Bărbatul meu perfect!

S-a supărat rău pe mine. Am ridicat vocea la EL, pentru o prostie de greșeală. Chiar un motiv de căcat, nici nu are rost să spun ce. S-a trântit pe canapea și s-a încruntat. Nici nu se mai uită la mine. Am bălmăjit câteva cuvinte, dar parcă nici nu mă mai aude. Mă ignoră complet. Vrea să văd că nu-i pasă de mine. Dar stă în continuare încruntat. Nu i-a picat bine nici lui, asta-i clar. Iau telecomanda și schimb postul tv. Mă uit la EL, așteptând să reacționeze, să răbufnească. Tot încruntat stă. Cât de încăpățânat poți fi și tu, așa ceva n-am mai văzut!

Îmi vine să cedez. Nu mai pot suporta tensiunea asta dintre noi. L-aș lua în brațe și l-aș săruta, i-aș cere iertare și i-aș promite că nu voi mai ridica vocea la EL niciodată. Mă doare să-i văd ochii ăia mari, albaștri.. atât de triști. Pe obrazul roșu de furie îi pleacă o lacrimă. Și-o șterge repede să n-o observ.. Buzele alea frumoase sunt atât de încordate.. Sincer îmi pare rău. Regret că l-am supărat așa tare. Ce dobitoacă pot fi câteodată!

Am exagerat, nu trebuia să ajungem aici. Mă așez lângă EL, pe canapea. Se ferește de mine, face pe duru' și inabordabilu'. Dau să-i iau mâna în a mea, dar și-o trage repede. Cum naiba să-l mai înmoi acum? Iau telecomanda și schimb înapoi pe canalul la care se uita înainte. Parcă s-a mai relaxat puțin.. Fața începe să i se lumineze. La un moment dat râde cu poftă.

Yesss, l-am păcălit de data asta!

În cameră întră și Csilla, cu hainele în mână. Ralu, astea sunt hainele lui, cizmele, fularul, căciula. Eu merg dincolo cu David.. Hai că dăm o fugă și la magazin, să iau țigări. Deja e ora 4 și imediat se întunecă afară. EL se uită la mine, lasă ochii în pământ, mai ridică odată privirea la mine, îmi zâmbește, îi întorc zâmbetul și sare în brațele mele. Și-a pus capul pe umărul meu. Mă lasă să-l pup, să-l dezmierd, să-l laud că este cel mai drag din lume.

Uff, gata, ne-am împăcat. Ne iubim iar, acum. Suntem cei mai buni prieteni. În sfârșit! Este cel mai frumos și dulce băiat din toată lumea mea. Mă topește orice gest, orice cuvințel scos din gurița aia frumoasă a lui.

Este bărbatul perfect. O minune de ființă.

Îl cheamă Filip și în luna martie va împlini doi ani.

Ce ne-aduce nouă eclipsa totală de soare!

Am avut o noapte teribilă, din cauza unui coșmar care m-a speriat cumplit. Combinat cu stările mele întortocheate, din ultimele zile.. mi-a dat sentimentul că nimic bun nu se mai poate întâmpla în perioada următoare, în jurul meu. (Începusem să dau vina pe efectele eclipsei de soare, care se apropie..)

Și uite că tocmai azi s-a întâmplat. Am primit o veste bună. În sfârșit! Cum că familia Iacubovici (Sebastian, Feliciti și Alessandro) vine în Românica, pe 20 iulie (adică de eclipsă) și vor sta aici tot concediul.

Nu numai că ne este dor de Sebi și Feliciti, pe care nu i-am văzut de un an și jumătate, dar vrem să îl cunoaștem pe Alessandro care peste câteva săptămâni va sărbători primul an petrecut printre pământeni. L-am văzut doar în poze și este un drăguț. Rămâne de văzut cum ne vom înțelege. Nu în privința mea îmi fac griji. Copiii se comportă destul de ciudat în prezența lui Alin.. Unii se sperie de el și plâng, fără ca Alin să se apropie măcar de ei sau să le vorbească, iar alții fac ochii mari și îl privesc cam ciudat. Probabil din cauza bărbii :))

So.. tot se întâmplă ceva pozitiv luna asta. Că-n rest.. viața noastră, regulile lor!

Baby Cioaie și dicționarul lui David

Baby Cioaie, Filipinezu, Filipache este Filip. Un foarte serios domnișor, în vârstă de aproape 1 an și jumătate. Iubitor de mașini, laptop, reclame tv, telecomenzi, aparate foto, telefoane. Practic - de orice are butoane și te cam ferești să lași pe mâna uneii ființe atât de crude. Isteț și profitor. A simțit că ai drag de el și-atunci te-a mâncat. Dacă vrea să obțină ceva, nu trebuie să se strofoace prea tare. Doar ca să-i vezi bucuria pe fețișoara aia dulce și să-l vezi tremurând de plăcere, îi dai tot ce vrea și cum vrea. Că el face regulile.

Mănâncă orice, oricând. Are un simț foarte ascuțit de a detecta urgent orice este mâncabil și este exact ca un gurmand. Nu contează că încă nu este familiar cu toate gusturile și aromele existente. Gustă și înfulecă la repezeală orice fruct, mâncare rece sau gătită. Vrea și insită să guste orice lichid vede că este consumat de oamenii mari din jurul lui. Asta chiar nu i se permite și atunci să te ții! Cioaie cel serios și molcom (ardelean desăvârșit de mic) începe să-și arate partea mai puțin drăgălașă. Și nu poate fi oprit prea ușor!



De fiecare dată când ne întâlnim, mă topește. Întinde mâinile ca să-l ridic în brațe și ne-apucăm să căutăm becuri, veioze, reflectoare, orice sursă de lumină. "Lampa" este cuvântul care-i face gurița aia frumoasă să zâmbească. Ar putea sta un sfert de zi în fața unui întrerupător. Să stingă, să aprindă și tot așa.

La cabană a fost lumea lui. A dat peste doi câini, pe care i-a hărțuit.. din dragoste. A avut loc unde să alerge, să meargă de-a bușilea. Aerul de munte l-a cam zăpăcit bine și a dormit în fiecare noapte ca un rege. L-am dus cu mami la culcare, l-am schimbat în pijamalele lui galbene, i l-am dat pe Ricardo-Fernando-Alejandro, prietenul lui de care nu se poate despărți. L-am pupăcit în tălpi, ne-am gâdilat, am râs, ne-am frecat la ochișori și am adormit epuizați.



David! La cei 2 ani pe care îi deține, este un băiat atât de energic, încât doar dacă stai deoparte și îi monitorizezi activitatea dintr-o zi.. te usuci de dezhidratare. Dacă nu ar fi mâncarea care să-l încurce, ar fi cel mai fericit băiat din lume. Pentru că față de Filip, David este total opus.

Foarte energic, nu foarte sociabil și deloc interesat de hrană, sub orice formă ar fi. Doar pastele și Danonino le acceptă. Câteodată este obraznic și foarte des lovește lumea. Mai primește din când în când câte o mustrare verbală și fizică, ușoară. Are teamă de tata și este îngrozit de duș.

Ne-am învârtit ținându-ne de mâini, am țipat unul la celălat, ne-am mai plesnit peste mâini reciproc. Mi-a povestit lucruri pe care aș fi vrut să le înțeleg.. Ridică mult din umeri atunci când vorbește în limba lui, explică niște lucruri cu mâinile. Are un glas frumos și merge, ridicându-se pe vârfuri.


Pentru că am petrecut mai multe zile împreună, am înțeles, în sfârșit, limbajul lui.

Filip = Cioaie, așa cum îi spune toată lumea
tata = tata , Chi-ți, de la Ghiță
mama = mama, slavă Domnului. E mai ușor decât Czilla
mâncare = papa, dar nu-l auzi spunând așa ceva, decât foarte rar
banană = ma-na-na
apă, suc, orice lichid, mi-e sete = a-pa
mașină = ti-ti-ai
ușă = u-cia
geam = ci-am
bani = ma-nii
organul de care este foarte mândru = hap-ci
Mike = I-che
Alin = A-ii-n
Wazzup = ua-saa
Raluca, orice ține de Raluca, salutul nostru - Gî-Gî!

De multe ori spune propoziții întregi, clare și potrivite situației. Și-atunci te întrebi cum poate să facă chestia asta atât de ușor și natural. Nu prea își face de lucru cu Baby Cioaie. Nu îl bagă în seamă, decât foarte rar. Se apropie cu fața de el și își zâmbesc. Apoi, fiecare cu treaba lui. Când observă că Filip a făcut ceva rău (de exemplu să împrăștie un kilogram de sare prin toată cabana), vine îngrijorat și spune. Bebe bed, adică bebe rău.. Se observă că are o timpurie aplecare spre engleză :))

Îi place să stea printre oamenii mari, iar zilele astea s-a apropiat și de Alin, cu care a avut timp să stea la povești, în limba lor extraterestră.. Într-o noapte m-a purtat prin toate camerele din cabană, unde m-a pus să deschid fiecare geam în parte. Și l-a strigat pe A-ii-n și pe Chi-ți. Venise timpul de culcare și probabil ar fi vrut să mai vadă și alte fețe decât ale noastre (a mea și a lui mami).



Îi știm pe fiecare de când aveau o zi. Îi vedem cum cresc de la lună la lună. Sunt tot mai interesanți și mai complicați. Probabil că vor trece repede anii și ne vom trezi că au absolvit școala generală și deja vor vrea să plece de acasă, la liceele din Sibiu. Asta pentru că probabil vor vorbi ușor maghiara și germana, învățați de mama și unchiu' Mike. Verișorul lor mai mare, Ștefan, va începe în toamna asta țcoala. Când au trecut anii? Răspuns: în tot timpul ăsta. Chiar nu vreau să uit așa ușor cum sunt picii acum, la 1 respectiv 2 ani.

DA! pentru prieteni

Nu cred să mai fi așteptat cu atâta nerăbdare (de la începutul primăverii, până acum) un uichend. Anul ăsta am tot așteptat primăvara și vara, imaginându-mi cum vom sta noi zile în șir pe terasă, cu familia de la Cover. Și cum ne vom povesti, șicana, aminti, imagina, face planuri și tot așa. Că vom pleca cu corturile, așa cum făceam anii trecuți. Să simțim vara asta. Numai că.. nu știu ce s-a întâmplat cu noi. Ne vedem mai rar decât o făceam în timpul iernii, când era atât de greu să mai ieși din casă, seara.

Mi-e dor de gălăgie, de poveștile și glumele răutăcioase ale băieților. Vreau să mă amuz împreună cu Csilla de nebuniile "fiilor" David și Filipache, să alergăm după ei, să ne obosim reciproc. Eu chiar îi iubesc pe oamenii ăstia! Chiar și pe cei care se adună în jurul nostru și rămân câteva minute la povești.

Mike se face tot mai frumos. Ghiță - e același Ghiță :). Alin - e cu pofta de evadare cât blocu'. Csilla - cred că ea este cea mai nerăbdătoare să scape de casă și oraș. Vio - apropos, unde te-ai ascuns, că nu te mai vede lumea cu săptămânile? Mai avem una bucată Rareș Totu, care a prins drag de locurile și oamenii noștri frumoși. Un Mihai Comanici, foarte prins cu treburi și secretos, în ultima perioadă. O pereche de verișori, dintre care Cristina proaspăt ieșită din spitalul tulbure (unde medicii nu știu care este diferența între apendicită și infecție la rinichi!). Un Țache, mereu agitat și în căutare de noi concerte prin țară. Și mai avem o Ralux, care își dorește toți oamenii ăștia dragi aproape, albastru, verde, galben.

Și acum ne adunăm iar, în sfârșit! Vineri mergem la Sibiule. Avem un spectacol de teatru care trebuie experimentat. Iar duminică ne luăm liber de la oraș, serviciuri, telefoane, angajamente și mergem la cabană, cu toții. Și cu copiii, că măcar acolo au loc de alergat, trântit, consumat energie. Ne vom întoarce în oraș abia la mijlocul săptămânii viitoare.

Eu sunt recunoscătoare pentru oamenii ăstia buni din jurul meu. Nu suntem "bot în bot" toată ziua, poate nu ne întâlnim decât o dată pe săptămână. Dar ne simțim imediat. Și simțim nevoia să ne adunăm. Nu vorbim vorbe mari, dar câteodată ne spunem cuvinte care hrănesc și repară. Suntem o altfel de familie. Nouă ne plac chitările și cântecele șoptite..

Mike


Țache

Și Simona

Vio


Vio și fetele de la bar


Adică Lili și Mădălina, amabile și drăguțe cu clienții

Mădă este acum studentă și ne vizitează mai rar

Adina și Lili

Adina a fost desemnată, în 2009, drept cea mai bună dansatoare de street-dance din Românica. Sau cel mai bun coregraf de street-dance. Ceva de genul..

Rareș

Buji



Ghiță și Buji

Doi mari îmbârligăcioși!

Csilla Ninu! Mamă de băieți, tânără, frumoasă. Go, girl!

Așa arătăm noi când suntem obosiți și foarte obosiți

David, când era mai mic și îi plăceau tobele.. Acum îi place de Adina!

Așa face când ne întâlnim. Trage de mine în toate direcțiile ca să-l iau în brațe

Pe Filipache îl păstrez doar pentru mine. Aici este Ștefan, cel mai mare dintre băieții familiei Ninu. Viitorul glorios..



Ne vedem curând!

Îmi place un băiat! Ce mă fac?

Înclinam să spun (enervată mai ales de faptul că s-au folosit de niște copii dulci), că este încă un filmuleț misogin despre femei. Dar este de fapt o povestioară simpatică, ca din viață. Îmi place tare mult de băiețel. Pot să fac o compunere? :)

Vezi mai multe din Funny pe 220.ro

Never forget U

Watcha thinking?
Did you miss me?




Pentru că astăzi mi-am adus aminte de prietenii din copilărie. De foștii colegi din școala generală. Cătălina (colega de bancă, cu care profesorii mă confundau câteodată, atât de bine semănam..) este de opt ani la Roma. Are o fetiță scumpă foc, care a împlinit șase luni. Ea m-a ajutat să aflu noutăți despre colegii noștri, care acum sunt prin lumea largă. Fetele s-au căsătorit, au copii, au meserii frumoase, sunt împlinite. Alin (cel mai zvăpăiat băiat din clasă) are acum un băiețel de trei anișori. În Italia s-au stabilit de mulți ani patru dintre colegii noștri. Alții au ajuns în America. Doar câțiva am mai rămas în țară. Și celor mai mulți le-am pierdut urma.. Din păcate, unul dintre noi nu mai e. Mishu..
Mă bucur atât de tare să aflu despre copiii de atunci, care acum au devenit oameni mari. Nu i-am uitat. Pe niciunul!

Copil născut în alimentara

Cum e și viața asta! Un tânăr deosebit sfârșește într-un mod cumplit, în timp ce un suflet nou vine pe lume așa..


O tânără de 19 ani din Făgăraş a adus pe lume, miercuri, un băieţel perfect sănătos într-un magazin din localitate. Personalul de pe Salvarea sosită la faţa locului a hotărât ca naşterea să aibă loc printre conserve pentru a nu pune în pericol viaţa copilului.

Anca Mircea (19 ani) le vindea narcise trecătorilor când au apucat-o durerile facerii. Când a simţit că e pe cale să nască, s-a refugiat în cel mai apropiat magazin.
„A intrat pe uşă cu o viteză de-am zis că-mi dărâmă tejgheaua. Era foarte speriată şi mă ruga s-o ajut să nu-i moară copilul. Era o fată slăbuţă, nici măcar nu i se vedea burta. Pe moment am crezut că glumeşte, dar m-a rugat să vin mai aproape şi mi-a arătat că i se rupsese apa, iar capul copilului era vizibil prin blugi. Era disperată să nu păţească ceva cel mic, şi îmi zicea: «Doamnă, ajută-mă să nasc pentru că nu vreau să-mi moară copilul». De panică nici nu reuşeam să-mi aduc aminte numărul de la Salvare. Am ţinut-o pe tânără de vorbă să nu i se facă rău şi o îndemnam să strângă de marginea vitrinei pentru că avea dureri", a povestit Elena Cristina Titilincu, vânzătoarea din magazinul alimentar.
Vânzătoarea a reuşit să sune la 112, iar când a ajuns ambulanţa, copilul era aproape tot ieşit în blugii mamei.

"Naşterea s-a produs în câteva secunde şi mama nici n-a avut timp să strige. Norocul ei a fost că era îmbrăcată în pantalon altfel copilul risca să-i cadă pe ciment, atât de rapid s-a produs totul", a spus Elena Titilincu.

Vrea să-i fie naşă

Femeia spune că au venit trei bărbaţi de la Ambulanţă care au zis că pun în pericol viaţa copilului dacă o scot pe femeie din magazin. Au întins-o pe jos, au scos copilul şi i-au tăiat cordonul ombilical. „L-au aspirat şi l-au înfăşat aici, în magazin. Consider că este o binecuvântare de la Dumnezeu că acest copil a venit pe lume tocmai în magazinul nostru. Sunt sigură că acest lucru ne va aduce noroc.

I-am spus fetei să nu mă uite pentru că vreau să botez copilul", a adăugat vânzătoarea. Anca Mircea şi bebeluşul au fost transportaţi la Maternitatea Spitalului Municipal Făgăraş, unde au primit tratament de specialitate. Medicii au luat măsuri ca naşterea în mediul nesteril să nu afecteze fătul.

„Tânăra a născut un băiat perfect sănătos, de 2,5 kilograme şi 48 de centimetri. Deşi are doar 19 ani, mama este la a doua sarcină. De aceea nu-mi explic de ce a fost luată prin surprindere şi de ce nu a fost la niciun control ginecologic pe durata sarcinii. Copilul este la incubator şi se află sub tratament pentru că a fost născut în afara spitalului şi este o procedură standard în astfel de cazuri", a declarat Camelia Obogeanu, medic specialist la Secţia de Neonatologie.

Nume de floare

Proaspăta mămică este încă în stare de şoc şi copleşită de emoţii. Deşi ştia că este în luna a noua, ea susţine că nu se aştepta să nască. ,,Nu aveam nicio durere. Până la ora 11.00 reuşisem să vând numai cinci bucheţele de narcise. Dintr-odată am simţit o durere puternică şi am intrat în magazin.

Copilul era deja între picioarele mele şi am simţit că nu mai aveam burtă. Naşterea a decurs foarte uşor, chiar mai uşor decât cea pe care am avut-o în maternitate cu primul copil. Sunt fericită că am un băieţel şi sper să fie cu noroc", a povestit Anca Mircea. Pentru că femeia vindea narcise înainte să nască, băiatul va fi botezat Narcis. (Alin Bujor, sursa: Adevărul, Click)

Maaami, how cute am I ?

Ok, eu m-am răcorit destul, aruncând veninul afară. Cum bine spunea cineva: "Modul de tratare a celor neproductivi, în mod direct, bătrani, persoane cu handicap, etc. este un indiciu al nivelului de dezvoltare a unei societăți".. nu pot face altceva, decât să mă resemnez că trăiesc aceste vremuri. Pentru încă puțin timp..

Lăsând în spate mizeria asta, mă pregătesc de uichend. Ceea ce vă urez cu drag și vouă. Scuturați-vă de noroi și sursum corda. Eu când vreau să mă binedispun de una singură, mă uit la astea.
Nu-ți vine să-i tot pupi?

Vezi mai multe din Funny pe 220.ro
Mutrițe de nota 10+

Vezi mai multe din Familie, casa, copii pe 220.ro
Eu am fost un copil pașnic, nefiresc de pașnic. Însă cea mai mare boacănă făcută de subsemnata, la vârsta presupusei inocențe a fost una chiar.. nevinovată. Aveam doi ani și mă cam feream de mâncare. Nu că acum s-ar fi schimbat situația cu mult. Și mama mi-a dat mere curățate de coajă, ca nu cumva copilul să se înece sau ceva.. Apoi a plecat în treaba ei, iar eu am rămas singurică în camera mea. Numa' bine! Pentru că de mică găseam soluții tâmpite de a scăpa de produsele mâncabile.. am crezut, probabil, în mintea mea, că dacă fac merele să dispară și de data asta.. voi scăpa de ceartă. Am ales să pictez unul dintre pereții camerei cu mere. Atâta le-am răzuit de zid, încât arătau într-adevăr mâncate. O operă artistică, făcută din fructe, pe toată lungimea peretului și până la jumătatea lui.. Cool, nu? Dacă nu aș fi primit muștruluiala aferentă.. poate că ajungeam un fel de Ju Duoqi, care a devenit celebră pentru tablourile realizate din leguminoase :)

Asta sunt eu, pe la 11 ani, cred. Adultul de lângă mine nu este tatăl meu. Și nici pisica nu era a mea. Nici apartamentul în care ne aflam. Doar piciu' ăla chel era proprietatea mea. Cipri, brody :)


Că tot vine 1 Iunie.. Și încă mai sunt copil!
Îmi doresc să avem cu toții un uichend fain. Și cald și liniștit. Tha-tha :)

Sunt extremă și nu mă tratez

Asiaticii s-au hotărât demult să devină cei mai și cei mai buni în toate domeniile posibile. Pentru metodele lor de a educa populația, începând cu copiii (asta încă din pântecele mamei), organizațiile internaționale pentru drepturile omului și alte organizații de acest fel i-au luat în vizor. Mulți îi consideră pe asiatici, din acest punct de vedere, niște monștri. Eu sunt de părere că metodele lor sunt inovatoare și bune de luat în seamă. Nu sunt de acord cu metodele de învățare militărești, dar găsind un echilibru între studiu și activitățile sociale specifice vârstei unui copil, adolescent, tânăr.. cred că se poate ajunge la ceva bun, la sfârșit.

Metoda Suzuki a fost creată de violonistul japonez Shin'ichi Suzuki, după al D.R.M. "Dacă un copil aude muzică frumoasă încă din ziua în care s-a născut și învață să o cânte singur își va dezvolta sensibilitatea, disciplina și rezistența. Va dobândi o inimă frumoasă". Ei, metoda Suzuki care se practică ACUM în țările asiatice este cam dură, ce-i adevărat. Dar până la urmă, orice copil sau tânăr, din orice parte a lumii, care vrea să studieze un instrument, face aproape aceleași sacrificii ca și un copil japonez..

Metoda Suzuki de învățare a unui instrument se bazează pe auz. Apoi, pe măsură ce elevul reușește să cânte după ureche, va învăța și noțiunile teoretice. Orice părinte observă cât de ușor reușește un copil să învețe și să vorbească limba maternă. Prin imitație, nu? Pornind de la acest fapt, învățarea muzicii se poate realiza la fel de ușor. În special la copii, pentru că, știm cu toții, copiii absorb orice fel de informații cu o viteză uluitoare. Nu mai este niciun secret faptul că procesul de învățare este mult mai rapid şi eficient la vârste fragede. Românca Cristina Mondiru, fostă violonistă la Orchestra Operei, apoi a Filarmonicii "G.Dima" din Brașov, a modelat puțin această metodă comunistă, a adaptat-o la "lumea liberă", iar acum o predă elevilor și tinerilor din școlile canadiene. Britanica Helen Doron a reușit ceva uimitor. A descoperit un limbaj comun între predarea limbii engleze și studierea unui instrument. Metoda ei de predare este bazată tot pe teoriile metodei Suzuki. Și dă roade!

Acesta este însă un subiect fierbinte în familia noastră. Eu sunt pro și pentru această metodă de învățare a unui instrument muzical, iar Alin.. spune că sunt extremă și nici nu vrea să audă de așa ceva. Rămâne de văzut pe ce metodă se va baza educația muzicală a copilului nostru, pentru că studierea unui instrument muzical este obligatorie. Asta spune viitoarea mamă, pentru că tatăl este mult mai deschis la minte :). El nu-și dorește un copil genial, vrea un copil care să-l iubească..

Iar la desert.. vă prezint un extraterestru. Miyavi - un fenomen in Japonia. Este băiat (parcă-mi vine ciudat să-l numesc bărbat), ca să specific de la început!

Vioara roșie

Oare se întâmplă tuturor ca de-a lungul vieții să să simtă atrași inexplicabil de un obiect? Mic sau mare, colorat sau șters. Folositor sau inutil. Un obiect care să fascineze, să dorești să-l ții în mâini, să îl mângâi ușor, să îl îngrijești numai tu. Să fie al tău pentru totdeauna și numai pentru tine. Să îl porți cu tine oriunde te-ai duce.

După orele de balet, o rugam pe mama să mergem la viori. Și mergeam. Fiecare reântâlnire cu vioara vișinie mi-a rămas vie în memorie. Drumul de la sala de balet, clădirile imense, pașii mei mici, scările înalte și mult prea multe. Mirosul de aparatură nouă.. Vânzătoare tinere, cu cercei lungi și subțiri. Mama care le salută și povestește nimicuri cu toate, de-mi vine să o trag de mână, ca să se potolească odată. Aceleași vitrine, cu aceleași obiecte, doar că așezate într-o altă ordine, ca să dea doar o impresie greșită.. Și o încăpere cu geamuri pătrate, amplasate sus, aproape de tavan. O lumină albă puternică, ce vine de afară. Trei etajere, pline de bunătățuri pentru Ralu cea mică..

Pentru mine acel obiect.. a fost o vioară. Vișinie. Așezată pe al doilea raft, cel din mijloc, înconjurată de zeci de viori maronii. Strălucitoare. Eram fermecată de ea. De una singură!

Viorile erau aceleași, mereu. Nu se putea atinge nimeni de ele, probabil că erau destul de scumpe.. Ei, nu chiar atât de scumpe precum o Stradivarius.. dar probabil inaccesibile pentru acea perioadă. Pentru că nu s-au cumpărat luni în șir, la un moment dat au fost scoase de la vânzare și înlocuite cu alte obiecte, mult mai folositoare la casa omului.. Mi-am dorit să cânt la vioară. Poate în altă viață..

Un arcuș și o vioară. Forme fine, linii perfecte și tensiunea din corzile unei viori, vibrație, sunet cald, duios, trist. Sunetul unei viori mă duce și acum în alte lumi.

Acum mulți ani m-am îndrăgostit din nou de vioară, de povești cu viori, destine pierdute. Pasiune pentru sentimente fără vorbe, pentru sunete divine. The Red Violin!

Multe dintre piesele de pe coloana sonoră a filmului au fost interpretate de celebrul Joshua Bell.. Acel Joshua Bell care a făcut un experiment, la un moment dat.. și a putut demonstra astfel cât de ipocriți suntem. Experiment reluat apoi, cu teamă, ce-i drept și de un violonist român.

În inima unui oraș ca o junglă, zeci de călători grăbiți și încruntați, s-au oprit pentru câteva minute din drumul lor obișnuit. S-au oprit și s-au lăsat purtați de acordurile unei viori, preț de câteva minute. Cei mai mulți au aruncat apoi monezi în cutia viorii, ca plată pentru un bărbat îmbrăcat sărăcăcios.. S-a întâmplat de curând. Experimentul a fost făcut de Alexandru Tomescu. Este singurul muzician din țară care cântă la o vioară Stradivarius. La noi, testul a avut un rezultat pozitiv. Lăudabil pentru noi. E mare lucru să reușești să atragi atenția unor roboți (pentru că încet, încet asta am devenit), pe stradă. Care nu știu că de fapt omul care cântă este un artist renumit, că vioara aceea este o Stradivarius. Care nu s-au oprit din drum pentru că au vrut să pară fini cunoscători al muzicii clasice, așa cum poate că mulți o fac atunci când plătesc un bilet la operă.

Cred că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, de o regăsire spirituală. De întoarcerea la o viață simplă, de dialog, de apropiere de lucrurile la care la un moment dat rezonam foarte usor. De renunțări materiale majore și de o reorientare..

Acest prea-frumos Joshua Bell, despre care scriam că a contribuit la muzica din Vioara Roșie, va concerta la Ateneul Român, marți, 11 mai. Ravel, Beethoven, Bach. O vioară, un pian.