Teatrul ca și experiment personal

Mircea, ăsta este răspunsul meu la postul tău de astăzi. Am încercat să-ți răspund la tine acasă, dar e prea mare textul..

Probabil că oamenii se leagă prea mult de ideea de teatru. De ideea de sală de teatru, de sală de spectacole în care se întîmplă un act artistic. Teatrul nu stă în pereți, în scaunele tapițate sau în loje. Nici în podeaua de lemn, numită scenă. Nici în actori. Stă în sentimente și emoții. Teatrul este ca un experiment - îți propune să ieși din povestea ta și să intri în altă situație, alt timp, alt personaj sau personaje. Alte eu-ri, poate. Dacă povestea te prinde, poți foarte ușor să faci abstracție de tot ce este în jurul tău.

Acum cîțiva ani ne-am luat de mîini și ne-am dus la Sala Dietei, din Cetatea Făgărașului. O sală în care, cu sute de ani în urmă, aveau loc căsătoriile și festivitățile domnești. O sală care are zidite în pereți coșciuge cel puțin bizare, mărturii ale perioadei în care cetatea a fost închisoare comunistă. Acum, de-a lungul pereților sunt expuse busturi, realizate de un sculptor local. De obicei este doar încă un spațiu friguros al cetății. Am intrat acolo, iar sala era doar pe jumătate dotată cu scaune de lemn, rabatabile. În fundul sălii, în semi-întuneric, la mijlocul distanței dintre pereți era un scaun cu rotile, argintiu și strălucitor. Întors cu spatele spre noi. Susținea un trup, îmbrăcat în haine negre. Ne-am așezat, a mai venit lume care și-a ales un loc. La un moment dat, omul a început să vorbească, iar după un timp căruciorul s-a întors spre noi. Să fi durat o oră, poate două, nu mai știu. Dar după ce omul ăsta și-a rostit și ultimele cuvinte, oamenii din jurul meu nu au schițat niciun gest. După o vreme (să fi fost secunde, poate minute, nu știu..) au aplaudat. Dar nu cum aplauzi atunci cînd ești fericit. Eu nu am putut. Eu mă uitam la bărbat și speram să nu fie adevărat..

De două ori mi s-a întâmplat să nu pot aplauda, la finele unui astfel de experiment. Pentru că dacă aș fi aplaudat pentru decor, sunetiști, regizor sau actori, ar fi fost ca și cum aș fi recunoscut că tot ce s-a întîmplat în cele cîteva zeci de minute a fost, de fapt, o joacă.

Micul experiment dramatic din seara respectivă s-a numit Hess, după Decalogul după Hess, de Alina Nelega Cadariu. Inspirat din destinul celebrului și controversatului german nazist Rudolf Hess. Numele actorului nu l-am reținut. I-am reținut însă ochii, fața, bastonul. Ce m-a înfiorat a fost puterea nebună cu care susținea niște lucruri. Aproape ca un diavol sau ca un Isus, care intrigă, dar fascinează. La picioarele căruia ai putea să te arunci, convins fiind că el știe, el are puterea și priceperea, înțelepciunea și adevărul suprem.. Da, actorul este Nicu Mihoc.

Cam asta înseamnă teatrul pentru mine. Nu costumașul drăguț care-l îmbrac pentru seara respectivă, nu fascinația pentru unul sau doi sau trei actori celebri. Nu-mi pasă dacă spectacolul de teatru are loc în cea mai nouă și mai modernă clădire de teatru din capitală, sau într-o hală dezafectată din Sibiu, în răcoroasa Sală a Dietei din Cetatea Făgărașului, sau dacă o văd din fața televizorului, fără să mă vadă cineva. Și nici nu pretind a fi cultă sau elevată pentru asta.

Pot spune doar că-mi plac experimentele. Este ca o magie, o întoarcere în timp. Un fel de proiecție astrală - intri, conștient, în altă dimensiune. Mă face să-mi pun întrebări și mă oprește puțin în loc. La mine nu pot spune că este vorba despre atmosfera generală din jurul unui spectacol de teatru, care să mă determine să simt la rîndul meu ceva. Eu.. simt sau nu simt, iar asta depinde numai de mine. Este o reîncarnare care îmi place.

Diavolul de pe dulap (Faust)

Faust, în viziunea lui Silviu Purcărete. Recunosc - am mers la spectacol cu teamă. Pentru că citisem câteva critici înainte, clipuri, fotografii, interviuri etc. (ceea ce nu se face, Ralux. NU se face!). Satanism, orgii sexuale.. Eu nu am văzut asta. Ceea ce m-a convins a fost interpretarea lui Mephisto. Prima jumătate de oră nu mi-am putut lua ochii de pe el/ea. Prima imagine pe care am văzut-o a fost asta.

Imagine care mi-a rămas în minte pe tot parcursul spectacolului, indiferent de schimbările fizice ale personajului. Imaginea Diavolului lui Purcărete seamănă foarte bine cu Gollum (LOTR). Și pentru că nu este un personaj realizat cu ajutorul tehnologiei moderne, ci este real.. asta mi-a dat fiori. Pentru că arăta, se mișca, vorbea într-un fel cu adevărat malefic. Iar mișcarea degetelor subțiri, lungi, roșii, mișcarea animalică a capului, ochii albi, în ceață, VOCEA - mi-au cam dat fiori. Nu am văzut ce s-a întâmplat pe scenă, timp de câteva minute. Pentru că nu mi-am putut lua ochii de la imaginea asta. Dacă aș vedea de încă 10 ori spectacolul, aceeași secvență va fi, pentru mine, cea mai izbitoare.

Faust este, într-adevăr, mare. DAR! Pentru că lumea mea s-a terminat după "Viața cu un idiot" , acum este greu să mă mai lovească ceva. Și acolo nu au fost decoruri grandioase, nu au fost două scene, efecte, machiaj și costume speciale. Totul a fost fost pur și simplu un examen psihologic. Reziști sau nu! Bagi la cap sau ești pierdut!

Ofelia Popii - Mephisto. Ea însăși este spectacolul. Oricâte capete de porci, băi de sânge, scene de zoofilie, sodomie, pedofilie ni s-au arătat, în Walpurgia, tot după el/ea îmi fugeau ochii. Unii consideră că secvențele alea ar fi fost monstruoase și asta a făcut spectacolul atât de deosebit. Nu m-a atras haosul ăla și nu m-a atins. Am fost cu ochii doar pe Mephisto.





Am văzut, am experimentat. Ochei. Din toamnă, dacă se va mai juca "Viața cu un idiot", voi repeta figura. Acum șocul a trecut. Dar încă un duș rece nu strică niciodată!

Râdem.. dar cu ce preț?

Simt de multe ori nevoia să răd sănătos. Să-mi dea lacrimile de atâta gimnastică de mușchi. Vreau să râd puternic. Chiar dacă zilnic zâmbesc. Zâmbesc amar sau ironic. Dar zâmbesc. Zâmbesc atunci când ne luăm în râs soarta, viețile, timpurile, politica și politicienii. Le prindem de guler și le ridicăm cu forță de uriaș bătrân ca apoi, după ce le ținem în aer câteva minute ca să înțeleagă cine-i șeful, le dăm de pământ cu putere. Le trântim de-ajuns de tare ca să le doară, să simtă și ele ceva, să rupem măcar o bucățică din stâncă. Mă mai amuz, dar cu prețul propriei mele existențe.

Constantin Tănase, marele Tănase i-a făcut pe românii timpurilor lui să râdă, să ia aminte la texte, să învețe, să gândească pentru ei. Le-a deschis ochii. Dar cu ce preț?! Cu prețul vieții lui. Sper că știți istoria..

Mesajele lui Tănase, satira, teatrul lui nu s-au prăfuit de vreme. Citindu-l, ești convins că este contemporan cu tine. Că ne vede și că ne înțelege, că trăiește printre noi. Poate că este și mai trist, văzând că am rămas în aceeași mocirlă adâncă și împuțită.

Dar încă râdem de situația noastră, nu? Ceea ce e bine!

Toma Caragiu, un alt român (aromân) cu sânge viu, care ne-a rămas alături, l-a interpretat pe Tănase, în '74, în filmul inspirat de viața acestuia ( și a Mariei Tănase, pe jumătate făgărășeacă) "Actorul și sălbaticii". Fiica adoptivă a lui Caragiu, Maria Caragiu, a spus într-un interviu că omul Toma Caragiu "așa cum a fost în "Actorul și sălbaticii", așa era în realitate. Rolul vieții lui: un poet și un veșnic îndrăgostit". Numele Caratase din film este, poate doar în mintea mea, combinația numelor celor doi actori, plus numele Ion Luca Caragiale, la care se și face referire.

"E bine, dragii mei. E bine să râdeți și după ce eu nu voi mai fi să vă fac să râdeți. E bine. E bine. Și poate că râsul nu e de-ajuns ca să stea în calea batjocurii, în calea sălbăticiei. Poate mai trebuie și altceva. Nu poate. SIGUR! Opriți să vândă țara asta lui Hitler. Opriți s-o omoare. Opriți să otrăvească sufletele tinerilor. Opriți să facă din țara asta a noastră frumoasă și bună.. un lagăr de concentrare. O pușcărie. Opriți să facă din poporul român o victimă sau un călău. Opriți ciuma verde. Tăiați calea lui Hitler. Dacă vreți să vă bucurați, dacă vreți să râdeți. Dacă vreți să rămâneți oameni."



O satiră interbelică a lui Tănase, "Calculul pensiei":

"Altă chestie
E scoaterea la pensie
Astăzi eşti funcţionar
Însă mâine pensionar.
Poate te interesează
Pensia cum se calculează.
Ei, uite cum se calculează:
Din 35 de ani servici
Care vor fi socotiţi
Scazi primii ani de şcoală
Şi absenţele de boală,
Zilele de sărbătoare,
Orele suplimentare,
Plus un an şi patru luni.
Tragi o linie şi aduni.
Pe urmă împarţi la cinci, apoi
Ce-ţi dă înmulţeşti cu doi,
Scazi anul când te-ai născut,
Adaugi tot ce-ai scăzut
Şi la cifra ce-a ieşit
Pui un zero la sfârşit.

Anii pentru însuraţi
Se vor socoti dublaţi
Adică ani de război
Socotind că-n vremea asta
Te-ai războit cu nevasta.
La totalul obţinut
Pui trei zero la-nceput
Scazi anii de celibat
Ridici restul la pătrat
Şi-astfel într-o primă fază
Afli sumele de bază.
Apoi le extragi la toate
Rădăcinile pătrate
Şi la suma dobândită
Aplici cota cuvenită,
Care nu trebuie să fie
Mai mare de 5 la mie.
Din suma rămasă brută
Scazi 4 şi 8 la sută
Trei la mie la pompieri,
Impozitul pe averi.
Supracota respectivă,
Taxele pentru colivă,
Cinci la sută pentru dric,
Pe urmă nu mai scazi nimic.
Din totalul rezultat
Verşi 2/3 la stat
Şi restul ţi se cuvine
Nu ştiu dacă mă exprim bine!"

............................

Pentru cine ?!
Musai cică să votez,
Candidați o sută cinci,
Care-n frac, care-n opinci.
Și mă jur, chiar de-aș fi treaz,
Tot n-aș ști care-i mai breaz,
N-aș ști, zău, vă garantez
Pentru cine să votez! … (1920)

............................

Consilierii
De când e lumea și pământul,
În București, bătu-i-ar sfântul,
N-au fost atâtea primării
Și consilieri atâtea mii.
Pe străzi mormane de gunoaie,
Asteaptă să ma vie-o ploaie.
La noi, măturător e vântul,
De când e lumea și pământul.

Mare țigănie, mă
Este în politică
Ei se-njură să se rupă,
Ei se ceartă, ei se pupă.
De ai treabă, cum se știe,
Prin deal la Patriarhie
Nu poți lua copii cu tine,
C-auzi vorbe de rușine
Asta-i Camera adică
Sau ceata lui Lăzurică ?! … (1925)

"Poporul ăsta vreți voi să-l opriți să râdă? Să-l dezvățați să râdă? De minciună, de ridicol, de prostie, de hoție, de vorbele vostre umflate. Păi de 2000 de ani poporul ăsta râde cu sau fără voia cuiva. Și când a trebuit a luat și toporul-n mână. Și voi vreți să nu mai râdă, să nu mai iubească, să se plimbe pe străzi cu mutre lungi (...) Să nu mai râdă poporul român, mă?! Să-l ardeți în piatră pe Caragiale?! Ce să facă poporul român? Să cânte psalmi toată ziua? Să se-nchine la stăpânul vostru? (...) Asta vreți voi! O Românie cenușie și tristă, fără joc, fără râs, fără bucurii. Hai, arhangheli, trageți! Glonțul împotriva râsului!"

Vă recunoașteți? E bine să râdem. "De prostie, de minciună, de ridicolul sălbăticiei". Ca să rămânem oameni..

,,Viata cu un idiot,,..

Mi-am adus aminte de teatru.. de spectacolele pe care as vrea sa le vad si nu am posibilitatea.. de faptul ca la Fagaras foarte rar mi se ofera aceasta bucurie. Ultimul data cand am vazut un spectacol de teatru s-a intamplat pe 20 iunie 2009, pe scena Casei de Cultura din Fagaras - ,,Mascariciul,, cu Horatiu Malaele. Insa spectacolul de teatru pe care nu-l voi putea uita niciodata, datorita socului pe care mi l-a provocat, este ,,Viata cu un idiot,,! S-a intamplat in 2008, la Sibiu. Spectacol a avut premiera in 2007, se joaca in continuare chiar si la Sankt Petersburg.. Niciodata nu voi mai afirma ca teatrul sibian nu se ridica la valoarea altor teatre renumite din tara. Actorii sibieni Florin Cosulet, Catalin Patru, Cristina Flutur, Cristian Stanca, Ema Vetean, Pali Vecsei, Mihai Coman, Viorel Rata si Bogdan Saratean reusesc in acest spectacol sa iti cutremure lumea. Actorii nu mai sunt actori, sunt oameni ca noi, care intra in transa si traiesc cu toata fiinta lor o drama, o nebunie totala. Spectacolul are scene violente si de nuditate, imbinate la marea arta. Regizorul ucraenian, Andriy Zholdak, cunoscut pentru stilul sau de a forta limitele actorilor, spune despre ,,Viata cu un idiot,,: ,,Am lucrat la Moscova, la Berlin, dar ceea ce fac acesti actori ma uimeste! Am presat asupra lor. Primele trei saptamani au fost un soc pentru ei. Actorii care au avut incredere in mine au lucrat ca niste caini! Spectacolul poate sa fie respingator, dar e real, este viata si este adevar,,. La avanpremiera au fost spectatori care nu au suportat intensitatea spectacolului si au parasit sala in stare de soc, inainte de final. Eu am rezistat cu greu pana la sfarsit, dar nici nu am putut sa aplaud.. Intr-un tarziu am iesit, plangand in hohote..

Piesa este povestea unui cuplu, din care a disparut iubirea. Barbatul primeste sarcina de a reeduca un IDIOT, timp de un an. Femeia se indragosteste de acest idiot si ramane insarcinata cu el.. Presata, ea decide sa faca avort si apoi moare si ea. Sotul ei ajunge la casa de nebuni, unde i se spune ca de fapt Idiotul nu a existat, iar el si-a ucis sotia. Pe scena actorii joaca in doua incaperi, fiecare pas si expresie a chipurilor lor sunt filmate de cameramani, iar imaginile sunt proiectate pe trei ecrane. In plus, pe ecrane apar imagini din filmele ,,Kill Bill,, si ,,Natural born killers,,. Un spectacol, e lectie de viata, o nebunie fara sfarsit!

P.S. Interesant si ,,Boala familiei M,, in regia lui Radu Afrim si scenografia Velicai Panduru!