Un fel de rămas-bun..

Ne fusese dor de Sibiule, dar scurta vizită din uichend a fost puțin diferită. Sau.. așa am simțit-o doar eu. Am plecat puțin tulburată și am sperat să mă întorc ceva mai bine.

I-am revăzut pe Lioara și Aurelian. După 4 ani și jumătate, Lioara s-a întors acolo unde au început poveștile ei. Încă îi lipsește agitația din capitală, dar sper să-i treacă repede senzația asta.

Am revăzut Imperium-ul și Electric Band.

Pe Ciprian..

Și un oraș gri, ploios, tăcut. Cu oameni îmbrăcați de doliu și cu gîndurile departe. Resemnați. Poate că starea mea (ușor nesigură și absentă) mi-a schițat lucrurile în non-culori. Cu greu am reușit să intru în atmosfera de concert din Imperium. Jumătate din ore probabil că nu am auzit nici muzica, nici nu am văzut fețe de oameni. Cu greu am socializat. Iar cînd am vorbit.. nu am fost eu. Am plîns de necaz și de tristețe și de nu-pot-dar-vreau-să-am-o-baghetă-magică-cu-care-să-împart-minuni. Nu am vrut să-mi iau rămas-bun de la Lioara și Aurelian. Am urcat în tren, lăsînd nespuse vorbe frumoase. Fără a mulțumi. Am fugit.. M-am cuibărit în brațele celui care mă înțelege și fără vorbe și m-am rugat cuiva să mi-l lase pentru totdeauna, așa..

Acasă.. am găsit un oraș negru, nici măcar gri. O pană de curent lăsase lumea în beznă totală. Gară pustie, oraș rece, baruri goale.

Astăzi e alb, la fel și Sibiul. Degeaba..









Nu reușesc să fac față despărțirillor. Probabil aici se încheie și penultima poveste. Au fost 303.. În drum spre casă mă voi întoarce peste cîteva săptămîni, pentru a lăsa o urmă, ceva. Sau mai degrabă nu..

Revoluție la Făgăraș!

Multe lucruri extraordinare s-au întâmplat săptămâna trecută în orășelul nostru. Au început marți, odată cu apariția celui mai recent număr din Monitorul de Făgăraș. Pentru a mia oară s-a revenit asupra unui subiect delicat pentru noi. De fapt doar pentru cei care (și nu sunt puțini) poartă recunoștință oamenilor care prin sacrificiul suprem au făcut ceea ce acum noi numim istorie! Sunt fapte care pe mulți tineri îi lasă reci, astăzi. Dar slavă cerului că mai avem părinți și bunici și străbunici de la care putem auzi și învăța.. În fine, nu se-nțelege nimic. Tot în ziua de marți, 23 noiembrie, la prânz, pentru prima dată după 20 de ani, sute de localnici au venit împinși de amintiri și sentimente reale pentru de o bucată de istorie din noi, la premiera Portretului.. Scriam că a fost un eveniment emoționant și nu am mințit. Filmul ăsta a trezit omul din noi. Pentru că noi, făgărășenii, am dormit destul, în ultimii ani. Am lăsat lucrurile să curgă, să evolueze în direcția impusă. Am lăsat, am tăcut, am închis ochii, am întors privirea, am oftat și ne-am continuat drumul.

Tare ciudată a fost săptămâna care a trecut. La Făgă a fost o avalanșă de evenimente, de circumstanțe și întâmplări, de trăiri puternice, care, toate combinate, au produs un bum. O explozie. Ne este sete și poftă de altceva. De ceva bun, ceva ce merităm, ceva ce este în dreptul nostru de a avea. Și vrem să fim ascultați, în primul rând! De aici pornește totul.

O revoluție spirituală, o revoluție a minții și o revoluție în atitudine! Abia de mâine voi putea scrie despre ce este vorba..

Acum, însă, vreau să îmi scriu aici, la jurnal, că seara-noaptea-dimineața trecută deja, este proaspătă. Cu aer de începuturi noi, de revoluție spirituală. Aseară ne-am adunat la Cover și am pornit spre Victoria. A fost Victoria Jazz Festival, prima ediție. Pentru iubitorii de sunete și ritm, jazz și blues, pentru iubitorii de Sibiu și Imperium care au fost la eveniment.. repet și eu - "jumătate din Europa ne-a invidiat"!

Electric Band - Sibiu și Vega Band - Brașov, apoi, la sfârșit, un jam-session până la 2 și ceva dimineața - ne-au pus în fund pe toți. S-a cântat cu o sete și cu o pasiune extraordinare. Iar localnicii din Victoria și făgărășenii (reprezentați de două mâini de oameni de la masa noastră), au primit totul în acelați ritm nebun. Pentru că majoritatea dintre noi are un gol mare de umplut.. Sunete joase, apoi furioase, trompetă, sax, poftă și îndemânare de a bate în tobe, improvizații simpatice, apoi serioase, bas, chitări, pian/keyboards, un Vlad Simon tânăr și al naibii de talentat și un Dorin Pitariu, identic cu Aurelian al Lioarei. Sau Aurelian cu el, nu mai contează. Momente introduse de pãrintele jazz-ului românesc, Florian Lungu - Moșu. O atmosferă foarte, foarte, foarte faină. Organizare bună, un spațiu frumos. Și oameni deschiși la Victoria. Și însetați de momente de genul acesta. Nu pot spune decât - Victor Hoajă, 10+ pentru tot ce ai reușit să faci la tine acasă, pentru ai tăi! Totuși, un singur lucru nu mi-a plăcut. Că nu putem avea parte de nopți la Victoria, precum cea care a trecut, măcar o dată pe lună. Dar cunoaștem mecanismul, așa că.. mi-aș dori că anul viitor primăria orășelului și oamenii de afaceri să acorde ceva mai multă atenție acestui eveniment. Nu atenție, pardon. BANI! Pentru că setea este mare și oamenii chiar au nevoie de așa ceva.

It's a mind revolution! To be continued..

Diavolul de pe dulap (Faust)

Faust, în viziunea lui Silviu Purcărete. Recunosc - am mers la spectacol cu teamă. Pentru că citisem câteva critici înainte, clipuri, fotografii, interviuri etc. (ceea ce nu se face, Ralux. NU se face!). Satanism, orgii sexuale.. Eu nu am văzut asta. Ceea ce m-a convins a fost interpretarea lui Mephisto. Prima jumătate de oră nu mi-am putut lua ochii de pe el/ea. Prima imagine pe care am văzut-o a fost asta.

Imagine care mi-a rămas în minte pe tot parcursul spectacolului, indiferent de schimbările fizice ale personajului. Imaginea Diavolului lui Purcărete seamănă foarte bine cu Gollum (LOTR). Și pentru că nu este un personaj realizat cu ajutorul tehnologiei moderne, ci este real.. asta mi-a dat fiori. Pentru că arăta, se mișca, vorbea într-un fel cu adevărat malefic. Iar mișcarea degetelor subțiri, lungi, roșii, mișcarea animalică a capului, ochii albi, în ceață, VOCEA - mi-au cam dat fiori. Nu am văzut ce s-a întâmplat pe scenă, timp de câteva minute. Pentru că nu mi-am putut lua ochii de la imaginea asta. Dacă aș vedea de încă 10 ori spectacolul, aceeași secvență va fi, pentru mine, cea mai izbitoare.

Faust este, într-adevăr, mare. DAR! Pentru că lumea mea s-a terminat după "Viața cu un idiot" , acum este greu să mă mai lovească ceva. Și acolo nu au fost decoruri grandioase, nu au fost două scene, efecte, machiaj și costume speciale. Totul a fost fost pur și simplu un examen psihologic. Reziști sau nu! Bagi la cap sau ești pierdut!

Ofelia Popii - Mephisto. Ea însăși este spectacolul. Oricâte capete de porci, băi de sânge, scene de zoofilie, sodomie, pedofilie ni s-au arătat, în Walpurgia, tot după el/ea îmi fugeau ochii. Unii consideră că secvențele alea ar fi fost monstruoase și asta a făcut spectacolul atât de deosebit. Nu m-a atras haosul ăla și nu m-a atins. Am fost cu ochii doar pe Mephisto.





Am văzut, am experimentat. Ochei. Din toamnă, dacă se va mai juca "Viața cu un idiot", voi repeta figura. Acum șocul a trecut. Dar încă un duș rece nu strică niciodată!

DA! pentru prieteni

Nu cred să mai fi așteptat cu atâta nerăbdare (de la începutul primăverii, până acum) un uichend. Anul ăsta am tot așteptat primăvara și vara, imaginându-mi cum vom sta noi zile în șir pe terasă, cu familia de la Cover. Și cum ne vom povesti, șicana, aminti, imagina, face planuri și tot așa. Că vom pleca cu corturile, așa cum făceam anii trecuți. Să simțim vara asta. Numai că.. nu știu ce s-a întâmplat cu noi. Ne vedem mai rar decât o făceam în timpul iernii, când era atât de greu să mai ieși din casă, seara.

Mi-e dor de gălăgie, de poveștile și glumele răutăcioase ale băieților. Vreau să mă amuz împreună cu Csilla de nebuniile "fiilor" David și Filipache, să alergăm după ei, să ne obosim reciproc. Eu chiar îi iubesc pe oamenii ăstia! Chiar și pe cei care se adună în jurul nostru și rămân câteva minute la povești.

Mike se face tot mai frumos. Ghiță - e același Ghiță :). Alin - e cu pofta de evadare cât blocu'. Csilla - cred că ea este cea mai nerăbdătoare să scape de casă și oraș. Vio - apropos, unde te-ai ascuns, că nu te mai vede lumea cu săptămânile? Mai avem una bucată Rareș Totu, care a prins drag de locurile și oamenii noștri frumoși. Un Mihai Comanici, foarte prins cu treburi și secretos, în ultima perioadă. O pereche de verișori, dintre care Cristina proaspăt ieșită din spitalul tulbure (unde medicii nu știu care este diferența între apendicită și infecție la rinichi!). Un Țache, mereu agitat și în căutare de noi concerte prin țară. Și mai avem o Ralux, care își dorește toți oamenii ăștia dragi aproape, albastru, verde, galben.

Și acum ne adunăm iar, în sfârșit! Vineri mergem la Sibiule. Avem un spectacol de teatru care trebuie experimentat. Iar duminică ne luăm liber de la oraș, serviciuri, telefoane, angajamente și mergem la cabană, cu toții. Și cu copiii, că măcar acolo au loc de alergat, trântit, consumat energie. Ne vom întoarce în oraș abia la mijlocul săptămânii viitoare.

Eu sunt recunoscătoare pentru oamenii ăstia buni din jurul meu. Nu suntem "bot în bot" toată ziua, poate nu ne întâlnim decât o dată pe săptămână. Dar ne simțim imediat. Și simțim nevoia să ne adunăm. Nu vorbim vorbe mari, dar câteodată ne spunem cuvinte care hrănesc și repară. Suntem o altfel de familie. Nouă ne plac chitările și cântecele șoptite..

Mike


Țache

Și Simona

Vio


Vio și fetele de la bar


Adică Lili și Mădălina, amabile și drăguțe cu clienții

Mădă este acum studentă și ne vizitează mai rar

Adina și Lili

Adina a fost desemnată, în 2009, drept cea mai bună dansatoare de street-dance din Românica. Sau cel mai bun coregraf de street-dance. Ceva de genul..

Rareș

Buji



Ghiță și Buji

Doi mari îmbârligăcioși!

Csilla Ninu! Mamă de băieți, tânără, frumoasă. Go, girl!

Așa arătăm noi când suntem obosiți și foarte obosiți

David, când era mai mic și îi plăceau tobele.. Acum îi place de Adina!

Așa face când ne întâlnim. Trage de mine în toate direcțiile ca să-l iau în brațe

Pe Filipache îl păstrez doar pentru mine. Aici este Ștefan, cel mai mare dintre băieții familiei Ninu. Viitorul glorios..



Ne vedem curând!

Noi, cei din Radu Negru

Sâmbătă, 12 iunie. Dintre toate magazinele, localurile sau terasele de pe raza Sibiului, s-a nimerit ca amândouă să fim în același loc, în același timp. Cât de mare era locul respectiv, amandouă ne învârteam, de fapt, una în jurul celeilalte. I-am explicat barmanului ce anume vreau și cu coada ochiului am văzut ceva. Și am simțit că vreau să văd ce anume. M-am întors și nu m-am înșelat. Era Alexandra. La fel de blondină, aceiași ochi albaștri, puțin mai rotunjoară. Dar am văzut o altă Alexandra. Alexandra - mamă. Larisa este o domnișoară superbă. Frumoasă, veselă și energică. Fosta mea colegă de clasă, de multe ori de bancă.. acum mamă și soție.

Duminică, 13 iunie. Peste 2.000 de oameni la Lagună. Ridic privirea din apa sub care mă ascundeam de soare și mă uit mai atent la oamenii din jurul meu. O mulțime de necunoscuți. Și o văd râzând și povestind cu cineva. Era Andreea. La fel de veselă ca-n pauzele dintre ore. "Ralu, felicitări! Am văzut pozele de la nuntă pe net.. Ce frumoasă..". Pe 4 iulie, Andreea (fostă Sibov) va împlini și ea un an de la căsătorie. S-a căsătorit până la urmă cu Marius Marocico, fostul meu coleg de clasă din școala generală. Erau împreună încă din timpul liceului. Și s-au decis să rămână așa toată viața.. Ea nu știe, dar până duminică, ultima dată am văzut-o chiar în ziua nunții ei. Era în parcul din centru', cu Marius. Făceau câteva poze. Eram cu Alin, prin apropiere. Am privit-o câteva momente și era fericită!

Pentru mine, Alex a fost una dintre colegele de care credeam că o să rămân legată și după absolvire. Că relația noastră urma să evolueze în anii facultății și de ce nu.. și mai departe. Nu a fost așa. Am ajuns la Sibiu, cum ne propusesem, dar fiecare și-a urmat drumul ei. Drumurile noastre s-au mai încrucișat, cam o dată la fiecare doi ani. Scurt, întotdeauna. Așa s-a nimerit. Iar sâmbătă.. a fost puțin altfel. Nu ne-am mai fugărit prin clasă sau pe holul liceului, acum alergam amândouă după Larisa. Ne-am îmbrățișat tot pe fugă și ne-am luat la revedere. M-am bucurat enorm să o revăd. Am avea mult de recuperat, cu siguranță!

Profesoara de limba română a scris pentru fiecare dintre noi, la sfârșitul clasei a XII-a, câteva versuri, bazate pe cele mai hazlii întâmplări și experiențe ale noastre, din timpul celor patru ani de liceu. Poezia Andreei spunea că este fata ce-și poatră inima-n păr.. Era o inimă albastră, din plastic, în rol de agrafă. Îi plăcea Andreei foarte mult și a suferit când, într-o zi, a crezut c-a pierdut-o. Mereu am crezut că pe Andre o voi vedea prin revistele străine. O vedeam fotomodel internațional. Pentru că era cea mai înaltă, subțire și foarte frumoasă. Era mereu cochetă. Și râdea mult, era pozitivă. După absolvire am mers împreună la Sibiu, pentru a ne înscrie la Facultatea de Pedagogie. Am ajuns unde trebuia, Andre întreba ce și cum, o secretară. Eu m-am uitat în jur și am zis "Nu". A fost prima alegere.. Acum Andre este educatoare la o grădiniță din Făgă și cred că are cea mai frumoasă meserie din lume!

Blonda (porecla Alexandrei din liceu) și Andre mi-au adus aminte că peste două veri se împlinesc acei primi 10 ani.. Nu știu unde voi fi peste doi ani, cine voi fi și cum, dar cu siguranță mă va bucura să-i revăd. Mă bucur să revăd fetele cu care am împărtășit poveștile și îmtâmplările adolescenței. Fetele au fost de față atunci când am primit primul trandafir roșu de la Dany, apoi primul buchet de trandafiri de la Dany, prima scrisoare de la Ovidiu.. Lor le povesteam, printre lacrimi, dezamăgirile vârstei. Râdeau de situațiile jenante pe care i le provocam profului de fizică, îmi suportau teoriile obsesive și discuțiile cu profu' de religie, mă acopereau când chiuleam de la educație fizică. Băieții, doar cinci la număr, au avut mereu grijă de mine. Mie nu mi-au făcut farse. Și mă protejau atunci când veneau derbedeii din alte clase ca să mă ia pe sus, să mă frece cu zăpadă, să mă ude cu apă sau alte copilării specifice băieților de liceu.. Dacă multe dintre fetele de atunci sunt acum soții și mame, niciunul dintre băieții noștri nu s-a aruncat încă..
Am crescut toți împreună și a fost foarte frumos. Bucuria este mare de fiecare dată când revăd un fost coleg. Iar când îi voi avea în față pe toți, din nou, va fi o zi absolut perfectă.

Și mă întreb așa. Oare pe lângă câți alți oameni dragi mie am trecut, anii aceștia, fără să-i observ? Pentru că nu întotdeauna vreau să mă uit la oamenii care trec pe lângă mine. Prefer să privesc doar în față sau să mă concentrez la numerele mașinilor în mers. Mi s-a reproșat de multe ori că nu observ lumea pe stradă, nu salut. Chiar nu o fac din răutate. Pur și simplu nu mă interesează lumea.

Aici nu este nici Alex, nici Andre. Sunt Cami și Yoye (vară, 2010) :)


P.S. Țara arde. M-am ars și eu, la propriu!

La Mulți Ani, Maman!

Mădălina Ursuleanu! Și acum parcă le văd pe fetele din Sibiu cum fac ochii mari, când îi citesc numele! Lioara mea, Eniko, Ancuța Venea cea frumoasă, Floriana cu care nu am mai vorbit demult, Oana din Târgu Mureș etc.

Fiind data asta de 24 supermediatizată, mă scoate din minți. La fel ca și 14-le, de-asta nu le bag în seamă. 24 februarie este însă ziua de naștere a Mădălinei. Mult mai corect așa!

Cine este Mădălina? Sau nu! Cum o vedeam eu pe Mădălina?

Mădălina Ursuleanu era "mama lor", șefa căminului Lia din Terezian, Sibiu. Nu șefa aia mare, care ne lua banii pentru nimic. Mădălina răspundea pentru liniștea și disciplina din cămin. Iar când ai de supravegheat 2 etaje de liceene și studente descreierate.. chiar și ea, Hitler în varianta feminină, mai ceda câteodată.. Mădălina era pe vremea aia studentă, ca și noi. Studentă la Jurnalistică.

La început o vedeam pe șefa la cantină, când venea cu fetele din camera ei. Înaltă, blondă, serioasă. Se interesa de tot ce mișcă. Râdea cu poftă și tare! Seară de seară își lua cursurile, telefonul mobil, ochelarii și cobora la parter, intra în cămăruța încălzită și acolo rămânea până dimineață. De veghe, în lanul.. U know. Ca nu cumva pramatiile de fete să iasă afară după ora 22.00.

Mă uitam după dânsa :) cu teamă. Era opusul meu clar, fără discuții. Eu - drăcușorul pus pe prostii, iar ea - Cruella bobocilor de facultate. Înghețam când se uita la mine. Era mai ceva ca tata!

Într-o zi, la cantină, șefa vine la noi la masă. Eram cu Lioara și Eniko, dacă îmi amintesc bine. Și zice ceva de genul: "Dacă tot ai rămas singură în cameră, nu ai vrea să te muți la noi?". M-am uitat spre masa la care erau colegele ei de cameră, m-am uitat la ea. Pe cuvântul meu de Ralux.. recunosc că mi-a fost frică să refuz.

Apoi, câteva luni ne-am torturat reciproc.. iar când nervii au explodat.. a ieșit rău de tot. Atât de rău încât tot ce-mi doream era să ies cât mai repede de acolo. Am stat amândouă, separate, câteva momente. Eu una știu că am plâns, m-am gândit, m-am răzgândit și nu înțelegeam. Aveam bagajele pregătite. Dar Lioara nu mă lăsa să plec.

S-a deschis ușa camerei și a intrat șefa. Nu rețin ce ne-am spus atunci. Dar nu voi uita niciodată când m-a îmbrățișat și m-a strâns bine. Abia atunci tensiunea din ultimele săptămâni s-a rupt. Nu înțeleg nici acum de ce a fost nevoie de o răbufnire ca să ne apropiem. Pentru că de-atunci "șefa" este Mădălina. Nu, greșesc. Mama Mădălina!

Am început să mă amuz de râsul ei colorat, am reușit să înțeleg în sfârșit glumele ei deștepte, i-am respectat momentele de liniște de care avea nevoie. La un moment dat, a scos o minunăție de.. proverb, să-i spunem. O cugetare adâncă de tot. Atât de adâncă încât îmi fuge tastatura de sub degete dacă încerc sa o scriu aici. Nu pot, bre, nu pot! Am notat-o atunci și încă o țin minte :)).

Ultima dată am văzut-o pe Mădălina în 2003. 7 ani imediat. Din 2004 Mădălina este
editor coordonator la Radio Fix Botoşani (99,8 FM) și este mult prea ocupată pentru a reveni măcar un week-end la Sibiu. Parcă o văd în redacție - agitată, privire de vultur. "Hai cu breakin' news-ul ăla odată! Ce pana mea durează atât?".

Când ajung în Sibiu, mă gândesc și mai mult la fete. Mă plimb pi șientru și îmi dau seama cât de tare și-ar dori și ele același lucru. Se mai întâmplă să trec prin Terezian. Caut cu privirea căminul Lia. Geamul acela.. Știu că ne este dor una de cealaltă. Au trecut 7 ani și pot spune cu mâna pe inimă că primul meu an de facultate a fost superb. Am avut marele noroc de a-i întâlni pe cei care astăzi îmi sunt prieteni de suflet. Nu ne întâlnim des, pe unele fete nu le-am mai văzut de atunci, dar ele sunt acolo. De fiecare dată. Iar mama Mădălina este exact așa.. ca o mamă.

Fiind ziua ta, dragă Mădălina, îți urez ca anul acesta.. Vai! Nu pot scrie ce-ți urez, că nu dau din casă.. chiar tot. Dar știu că oamenii ca tine reușesc. Te-aș îmbrățișa, dar ești prea departe. Mădă, imaginează-ți că toate țicnitele din Lia sar pe tine și îți cântă "Muuulți ani trăiaaascăă, muuulți ani trăiaaascăă, laaa muuulți aaani!". Chiar dacă o fac cu o zi mai devreme..

Te iubesc, U rock!

Jurnal de Craciun

In 2009 am avut un Craciun parca mai atlfel.. S-a apropiat cat de cat de ceea ce insemna Craciunul in copilarie. Poate pentru ca, dupa multi ani in care am refuzat sa particip activ la obiceiul de colindat, anul asta m-am lasat dusa de val.. Poate pentru ca am impartit cadouri si am primit tot atatea.. adica destul de multe. De fapt foarte multe - variate si chiar folositoare. A fost primul Craciun petrecut in familie.. in familia mea cea noua.

De retinut:

Ziua de ajun:
verificat bradul impodobit de tata-socru, pregatirirea ultimelor mancaruri impreuna cu mama-soacra, primit colindatori.

Seara de ajun:
1. Fagaras: Varu' si Cristina, Mihai si doamna Comanici, inapoi la Varu', telefoane Mangi si Adina;
2. Victoria: Delia, Tedy si Carla
3. Fagaras: Cover Club
Intre destinatii - Zdob si Zdub :)

Au urmat doua zile de Sibiu, in care am revazut-o pe Alexandra dupa a doua operatie si ne-am petrecut dupa chipul si asemanarea noastra.

Prima dezamagire - "Imperium" nu mai este ce a fost odata si se duce incet-incet pe copca. Un club excelent unde se canta muzica live (jazz, blues, pop-rock) acum iti lasa un gust amar. Un fagarasean.. nu dam nume.. face pe DJ-ul pentru nostalgicii care inca mai suspina dupa muzica dance a anilor '80-'90. E scarbos sa vezi barbati de 40 de ani care se straduiesc sa scoata din ei niste miscari pe care le-au uitat demult. Cel putin intr-un asemenea local, in care pana nu demult se manca muzica buna pe paine.

Bucurosi sa constatam insa ca mancarea de la "Bufnita" este la fel de gustoasa. Si fericita ca am mai descoperit o bunatate de lasagna.

"Atrium".. la fel de plin! Normal!

Am descoperit inca un loc dragut, unde se canta bine. Cafe Wien, situat in Piata Huet, numarul 4. Ne-am bucurat si de prezenta lui Sandu si de talentul lui Dorin Zamfir, un pianist parca venit din alta vreme, un om cald, boem, zambitor, amabil etc.

Alta dezamagire: nu mai vine Lioara de ziua mea :(

Dupa toate peripetiile.. mai bune, mai putin bune, am o dorinta maaare. Craciunul viitor sa il petrecem in CASA NOASTRA. Mica, mare, centrala, periferica, nu conteaza. Va fi cald inauntru si ii vom primi cu bucurie pe cei care ne vor trece pragul. Abia atunci imi voi putea modifica jurnalul - "Am ajuns acasa!"

,,Viata cu un idiot,,..

Mi-am adus aminte de teatru.. de spectacolele pe care as vrea sa le vad si nu am posibilitatea.. de faptul ca la Fagaras foarte rar mi se ofera aceasta bucurie. Ultimul data cand am vazut un spectacol de teatru s-a intamplat pe 20 iunie 2009, pe scena Casei de Cultura din Fagaras - ,,Mascariciul,, cu Horatiu Malaele. Insa spectacolul de teatru pe care nu-l voi putea uita niciodata, datorita socului pe care mi l-a provocat, este ,,Viata cu un idiot,,! S-a intamplat in 2008, la Sibiu. Spectacol a avut premiera in 2007, se joaca in continuare chiar si la Sankt Petersburg.. Niciodata nu voi mai afirma ca teatrul sibian nu se ridica la valoarea altor teatre renumite din tara. Actorii sibieni Florin Cosulet, Catalin Patru, Cristina Flutur, Cristian Stanca, Ema Vetean, Pali Vecsei, Mihai Coman, Viorel Rata si Bogdan Saratean reusesc in acest spectacol sa iti cutremure lumea. Actorii nu mai sunt actori, sunt oameni ca noi, care intra in transa si traiesc cu toata fiinta lor o drama, o nebunie totala. Spectacolul are scene violente si de nuditate, imbinate la marea arta. Regizorul ucraenian, Andriy Zholdak, cunoscut pentru stilul sau de a forta limitele actorilor, spune despre ,,Viata cu un idiot,,: ,,Am lucrat la Moscova, la Berlin, dar ceea ce fac acesti actori ma uimeste! Am presat asupra lor. Primele trei saptamani au fost un soc pentru ei. Actorii care au avut incredere in mine au lucrat ca niste caini! Spectacolul poate sa fie respingator, dar e real, este viata si este adevar,,. La avanpremiera au fost spectatori care nu au suportat intensitatea spectacolului si au parasit sala in stare de soc, inainte de final. Eu am rezistat cu greu pana la sfarsit, dar nici nu am putut sa aplaud.. Intr-un tarziu am iesit, plangand in hohote..

Piesa este povestea unui cuplu, din care a disparut iubirea. Barbatul primeste sarcina de a reeduca un IDIOT, timp de un an. Femeia se indragosteste de acest idiot si ramane insarcinata cu el.. Presata, ea decide sa faca avort si apoi moare si ea. Sotul ei ajunge la casa de nebuni, unde i se spune ca de fapt Idiotul nu a existat, iar el si-a ucis sotia. Pe scena actorii joaca in doua incaperi, fiecare pas si expresie a chipurilor lor sunt filmate de cameramani, iar imaginile sunt proiectate pe trei ecrane. In plus, pe ecrane apar imagini din filmele ,,Kill Bill,, si ,,Natural born killers,,. Un spectacol, e lectie de viata, o nebunie fara sfarsit!

P.S. Interesant si ,,Boala familiei M,, in regia lui Radu Afrim si scenografia Velicai Panduru!