Teatrul ca și experiment personal

Mircea, ăsta este răspunsul meu la postul tău de astăzi. Am încercat să-ți răspund la tine acasă, dar e prea mare textul..

Probabil că oamenii se leagă prea mult de ideea de teatru. De ideea de sală de teatru, de sală de spectacole în care se întîmplă un act artistic. Teatrul nu stă în pereți, în scaunele tapițate sau în loje. Nici în podeaua de lemn, numită scenă. Nici în actori. Stă în sentimente și emoții. Teatrul este ca un experiment - îți propune să ieși din povestea ta și să intri în altă situație, alt timp, alt personaj sau personaje. Alte eu-ri, poate. Dacă povestea te prinde, poți foarte ușor să faci abstracție de tot ce este în jurul tău.

Acum cîțiva ani ne-am luat de mîini și ne-am dus la Sala Dietei, din Cetatea Făgărașului. O sală în care, cu sute de ani în urmă, aveau loc căsătoriile și festivitățile domnești. O sală care are zidite în pereți coșciuge cel puțin bizare, mărturii ale perioadei în care cetatea a fost închisoare comunistă. Acum, de-a lungul pereților sunt expuse busturi, realizate de un sculptor local. De obicei este doar încă un spațiu friguros al cetății. Am intrat acolo, iar sala era doar pe jumătate dotată cu scaune de lemn, rabatabile. În fundul sălii, în semi-întuneric, la mijlocul distanței dintre pereți era un scaun cu rotile, argintiu și strălucitor. Întors cu spatele spre noi. Susținea un trup, îmbrăcat în haine negre. Ne-am așezat, a mai venit lume care și-a ales un loc. La un moment dat, omul a început să vorbească, iar după un timp căruciorul s-a întors spre noi. Să fi durat o oră, poate două, nu mai știu. Dar după ce omul ăsta și-a rostit și ultimele cuvinte, oamenii din jurul meu nu au schițat niciun gest. După o vreme (să fi fost secunde, poate minute, nu știu..) au aplaudat. Dar nu cum aplauzi atunci cînd ești fericit. Eu nu am putut. Eu mă uitam la bărbat și speram să nu fie adevărat..

De două ori mi s-a întâmplat să nu pot aplauda, la finele unui astfel de experiment. Pentru că dacă aș fi aplaudat pentru decor, sunetiști, regizor sau actori, ar fi fost ca și cum aș fi recunoscut că tot ce s-a întîmplat în cele cîteva zeci de minute a fost, de fapt, o joacă.

Micul experiment dramatic din seara respectivă s-a numit Hess, după Decalogul după Hess, de Alina Nelega Cadariu. Inspirat din destinul celebrului și controversatului german nazist Rudolf Hess. Numele actorului nu l-am reținut. I-am reținut însă ochii, fața, bastonul. Ce m-a înfiorat a fost puterea nebună cu care susținea niște lucruri. Aproape ca un diavol sau ca un Isus, care intrigă, dar fascinează. La picioarele căruia ai putea să te arunci, convins fiind că el știe, el are puterea și priceperea, înțelepciunea și adevărul suprem.. Da, actorul este Nicu Mihoc.

Cam asta înseamnă teatrul pentru mine. Nu costumașul drăguț care-l îmbrac pentru seara respectivă, nu fascinația pentru unul sau doi sau trei actori celebri. Nu-mi pasă dacă spectacolul de teatru are loc în cea mai nouă și mai modernă clădire de teatru din capitală, sau într-o hală dezafectată din Sibiu, în răcoroasa Sală a Dietei din Cetatea Făgărașului, sau dacă o văd din fața televizorului, fără să mă vadă cineva. Și nici nu pretind a fi cultă sau elevată pentru asta.

Pot spune doar că-mi plac experimentele. Este ca o magie, o întoarcere în timp. Un fel de proiecție astrală - intri, conștient, în altă dimensiune. Mă face să-mi pun întrebări și mă oprește puțin în loc. La mine nu pot spune că este vorba despre atmosfera generală din jurul unui spectacol de teatru, care să mă determine să simt la rîndul meu ceva. Eu.. simt sau nu simt, iar asta depinde numai de mine. Este o reîncarnare care îmi place.

Bunătățuri de acasă (Slow Food Țara Făgărașului)

Nu e casă de făgărășean care să nu aștearnă pe masă cele mai savuroase preparate din bucătăriile de la sate, unde se găsesc rețete pe care gospodinele bătrîne le transmit fetelor, nepoatelor și nurorilor. De obicei bunătățurile nu le găsim în meniurile restaurantelor și hotelurilor cu multe stele, ci doar la pensiunile rustice, amenajate în ton cu zona.

Vineri, 4 februarie am făcut un tur gastronomic al delicioasei Țări a Făgărașului. La Casa Terra.

Doamna Dana Coantă, proprietara restaurantului.. este prietena făgărășenilor. Cînd un localnic primește oaspeți dragi din afara Țării Făgărașului și vrea să-i hrănească bun și bine, într-un loc cochet și intim, atunci Casa Terra merge ca unsă. Doamna Dana se îngrijește culinar de toți artiștii care trec pragul Cover Club-ului. I-a găzduit și pe bucureștenii de la Portretul luptătorului :) Nu cred că este făgărășean pe care să nu-l fi hrănit sănătos măcar o dată. Iar faptul că este o gazdă plăcută, binevoitoare, atentă cu toată lumea, pozitivă și pasionată de ceea ce face, toate astea îi dau o imagine de.. mamă perfectă, de la care poți primi cele mai bune bucate, dar și un sprijin serios atunci cînd e nevoie de așa ceva.


Ziceam de evenimentul de vineri, 4 februarie. La Casa Terra s-a petrecut lansarea oficială a conviviumului Slow Food Ţara Făgăraşului. În cazul în care vă place să socializați virtual pe Facebook, atunci dați o căutare Țara Făgărașului-Țara Oltului, Casa Terra și Slow Food Țara Făgărașului. De-acolo veți înțelege mai bine cum a început Slow Food International, ce înseamnă Slow Food și ce își propune. Pe scurt - promovarea redescoperirii rețetelor tradiționale românești și promovarea conceptului de hrană sănătoasă, fără chimicale și organisme modificate genetic. Să ne preparăm mîncarea în mod tradițional, ca parte a moștenirii noastre culturale. (Pun pariu că treaba asta-i place lui Vlăduț Mircea ceva grozav!) Făgărășeanul Radu Anton Roman a "muncit" pentru această cauză ani la rînd. Cred că ne amintim cu toții..

De cum am intrat în frumosul restaurant, cum mi-au fugit ochii pe o bunică îmbrăcată în port popular. Dar ce port?!? Unul cum eu una (da, sunt o necunoscătoare a porturilor tradiționale) nu am mai văst. De obicei toate-s colorate și împodoghite, ca niște sorcove. Dar tanti asta avea un costum tare fain. Mi-a și povestit oțîră cam cum e cu el. A zîs așe - "Mă numesc Cocan Cornelia a lu' Grindei din Mîndra, am 80 de ani și sunt foarte mîndră de nepotul meu de la București. Apăi costumul ăsta-i tare vechi, domnișoară. Are peste o sută de ani. Io l-am păstrat de la bunica. Asta-i ie brodată de mînă, ăsta-i laibăr, șurț, androc, panglică albastră, asta de pe cap se numește căiță cu pomoselnic."





Tanti Orița Chima, tot din mîndra Mîndră mi-a spus și dînsa cum e cu costumele lor populare, atît de deosebite. Apăi domnișoară, nici nu ai cum să știi dumneata de costumele aistea. La Mîndra mai sunt numa' 5 costume așa. S-au pierdut toate, pentru că bătrînele noastre cereau să hie înmormîntate în costum popular și de-asta acum numai cîțiva din sat mai avem vechile costume. Tanti Cornelia a lu' Grindei a completat - Domnișoară, să știi că înainte femeile mergeau îmbrăcate în costumul popular și la cîmp și nici nu le era cald în ele. Ceva foarte interesant mi-a mai povestit tanti Orița. La Mîndra, în casa dînsei, și-a amenajat un mic muzeu, în care a adunat, în ultimii 30 de ani, obiecte vechi de la sat, care acum nu se mai găsesc în gospodăriile moderne făgărășene. Și a mai spus că este posibil ca micul atelier al dînsei să fie singurul de acest fel, din zona noastră.

Încă două bunici din Țara Făgărașului au întîmpinat invitații, mîndre de costumele lor tradiționale - Letiția Tunsoiu, de 67 de ani, din Șinca Nouă și Tişa Valeria lu' Cojocaru, din Drăguș.



Mi-a plăcut într-un mare fel expoziția de fotografie a făgărășenilor Mihai Sin şi Marius Blană. Fotografii cu oameni, locuri și mîncăruri tradiționale făgărășene - momente surprinse și păstrate în loc. Mi-ar fi plăcut să aud povestea fiecărei fotografii - acum am aflat că poveștile se găsesc aici. Și m-am bucurat să-l revăd, după foarte mulți ani, pe fostul meu vecin, Mihai Sin. Cel care m-a învățat să merg pe bicicletă, în copilărie :) Foarte bine aleasă a fost și muzica.















Despre bucatele tradiționale.. nu pot să zic dacă au fost bune, foarte bune sau delicioase. Pe motiv că tot ce am servit eu a fost un pahar de suc natural din mere (foarte bun, de altfel). Dar al meu Alin, de cum a intrat, a pus ochii pe prunele uscate. Și-a început să-mi povestească cum mînca el prune uscate, făcute de bunica de la Copăcel. Dar că alea nu erau așa arătoase ca astea de la Terra, pentru că bunica lui nu se mai ostenea să aleagă cele mai grase și frumoase prune. Și el și Camy au golit bolul din spatele nostru. "Mmm, ce buuune sunt!"

Gașca de la ziar a gustat cîte una, cîte alta, a mai încercat cîte alta, cîte una și fiecare mi-a zis cam cu ce bunătățuri mi-aș fi putut bucura papilele gustative. Dulcețurile mi le-a zis Camy - plăcintă cu budincă de griș, plăcintă cu mere, cu brînză, mere coapte, gemuri, siropuri din brad, trandafiri și fructe. Apoi, pe lîngă pita de casă, multe neamuri de slană și ceapă roșie, tradiționale din Țara Făgărașului, invitații au mai putut degusta din "porcoase" (multe feluri de cîrnați, caltaboși, răcituri și alte asemenea specialități) și din mai multe feluri de brînză. E, probabil că au mai fost și alte bunătățuri, dar cine a putut vedea tot? S-a băut țuică, rachiu, vin roșu, ceai de mentă, lapte acru - toate, toate așa cum se fac în zona Făgărașului. Alin a zis că i-a plăcut cel mai mult felul în care bucatele au fost aranjate pe platouri, farfurii, mese etc. Designul proaspăt și chic. Și faptul că fiecare produs sau preparat a fost frumos "etichetat", pentru a știi ce mănînci, din ce zonă și cine a oferit rețeta respectivă.









Ce mi-a mai plăcut mie foarte mult a fost să răsfoiesc caietul cu pagini îngălbenite de vreme, cu rețete tradiționale, scrise de mîinile bătrîne ale bunicilor din zonă. Am citit așa - "scovărzi în șezătoare; găluște cu varză; rețetă de schar (plăcintă cu scorțișoară) scrisă de Gherda din Cincșor, 178; plăcintă cu picioici de la Letiția Tunsoiu din Șinca Nouă; tocană de pui din gospodărie cu prune uscate și carne de vițăl cu sos de mere, rețete amintite de Sofonea Valeria din Drăguș".

Două invitate au oferit organizatorilor ceva bun de tot, după cum și arată - specialități pregătite de Andreea Drăghici din Șona împreună cu prietena ei Eva, o poloneză mutată la Șoarș.


A da, tare frumoasă și potrivită a fost prezența la eveniment a celor de la Muzeul și Biblioteca Țării Făgărașului.

Sunt convinsă că dacă oricare om (că-i de-al nostru - făgărășean sau bucureștean, orădean, piteștean și așa mai departe) ar fi gustat cîte puțin din tradiția noastră gastronomică, s-ar fi lins pe dește de gustoasă ce-i. Expoziția culinară de la Casa Terra rămîne deschisă pe tot parcursul săptămînii ce urmează, iar puțin mai încolo va ajunge și la capitală (pe 5 si 6 martie găsiți toate aceste bunătăți la The Ark, la Tîrgul Țăranului Român). Cu tot cu poveștile noastre frumoase, de acasă - colecții de suveniruri speciale, autentice stilizate, o expoziție fotografică cu portrete ale bunicilor, mamelor și surorilor plus un grup de fete, pe care se va vor stiliza out fituri de ultimă generație, stil Vogue Paris, cu elemente din costumul tradițional românesc din Țara Făgărașului.

Toate bunătățile bunicii zac în caiete prăfuite de rețete abandonate. Foarte puțini mai știu să gătească românește, iar și mai puțini o fac. Se mănîncă pizza și hamburger, chebab ori sushi. Radu Anton Roman - Bucate, vinuri și obiceiuri românești

Ce se doreşte de la noi?

Întrebarea la modă în această perioadă a anului este Ce aşteptări avem de la noul an?. Orice răspuns am da, trebuie calibrat cu o altă întrebare, mult mai spinoasă: Ce se aşteaptă de la noi în noul an?. Guvernul se aşteaptă să înghiţim majorări la preţul combustibilului, al energiei, al alimentelor, al taxelor şi impozitelor, al contribuţiilor către stat şi aşa mai departe. Pe de altă parte, acelaşi guvern se aşteaptă să acceptăm diminuări ale veniturilor, ale alocaţiilor, ale facilităţilor şi în general a implicării lui în susţinerea cetăţenilor. Deci de la noi statul se aşteaptă să trăim cu bani mai puţini, să contribuim mai mult, să mîncăm puţin dar sănătos ca să nu suprasolicităm spitalele, să muncim mai mult ca să putem fi taxaţi mai straşnic. Politicienii au şi ei aşteptări mari de la noi. PDL-iştii şi Băsescu vor morţiş să simţim recunoscători o creştere economică pe care au prognozat-o, iar opoziţia vrea să ne revoltăm, însă moderat, cît să le servească lor pentru alegeri anticipate şi preluarea puterii. FMI-ul din fericire nu mai aşteaptă nimic de la noi. A fost suficient de autoritar încît să dicteze ceea ce trebuie să facem şi nu mai stă la tîrguieli. Coborînd la nivel local şi aici ne lovim de aşteptări. Primăria se aşteptă să mai stăm o vreme vrăjiţi de feeria de iarnă pe care ne-a oferit-o şi să ne trezim doar pentru a admira pavelele în drum spre oficiul de şomaj. Tot Primăria, ca şi partener al afacerii, aşteptă de la noi ca în tot mai scurtele şi rarele deplasări cu maşina, să parcam în spaţiile special amenajate (vorba vine) şi să plătim cuminţi pentru acest lucru. Cea mai mare dorinţă (mai ales pentru presă) este probabil să îi lăsăm să lucreze în linişte fără a ne mai păsa de dedesupturi, influenţe, comisioane şi alte amănunte conexe. Consiliul Local vrea de la făgărăşeni ca aceştia să creadă neţărmurit că aleşii reprezintă şi promovează cu sfinţenie doar interesul cetăţeanului. Cu toţi aceşti oameni mari şi bine intenţionaţi care îşi doresc cu ardoare cîte ceva, noi nu mai prea avem loc să ne mai punem dorinţe. Poate anul viitor.

Făgăraș nu mai e demult "acasă"..

Așa cum am scris acum un an în dreapta paginii, sub Ralux, cum că sunt schimbătoarea ca vremea și cum îi spuneam lui Mircea că de fapt nu văd o lume frumoasă, ci doar mă străduiesc să mai prind câte un lucru bun din zbor și să mă agăț de el cât pot de mult.. ei, așa mă simt astăzi. Pe invers față de cum am fost ieri, de exemplu. M-am trezit furioasă rău de tot. Pe "acasă", ăsta. Pe Făgăraș și pe oamenii de aici. Care spun vorbe mari, atunci când simt că este momentul, dar nu fac nimic. Vorbesc, dar atât. Este casa mea, locul meu în care am crescut și iubit și trăit și.. dar nu mă mai regăsesc în el. Demult, deja. Pentru mine Făgăraș înseamnă așa - familia, Cover Club, prieteni foarte puțini. Atat. Locuri dragi? Nu. mersi. Sunt toate în paragină, sunt sărace, sunt mâncate. Oameni buni? Nu, oameni resemnați și cuminți. Iar restul - egoiști, răi, invidioși, răzbunători, lași, mincinoși.

Cristiana (plecată de șapte luni în Malta, cu familia) spunea aseară că, la un moment dat, i s-a făcut dor de "acasă". Însă sunt sigură că știe faptul că o cetate împodobită de luminițe, care doar distrag pe moment atenția localnicilor de la toate lipsurile, un brad împodobit în centru orașului și luminițe pe stâlpi sau mai știu eu pe unde - sunt pentru copii. Noi, ăștia mari și realiști nu dăm doi bani pe ele (de fapt am dat mulți bani pe ele, dar ne facem că nu știm). Aici, la Făgăraș, oamenii nu mai sunt și simt cum simțeau odată. Nici măcar sărbătorile de iarnă.

Vreau să-mi iubesc iar locul natal. Din tot sufletul. Probabil că, doar părăsindu-l pentru altceva, mi se va face la un moment dat dor de "acasă". Acasă însemnând doar oamenii dragi de aici. Dar în niciun caz de oraș în sine. Pentru că a ajuns într-un hal.. de plâns.

Am un prieten care și-a luat câte doua-trei joburi, pentru a face rost de bani cu care să aducă artiști la Făgăraș. Să aducă muzică live pentru făgărășeni. Muzică bună. De mai bine de un an se agită în toate direcțiile pentru a aduna lume, pentru a-i face să-și deschidă mintea. Oamenii trebuie educați mai întâi, ca apoi să înceapă să înțeleagă, apoi să placă și să iubească ceva nou. Și acestui prieten i-a fost destul de greu să realizeze evenimentele despre care scriu. La început a fost public mic, apoi ceva mai mare, acum.. se umple clubul. Ne bucurăm că oamenii vin, că participă, că experimentează. Că ies din casă, că se rup din fața teveului care ne prostește și ne mănâncă tot ce a mai rămas bun și uman în noi. Oamenii vin, cum spuneam, dar totul până la un punct. Până la bani. Pentru că dacă vreun artist cere ca biletul de intrare să fie de peste 20 de lei, s-a terminat. Vin 10 oameni la concert. Nu pentru că restul de 80 nu ar vrea să ajungă la cântare, ci pentru că nu au de unde.

Ăsta e Făgărașul adevărat. Orașul cu un semafor, cum ne place nouă să spunem. Orașul în care oasele făgărășenilor care au luptat în Al Doilea Război Mondial sunt aruncate într-un buncăr de ciment, amplasat frumos în mijlocul unui sens giratoriu. ILEGAL și INUMAN. Un oraș cu multe biserici (mai multe decât credincioși) și o catedrală cu tichie aurie, mai mare decât Cetatea istorică. Un oraș cu preoți parveniți, care alungă din case, în miezul iernii, bătrânii pe străzi. Orașul cu instituții conduse de nepricepuți, puși în fotoliul de mare șef pe baza prieteniei cu liberalii. Orașul cu spitalul morții, de care se ferește toată lumea. Un oraș condus de patru nemernici, mai răi decât comuniștii. Care nu dau voie la nimic bun să se întâmple. Te scuipă în față, îți râd în nas, îți dau un șut în fund, se urcă în gipanele de la CJ și pleacă mai departe. Comuniști care te determină să iți dorești să fugi de aici cu trei perechi de picioare.

Nu mai este nimic frumos acasă. Iar "feeria de lumini de pe Cetatea Făgărașului" este o imagine tristă, de fapt. Tristă rău! Făgăraș este un oraș bine pus.. La pământ!


Ce cred eu despre orașul de poveste, Făgăraș, luminat și împodobit de sărbătoare? Nu citez din Socrate, citez din TUPAC - I DON'T GIVE A FUCK!

Sunt mândru cã sunt ei români

Ultimele douã sãptãmîni au fost pentru mine legate foarte strîns de oameni şi de acţiunile lor. Am sã mã opresc doar la cele pozitive, pentru cã sînt mai rare şi sînt de fapt esenţa vieţii. Au fost nesperat de mulţi oameni care m-au impresionat pentru cã au reuşit sã îmi demonstreze cã existã încã naţionalism adevãrat, necamuflat în festivism ridicol. Prima mare dozã de naţionalism autentic am primit-o la premiera filmului Portretul luptãtorului la tinereţe. Oameni extrem de diverşi ca formare şi educaţie şi-au arãtat respectul sincer pentru lupta anticomunistã din Munţii Fãgãraşului. De la urmaşii sau colaboratorii luptãtorilor pînã la artiştii de la Bucureşti. A urmat apoi ziua naţionalã a României. Toatã media s-a umplut de sintagme de genul sînt mîndru cã sînt român, bineînţeles fãrã nicio explicaţie sau acoperire. Eu am sã zic sînt mîndru cã ei sînt români. Şi mã refer în primul rînd la grupul Ogoranu. Apoi la o întîmplare extrem de plãcutã ce are legãturã cu ziua de 1 Decembrie. În unul dintre numerele trecute am scris un material despre faptul cã nu ne cinstim eroii, cu accent pe sacrilegiul care s-a produs în cazul osemintelor deshumate din cimitirul ordodox şi abandonate în sensul giratoriu. Am fost contactat ulterior de o doamnã, care mi-a spus cã nu am dreptate, şi cã fãgãrãşenii adevãraţi încã îşi cinstesc eroii. Drept dovadã a încercat organizarea unei întîlniri de Ziua Naţionalã, exact în locul din care au fost scoşi eroii. Deşi a mers la instituţii şi a vorbit cu zeci de cunoştinţe, la ora şi locul stabilit a fost doar o mînã de oameni. Atmosfera a fost însã una care mi-a demonstrat ce înseamnã de fapt iubirea de ţarã deoarece a fost prezent şi un veteran din al Doilea Rãzboi Mondial. Nu a ţinut un discurs, doar a vorbit cu respectul cuvenit despre camarazii sãi care au fost mutaţi din morminte într-un bunker de beton. Bãtrînul domn a demonstrat cã nu cuvintele mari fac o naţiune, ci faptele mari. Şi doar oamenii care au murit pentru ideea de patrie, care s-au opus atunci cînd ea le-a fost furatã, sau cînd ea a fost cotropitã de un regim absurd şi-au cîştigat pe deplin meritul de a fi români. România trebuie sã însemne mai mult decît o ţarã ce se revendicã în cîntece folclorice, a cãrei mîncare tradiţionalã de sãrbãtoare este ciolanul cu fasole şi ai cãrei conducãtori îi furã ziua de naştere pentru a face bãi de mulţime. Dar pentru asta trebuie sã se nascã spiritual mai mulţi români, nu doar sã se elibereze buletine cu aceastã titulaturã.

De 1 Decembrie.. hai cu noi!

Sã ne cinstim eroii, pentru cã ne pasã!

Noi facem parte din acel grup de localnici ai Fãgãraşului pe care Alin Bujor i-a numit "oameni buni şi oneşti care îşi plîng în tãcere eroii". Dacã pînã acum am fãcut-o în tãcere vrem sã demonstrãm cã putem sã ne proclamãm "fraţi morali" cu cei care au avut curajul sã îşi sacrifice viaţa: eroii neamului. Credem cã toţi oamenii se gîndesc la eroii nemului, la eroii revoluţiei , iar noi fãgãrãşenii şi la ,,Grupul Gavrilã Ogoranu". În mintea şi sufletul nostru, ei sunt mai vii ca niciodatã, veşnic, dar nu ştim sã ne exprimãm dragostea şi respectul faţã de ei prin fapte.

Se apropie însã o zi importantã pentru noi, pentru ţarã, cînd am putea sã demonstrãm cã îi iubim şi îi cinstim aşa cum meritã şi aşa cum credem cã se cuvine. Momentul de reculegere pe care vrem sã-l pãstrãm în cinstea lor va fi nesemnificativ, poate, faţã de ceea ce au fãcut ei pentru noi. Dar este un început. Nu putem spune cã Armata sau Primãria nu i-au comemorat pînã acum, dar începînd cu acest an, vrem sã facem ceva mai special şi îi rugãm pe toţi fãgãrãşenii sã ni se alãture pentru cã va fi un bun prilej sã demonstrãm cã ne pasã. Cã nu înseamnã prea mult pentru noi sã mergem la Cimitirul Ortodox sã pãstrãm un moment de reculegere în memoria lor, cu lumînãri, flori şi apoi sã mergem pe str. Cimitirului, D-na Stanca şi Centru cu lumînãri într-un scurt pelerinaj (pe trotuare, fãrã sã încurcãm circulaţia) pînã în faţa catedralei, unde vom pãstra un moment de reculegere şi ne vom ruga pentru ei. În final vrem sã depunem flori şi sã aprindem lumînãri la mormîntul lor, pentru cã meritã. Miercuri, 1 Decembrie a.c., la ora 17.00 ,,noi" suntem la Cimitirul Ortodox, cu lumînãri, multe lumînãri şi flori. Suntem siguri cã alãturi de noi vor fi în primul rînd veteranii din Ţara Fãgãraşului. Vã aşteptãm pe toţi !

Noi, un grup de fãgãrãşeni.

Și o caricatură ce-mi place mult. E deja veche, da' e bună!

Premieră în lacrimi

Ce pot sã spun? M-a impresionat primirea de la Fãgãraş. E greu sã nu te atingã atîta suferinţã reprimatã timp de atît de mulţi ani, atîta cãldurã cu care am fost primiţi, atît de mult respect pentru oamenii aceia pe care l-am simţit exprimat de cãtre toţi cei prezenţi în salã în numãr atãt de mare.

Este poate cea mai frumoasã şi cãlduroasã primire de care am avut parte, cu un film. Am trãit momente emoţionante, mult mai puternice decît m-am aşteptat, chiar dacã filmul nu a reuşit sã redea decît într-o foarte micã mãsurã sacrificiul acelor oameni, atît de mulţi, de altfel. Şi m-am bucurat cã, în ciuda lipsei mele de experienţã în a portretiza personajele, în a dezvolta momentele acelea sau în a descrie clipele teribile prin care au trecut, oamenii prezenţi în salã au aplaudat cu atît de multã bunavoinţã efortul nostru. Sentimente pe care le datorez în mare masurã şi doamnei Lucia Baki, care s-a oferit sã ne ajute cu proiecţia de la Fãgãraş şi nu numai atît, punînd atît de mult suflet în organizarea serii aceleia încãrcate de amintiri. (...)Toate cele bune, Constantin Popescu.

Am urmãrit şi am fotografiat comportamnetul d-lui Ilioiu pe parcursul premierei. A aplaudat continuu cînd au fost amintite numele luptãtorilor din Munţii Fãgãraşului, colegii lui. A rãmas mult timp în picioare deşi este bolnav. Am plîns de emoţii, a spus actorul Dan Bordeianu care l-a jucat în film pe Victor Metea din Ileni.

Cred cã am fãcut ceea ce trebuia. Chiar dacã nu am biruit, sînt cu conştiinţa împãcatã şi nu mã consider vinovat pentru deznodãmîntul luptei noastre a încheiat Ion Ilioiu. Regizorul Constantin Popescu Jr. și actorii l-au însoţit pe fostul luptãtor de la premierã pînã la domiciliul sãu din Fãgãraş. Un material emoționant - aici

Și doar câteva poze..






Ion Ilioiu, 81 de ani - ultimul partizan din Țara Făgărașului, rămas în viață



moment de reculegere în memoria celor căzuți în lupta anticomunistă



Ion Ilioiu, sărutat de actorul Ion Bechet (Nelu Novac în film)





Mă dusei să trec la Olt..

Cântec moldovenesc de război..