, nimic. Cu siguranță ai mei părinți au fost cu mine, în curtea școlii generale numărul 1, aflată peste drum de casa noastră. Nu cred că am avut emoții. Dar ce îmi amintesc din primul an de școală este că de-atunci am început să mă uit urît la femei și să le consider niște japițe. Și asta din cauza învățătoarei mele, care m-a traumatizat serios după ce a venit la banca mea, m-a ridicat în picioare, mi-a luat capul între mîini și l-a lovit "puțin" de perete. Nu am reținut motivul, dar oricare ar fi fost el.. sunt convinsă că nu meritam un așa tratament. Foarte tîrziu le-am povestit părinților episodul respectiv și am făcut-o doar ca să îi fac să înțeleagă motivul pentru care nu aveam conversații cu ea, în timpul vizitelor la domiciliu. Nici acum nu avem vorbe, cu toate că ne mai întîlnim.. Mda, frumoase amintiri, n-am ce zice :)

Primul tău sărut Foooarte romantic, inocent, finuț și frumos. Eram fooooarte îndrăgostită. Era un neamț extrem de chipeș și atent cu mine. Eu aveam 14 ani.

Prima formație care ți-a plăcut la nebunie Hhhm.. cred că Ace of Bace și cu siguranță Class (erau încă elevi la Școala Vedetelor)

Primul cd cumpărat (casetă, de fapt) Massive Attack.. nu mai știu care dintre ele.

Prima zi de liceu Nici asta nu mi-o mai amintesc. Dar sigur, sigur eram foarte mîndră de sacoul vișiniu, marca Radu Negru. In your face, Doamna Stanca!!! :))

Primul cuvânt pe care ţi l-a adresat prietenul / prietena cel / cea mai bun / bună: "Bună, eu sunt Lioara.. Tu?" (primul an de facultate - 2002)

Prima zi de facultate M-am plictisit ceva grozav ascultînd niște bullshit-uri comuniste despre cît de minunată va fi meseria de jurnalist. Apoi.. am plecat spre internatul de fete (Lia, din Terezian), iar în dreptul fabricii Independența am hotărît că m-am rătăcit. Am rugat un taximetrist să-mi explice cum ajung la Lia. Bărbatul mi-a arătat căminul, care se vedea printre blocuri, dar eu am zis.. "Nu, eu m-am rătăcit, nu știu să ajung singură, vă rog să mă duceți cu mașina", ceea ce săracul om a executat. A durat mai mult să pornească mașina și să bage în viteză, decît drumul pînă la poarta internatului :))

Prima restanţă: Da, știu! A fost la sport, pentru că mi-a fost lene să intru la examen. Dar cît timp colegele mele transpirau, eu acceptam o invitație la cafea :).. Au fost mai multe restanțe, dar mîndră-s, Doamne, de 9-le de la Religiile Lumii, profesor Lucian Groza, care a împărțit note de 2, 3, și 4 la trei sferturi dintre colegii de an.

Prima zi la locul de muncă: Vară, 19 ani (părul meu era verde-roz), Monitorul de Făgăraș. Puțin agitată și foarte aeriană. Dar a avut grijă Alin să mă aducă cu picioarele pe pămînt :))

Invitații mei la leapsă sunt așa - Cristiana, Paulache, Mircea. Mădă, sunt curioasă de "primele" tale legate de facultate :)) Tot e marți.. măcar ne mai amuzăm și noi.

Iubitule,

îți mai amintești?

Cititorul de.. Raluci

Cred că toată lumea este familiară cu testele acelea pe care le găsești în orice revistă dedicată sexului frumos, dar puternic și musai independent. Iar genul de "teste pentru a-ți cunoaște mai bine partenerul de viață" cred că orice creatură umană de specie femeiască le-a bifat, măcar o dată. În copilărie, adolescență, în perioada facultății și chiar în timpul mariajului, de ce nu? Probabil că decodificarea și o analiză mai profundă a ADN-ului unei femei va demonstra, la un moment dat, cît de.. surori suntem. Și cît de important este pentru noi să fim sigure că omul căruia îi pregătim dimineața cafeaua este inofensiv. Că este "ca o carte deschisă", ceea ce ne ferește de surprize, în special din acelea cu dinți ascuțiți.

Buun. Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată un test de genul "cît de bine îți cunoști partenerul", gîndindu-mă la Alin. Mă rog.. la 23 de ani parcă nu-ți mai arde de copilării de genul ăsta, cînd deja poți gîndi și acționa după propriile intuiții și experiențe. Și pînă la urmă nu simțeam nevoia de-a mă grăbi să-i ghicesc și să-i învăț toate fețele. Am preferat să descopăr omul.. în timp și pe viu. (A nu se înțelege că dau credit testelor respective!!!)

Dar el.. aaah, EL! Cum poate face ceea ce face? Mă întreb și mă oftic, că nu găsesc un răspuns care să mă mulțumească și să-mi rezolve misterul ăsta.

Cu mult timp înainte ca pe mine să mă izbească subit ideea cum că Alin (acel Alin-care-m-a-chinuit-pe-mine-la-primul-job-de-mă-duceam-plîngînd-acasă-aproape-zilnic) pare, totuși, un om.. uman, EL, Alin Daniel Bujor deja îi spusese Comaniciului că NU, nu se vede căsătorit, dar că există o fată care-i place de mulți ani și pe care ar vedea-o soția lui. Cu toate că noi doi nu aveam nici măcar conversații, nici prieteni comuni, nici.. nimic în comun. Eram ca apa și uleiul. Fiecare respira alt aer, ca să fiu mai explicită. Dacă cineva mă întreba "ce știi că mai face Alin Bujor?", coboram toate "epitetele" din pod și i le trînteam în cap, de-l durea două zile. Și cu toate că pentru mine era un bau-bau cu colți, eu eram.. (îmi vine să scriu prințesă, dar e prea manelistic cuvîntul, apoi nici el nu a fost vreodată un finuț, care să pună botu' la romantisme aducătoare de diabet zaharat) aleasa lui. Și acum mă mai întreb - de unde siguranța și încrederea aia pe el? Cum a putut să vadă ceea ce mie îmi părea a fi imposibil în viața asta?

Da, îmi cunosc omul de lîngă mine, dar asta am realizat-o la ceva ani după ce am prins drag de el. Dar el.. mă știe așa cum nici eu nu mă știu.

Și am o mulțime de exemple grăitoare care-mi pot susține teoria. Dar sunt prea intime și prea serioase..

Un exemplu banal. Astăzi. Conversație:

Eu - Alo, da..
El - Ce faci, u? Iar te-am trezit?
-Îhîîîm. Am adormit la film..
-Ce film?
-A, porcăria aia de Inception. M-am hotărît să-l văd..
-Păi vezi? Ce ți-am zis eu cînd te-ai întors din Italia?
-Ăăăă.. ce-ai zis?
-Că ți-am găsit un film perfect-pregătitor-de-somn - Inception.
-Serios? Așa mi-ai zis?
-Păi ia adu-ți aminte!
-Probabil.. Păi și cum ai știut că..?
-Iubi, ai uitat cu cine vorbești..

E, chestia asta m-a pus serios pe gînduri. Cum să ghicești și filmul care îmi va face poftă de somn?!? Mai ales cunoscînd foarte bine faptul că visul este un subiect ce mă pasionează, ca atare.. care ar fi fost șansele ca filmul ăsta (super apreciat de toți) să mă lase rece și mai ales să mă plictisească în așa hal, încît la trei sferturi din film să închid laptopul și să adorm ca hipnotizată? HIP-NO-TI-ZA-TĂ! Și dacă nu m-ar fi trezit tot EL, ghicitorul de Raluci, aș fi dormit atît de adînc și de interesant! Și aș fi continuat să visez niște chestii foarte, foarte faine, legate de mare, de ocean, de plajă și căldură. Aaah!

Nu-mi pot explica ce îl face pe Alin un atît de bun expert în.. Raluca, dar eu, oricîte teste m-aș apuca să completez acum, nu aș putea intui (chiar în așa hal) absolut orice ține de omul de lîngă mine.

Iar faptul că există cineva care te poate citi și în somn.. poate fi, uneori, cel puțin bizar. Și cam înfricoșător. Nu este prea "lejer" să fii o carte deschisă! Da, m-am hotărît. Asta-i concluzia mea la sfîrșitul săptămînii.

Teatrul ca și experiment personal

Mircea, ăsta este răspunsul meu la postul tău de astăzi. Am încercat să-ți răspund la tine acasă, dar e prea mare textul..

Probabil că oamenii se leagă prea mult de ideea de teatru. De ideea de sală de teatru, de sală de spectacole în care se întîmplă un act artistic. Teatrul nu stă în pereți, în scaunele tapițate sau în loje. Nici în podeaua de lemn, numită scenă. Nici în actori. Stă în sentimente și emoții. Teatrul este ca un experiment - îți propune să ieși din povestea ta și să intri în altă situație, alt timp, alt personaj sau personaje. Alte eu-ri, poate. Dacă povestea te prinde, poți foarte ușor să faci abstracție de tot ce este în jurul tău.

Acum cîțiva ani ne-am luat de mîini și ne-am dus la Sala Dietei, din Cetatea Făgărașului. O sală în care, cu sute de ani în urmă, aveau loc căsătoriile și festivitățile domnești. O sală care are zidite în pereți coșciuge cel puțin bizare, mărturii ale perioadei în care cetatea a fost închisoare comunistă. Acum, de-a lungul pereților sunt expuse busturi, realizate de un sculptor local. De obicei este doar încă un spațiu friguros al cetății. Am intrat acolo, iar sala era doar pe jumătate dotată cu scaune de lemn, rabatabile. În fundul sălii, în semi-întuneric, la mijlocul distanței dintre pereți era un scaun cu rotile, argintiu și strălucitor. Întors cu spatele spre noi. Susținea un trup, îmbrăcat în haine negre. Ne-am așezat, a mai venit lume care și-a ales un loc. La un moment dat, omul a început să vorbească, iar după un timp căruciorul s-a întors spre noi. Să fi durat o oră, poate două, nu mai știu. Dar după ce omul ăsta și-a rostit și ultimele cuvinte, oamenii din jurul meu nu au schițat niciun gest. După o vreme (să fi fost secunde, poate minute, nu știu..) au aplaudat. Dar nu cum aplauzi atunci cînd ești fericit. Eu nu am putut. Eu mă uitam la bărbat și speram să nu fie adevărat..

De două ori mi s-a întâmplat să nu pot aplauda, la finele unui astfel de experiment. Pentru că dacă aș fi aplaudat pentru decor, sunetiști, regizor sau actori, ar fi fost ca și cum aș fi recunoscut că tot ce s-a întîmplat în cele cîteva zeci de minute a fost, de fapt, o joacă.

Micul experiment dramatic din seara respectivă s-a numit Hess, după Decalogul după Hess, de Alina Nelega Cadariu. Inspirat din destinul celebrului și controversatului german nazist Rudolf Hess. Numele actorului nu l-am reținut. I-am reținut însă ochii, fața, bastonul. Ce m-a înfiorat a fost puterea nebună cu care susținea niște lucruri. Aproape ca un diavol sau ca un Isus, care intrigă, dar fascinează. La picioarele căruia ai putea să te arunci, convins fiind că el știe, el are puterea și priceperea, înțelepciunea și adevărul suprem.. Da, actorul este Nicu Mihoc.

Cam asta înseamnă teatrul pentru mine. Nu costumașul drăguț care-l îmbrac pentru seara respectivă, nu fascinația pentru unul sau doi sau trei actori celebri. Nu-mi pasă dacă spectacolul de teatru are loc în cea mai nouă și mai modernă clădire de teatru din capitală, sau într-o hală dezafectată din Sibiu, în răcoroasa Sală a Dietei din Cetatea Făgărașului, sau dacă o văd din fața televizorului, fără să mă vadă cineva. Și nici nu pretind a fi cultă sau elevată pentru asta.

Pot spune doar că-mi plac experimentele. Este ca o magie, o întoarcere în timp. Un fel de proiecție astrală - intri, conștient, în altă dimensiune. Mă face să-mi pun întrebări și mă oprește puțin în loc. La mine nu pot spune că este vorba despre atmosfera generală din jurul unui spectacol de teatru, care să mă determine să simt la rîndul meu ceva. Eu.. simt sau nu simt, iar asta depinde numai de mine. Este o reîncarnare care îmi place.

Vierme

De obicei ascult. Mă pot detașa de persoana mea și pot intra în povestea celuilalt, o pot privi cu ochii lui și o pot simți cu inima mea. Rețin senzațiile de spaimă și de durere, de rușine sau de disperare. Nu mă feresc să ascult oamenii și să plîngem împreună, cu toate că o facem separat.. Alin spune că sunt prea miloasă și că prea ușor pot fi rănită, tocmai din cauza asta. Nu greșește..

Așa fac, de obicei. Adun durerile altora, pe lîngă ale mele care sunt și ele, cîteva. Dar vin zile cum este cea de astăzi. În care aleg să lovesc și eu omul bolnav, care se întoarce la mine, pentru încă o vorbă bună și o încurajare. Și este de-ajuns să-i dau prima palmă. Ca dup-aia să nu mă mai pot opri. Nu am intenții rele, nu vreau să-l bat atît de rău, încît să-l trîntesc la pămînt. Dar acolo se ajunge. Știu că pot fi prea dură și că vorbele mele rănesc și lasă urme. Degeaba îmi cer, apoi, iertare.. Unii mă iartă, alții se îndepărteză și aleg să păstreze o distanță.

Astăzi mi-am certat fratele.. Atît de rău, încît mă doare pe mine. Cel mai mult pe mine. Și astea sunt lacrimile care intră cel mai adînc în piele. Cît despre suflet.. este o rană deschisă. Îmi iubesc fratele ca pe propriul meu copil, dar azi am ales să-l plesnesc în continuu și să-i arăt (virtual) ușa, decît să-l mai iau în brațe și să-i promit că voi fi mereu lîngă el. Încă nu știu care vor fi consecințele "lecției" de azi, dar tot ce pot spera este ca el să nu aleagă să mă îndepărteze definitiv.

Astăzi sunt un vierme hidos, numai bun de strivit. Aș putea să ies în oraș, cu un carton mare agățat de gît. Astăzi puteți profita de mine. Acum este momentul cel mai bun. Sunt vulnerabilă. O pradă ușoară. Nici nu trebuie să elaborați vreo strategie deșteaptă de a pune mîna pe mine. Loviți direct, scuipați din toate părțile. Nu voi opune rezistență. Eu sunt, de fapt, omul jalnic. Nu altcineva.

Gata!

Am scris-o, mi-am scos afară toate emoțiile negative ce treceau prin mine, am șters-o și acum m-am liniștit. Mai iert o dată, dar nu de dragul lui, de dragul meu. Deci nu sunt o bună creștină, sunt doar egoistă. Dar e bine și-așa, mult mai bine decît dacă aș fi nervoasă și încruntată 24 din 24. Zen! Începe patinajul :)

Declarație de dragoste pe propria răspundere

Am emoții, pentru că nu știu de unde să încep.. Spun așa..

Memoria mea subțire nu a reținut conștient vremea în care tu erai cel mai important om din lumea mea. Poveștile și amintirile tale despre noi două au devenit automat și ale mele. Pot doar să intuiesc senzații. M-ai dorit atît de mult, încît niciun sfat de specialitate nu a mai contat. Atunci, probabil, ți-ai dorit cu toată puterea și ai sperat că amîndouă vom fi bine și vom putea începe o poveste împreună. Și-am început..

Se spune că unul dintre modurile în care mama își arată dragostea pentru copii este să gătească mîncăruri bune. Mamă, dacă nu ți-ai dat seama de asta pînă acum, uite că recunosc - nu mi-a plăcut niciodată cum gătești! Poate din cauza asta nici eu, la rîndul meu, nu sunt pasionată de latura asta, nu găsesc nicio plăcere în a prepara rețete deosebite și a orna frumos bucatele pe farfurie. Dar nu-i nicio pierdere. Și știi de ce? Pentru că tu mi-ai deschis mintea și inima spre lucruri mai.. discrete. Tu nu mi-ai vorbit, cu cuvinte, despre sufletul tău, niciodată. Dar mi-ai cântat cu vocea ta blândă toată copilăria. Cînd am mai crescut mi-ai spus poezii, poate prea adânci pentru anii și puterea mea de înțelegere de atunci. Te vedeam lăcrimînd cînd ascultai cîntece vechi, o chitară și un pian.. M-a durut să te văd tristă, de multe ori. Nu ar fi fost un prea mare efort din partea mea să las orgoliul prostesc la o parte și măcar să-ți spun cîteva cuvinte de încurajare. Dar nu am făcut-o.. Am lăsat aerul dintre noi două.. gol. Probabil ți-ai fi dorit să fiu lîngă tine, să te ascult, să te înțeleg și să-ți ofer măcar o mică dovadă de dragoste. În fond, tu m-ai iubit de dinainte să fiu eu..

Tu ești cea mai plăpîndă ființă pe care am cunoscut-o vreodată.

Pentru tine probabil că nu am fost și nici nu am devenit între timp copilul acela la care ai sperat, dar mamă, tu ești mama de care aveam nevoie. Mi-ai dat mai mult decît oricine altcineva. Mi-ai arătat cum să visez în culori calde, atunci cînd totul în jurul meu este înghețat. La fel ca și tine, mă bucur acum, la nesfîrșit, de același cîntec și mă pierd în el.. Și pe mine mă fac fericită lucrurile mărunte, cuvintele prinse din zbor și îmbrățișările. Amîndouă păstrăm amintiri și senzații în cel mai bine ascuns sertar. Da, încă mai avem momente în care suntem două copile mari și răsfățate. Și, cu toate că în noi se rup poduri și se prăbușesc lumi, ne-am obișnuit să zîmbim și mai larg și să strîngem și mai tare în brațe oamenii de lîngă noi, chiar dacă nu au nevoie și se întreabă ce-am făcut pentru asta?. Ne vindecăm singure, în felul nostru..

Mamă, știu - tot ce-ți dorești de ziua ta este un tort cu căpșuni :) Nu o să vezi așa ceva prea curînd (făcut de mîna mea), dar ce zici de niște prăji cu căpșuni? Doar cobor pînă la Happy Pie și pregătesc un pachet mare.. Fii atentă, că vin la tine! Asta da sărbătoare ;)

Pies: ești un om frumos. Așa vei rămîne mereu.. A da, La mulți ani!

Păstrăm în noi lacrimi.. neplînse încă..

Om. Oameni. Suflete. Ce ascunde omul în el? Ce ține doar pentru el?

În zorii dimineții, cu totii deschidem ochii, la fel. Redevenim conștienți de noi. Noi, mirosind a trecut, a griji, bucurii, frici, regrete, spaime, rușine, teamă. Noi, care avem pus bine, ascuns de ochii celorlalți, un băgăjel pregătit din timp.. Gîndit și bine organizat.

Ne plac oamenii care strălucesc. Oamenii care au un har al lor. Oamenii care dețin puterea. Ne fascinează mașinăria din fața noastră, perfect construită. Fără cusur. Supra-oamenii. Cei care au știința, puterea și harul de a atrage suflete. Cine sunt ei, atunci cînd cortina cade?

Pentru că noi, toți, suntem oameni-pian. Cei mai mulți cîntăm pentru o sală goală. Dar supra-oamenii - pentru săli pline. Noi plătim un preț simbolic pentru ei, îi așteptăm, ne dorim, sperăm. Ei pășesc pe scenă. Demni, frumoși, perfecți, fără cusur. Și încep să trăiască. Pentru ei, pentru că vor să spună, să-și strige gînduri și fîșii de suflet. Pentru că vor să fie văzuți, auziți, ascultați. Au nevoie. Sunt mîndri. Sunt egoiști. Ar înnebuni dacă, în timpul spectacolului, oamenii s-ar ridica, rînd pe rînd sau în grupuri și ar părăsi sala. Podeaua de lemn de sub ei s-ar înmuia. Le-ar fi frică. Teribil de frică. Viermele îndoielii ar mușca din ei. "Vă rog, rămîneți! Nu plecați încă. Mai am ceva de spus, aveți răbdare, vă rog! Doamnă, nu mă priviți așa.." S-ar înfuria și nu ar înțelege, nu și-ar putea explica de ce. De ce acum, dintr-o dată, programul obișnuit, glumele, vocea, ochii, micul lui moment de magie.. nu mai funcționează? Ce s-a rupt? Unde și cînd? Oamenii ăia îl adorau, îl urmăreau pretutindeni, îi sorbeau vorbele. Era un supra-om. Este în continuare un supra-om. Este? Mai este?

Cine sunt supra-oamenii care redevin oameni, după ce cortina cade? Cum sunt? De ce sunt.. așa?

Cine i-a iubit, cine i-a mîngîiat, cine i-a scultat cînd învățau să devină oameni? Ce amintiri au? Dor amintirile lor? Probabil că dor prea tare. Probabil că au dezamăgit, la un moment dat. Au rănit, voit sau nu. S-au rușinat și s-au temut. Măcinați de fricile cele mai mari.. și-au dorit să viseze. Să aibă propria lor lume.. Să vorbească pentru a fi ascultați, nu ironizați. Să cînte pentru a retrăi, la nesfîrșit, aceeași iubire demult pierdută. Să facă lumea să rîdă, pentru a uita ce înseamnă să plîngi singur, neajutorat și părăsit de toți.

Supra-oameni sau cei mai fragili și triști dintre noi, oameni ce ne-am obișnuit să cîntăm pentru săli goale?

- What do we do now, Charlie?
- Smile..!

My perfect 27 :)

Fata asta pe care o aveti in fata si pe care o mai vizitati din cand in cand, atunci cand treceti pe aici (indiferent daca imi lasati vreun mesaj sau nu), fata asta care va tine companie chiar si 3 minute din cele multe ore dintr-o zi, fata asta pe care voi, prietenii, o alintati "Ralux" si tu, Buji, o adori pentru tot ce este, face si simte ea, ei bine, ea.. este o tipa al naibii de norocoasa. Si totusi destul de inceata la minte ca sa nu realizeze asta in fiecare zi "banala" din an. Sunt norocoasa ca va am pe voi, cei care sunteti, fiecare in parte, o mica parte din puzzle-lul povestii mele de acum.

Sunt recunoascatoare pentru parintii mei, pentru ca acum inteleg motivele pentru care au jucat mereu rolul de adulti mult prea protectori si duri. Atunci, recunosc, au fost momente cand credeam ca nu exista "copil" mai nedreptatit decat mine. Acum le multumesc sincer ca mi-au dat o educatie sanatoasa, ca m-au certat ingrozitor atunci cand am gresit, ca m-au tinut departe de lucrurile si oamenii care ma puteau dezamagi. Stiu ca nu sunt cea mai buna fiica din lume (o, nici macar de pe strada mea, poate nici chiar din scara de bloc), stiu ca va doare atunci cand promit ca o sa va vizitez curand, dar o fac mereu cu mare, mare intarziere. Voi ma asteptati mereu, iar eu va dezamagesc de fiecare data.. Sunteti oameni buni - acum inteleg si va sunt recunoscatoare, in primul rand, voua.

Sunt recunoascatoare pentru ca am un frate ca Ciprian. Chiar daca acum esti inalt, ai un par negru superb (cret si lung), chiar daca vocea ta nu mai e aceeasi, chiar daca esti cu trei capete peste sor-ta mai mare la ani, chiar daca ai plecat de langa mine si ai pornit pe propriul tau drum, eu te vad inca mic, te vad inca un blond frumos si finut ca o fetita, imbracat in rochitele mele de balet, un copil vesel si dulce, pe care l-am iubit si l-am protejat ca pe propriul meu bebe. Un copil pe care l-am adorat.. tot. Sunt recunoscatoare pentru faptul ca inca iti este dor de mine, ca alergi sa ma vezi, atunci cand ajungi acasa, ca ma strangi in brate pana ma lasi fara aer, ca ai incredere in mine, ca esti sincer cand imi spui ca ma iubesti si ca imi doresti tot binele din lume. Esti un frate bun si drag!


Sunt recunoscatoare pentru familia mare si frumoasa de la Cover Club. Aici am descoperit oameni exceptionali, care imi sunt dragi foarte. Si care imi vor lipsi in fiecare zi, in fiecare seara. Imi doresc sa mai am inca o data sansa de a aduna in jurul meu prieteni asa cum sunteti voi. E greu, stiu, dar voi continua sa sper, pentru ca dorul de voi este iminent si voi avea un gol mare.. Va voi "invidia" pentru fiecare seara de karaoke, pentru fiecare seara de concert, pentru fiecare sarbatoare, aniversare si sfarsituri de saptamana peste care veti trece fara noi. Iar de copii.. ce sa mai zic? Mai are rost? :)

Sunt recunoascatoare pentru prietenii care, fizic, nu sunt aproape de mine (respectiv Sibiu, Botosani si Bucuresti), dar sufleteste.. sunt acolo, intotdeauna. Sunt recunoascatoare pentru Lioara mea, cea mai finuta, delicata si cuminte persoana din lume. Care de mai bine de sapte ani mari si lati nu numai ca ma suporta si ma accepta cu toate fitele si prostiile ce le fac, nu ma judeca (asta nu inseamna ca nu ma "trage de urechi" atunci cand este cazul), dar ma iubeste in continuare. Iresponsabila mica ce esti tu :))

Sunt recunoascatoare pentru Alinu meu. Stiu ce spun - are niste nervi de otel si o rabdare fantastica, mai ales atunci cand este vorba de mine. Macar si pentru astea doua calitati (pentru ca ele sunt muuuult mai multe, de fapt) pot spune ca sunt o femeie fericita. Multumesc din suflet, U, ca esti tu si ca esti asa.. :)

De ce m-au apucat nostalgiile astea la inceput de an? Pentru ca am avut parte de cea mai frumoasa zi de nastere de pana acum. Pot sa jur pe negru :)
I-am avut aproape pe mai toti de sus. A fost chiar primul an in care Lioara si Aurelian au venit la Faga pentru noaptea de Rev si inca doua zile. Am fost la Cover cu totii, inclusiv cu picii familiei (meaning Filip, David si Stefan). Am fost dansata de sot (din ce in ce mai pasionat si pasional dansator), de Vio, de vecinu' Marius (te-am pacalit, na! si aici nu ma refer la cartea de identitate, pe care chiar ti-o voi arata cat de curand), de Aurelian, Lioara, Adina si de inca un domn pe care nu il cunosc (???), am fost pupata, felicitata, sunata etc. Am primit o multime de cadouri frumoase, care imi plac mult de tot. Deja sunt cadouri de femeie in toata firea.. probabil mesaje discrete cum ca "acum ai 27 de ani.. gata, s-a cam terminat cu copilariile" :))
Aoleu, da! Am dansat chiar si pe muzica populara! Eu, Raluca! Nu mai stiu cum se numeste dansul respectiv, dar stiu ca dureaza de ai impresia ca nu se mai termina anu' asta. Si l-am jucat nu o data :)

A fost o super noapte de aniversare si pentru ca nu am mai fost eu singura sarbatorita. Cine oare, dintre toti oamenii astia speciali din viata mea, putea sa se nasca in aceeasi zi de 1 ianuarie? Vio Morarescu, normal! Un capricorn tare asemanator mie si eu lui, in multe privinte. Noi doi ne intelegem fara prea multe cuvinte. Vorba cantecului - "vibratii, vibratii". E, cam asa este si in cazul nostru. Vio, pentru a 57-a oara - muuulti ani.. cu folos, nu orisicum :) Si da, stiu.. mai vorbim noi peste un an, doi! :))

Mi-am dat seama ca dorinta de la miezul noptii am uitat s-o rostesc cu voce tare. DAR! A zis-o Alinu in locul meu, ghicindu-mi gandurile :)

La 26 de ani mi-am dorit sa fiu ocrotita si ferita de necazuri mari (ca o presimtire pentru ce urma sa vina..) si chiar am fost. Mereu pe ultima suta de metri.. Tot atunci mi-am propus doua lucruri. Sa fiu: 1. mai calma si 2. mai buna cu oamenii din jur. Well.. m-am straduit, pe cuvant c-asa facui! Nu prea mi-a iesit, stiu, recunosc, imi pare rau..

La 27 ma voi stradui sa tin pasul cu toate ce vor veni. Imi doresc de la mine sa fiu pregatita pentru schimbari majore. O sa am nevoie in continuare de protectia aceea, dar putin altfel de data asta :) Dar sunt convinsa ca va fi un an nebun, foarte interesant si plin de evenimente frumoase. Stiu eu asta :)

Multumesc tuturor pentru gandurile bune si imbratisarile calde pe care le impartiti cu mine. Ma simt iubita si binecuvantata si sunt fericita ca am inceput inca un an inconjurata (la propriu si la figurat) de oameni deosebiti pe care ii - va iubesc!

Al meu, cavalerul noptii :)

De la stanga la dreapta - Filip, Stefan si David :)


















Ralu si Vio, sarbatoritii gemeni :)

Let's twist again










:))







Jam-ul de la 6 dimineata..


Mike

Aurelian

Alin