Răzbunarea evreilor

După Holocaust, unele grupări evreieşti şi-au făcut singure dreptate. "Judecata" evreiască a fost la un pas de a ucide şase milioane de civili germani. Simon Weisenthal, cunoscutul "vînător de nazişti" este contestat chiar de israelieni. Abba Hofner, poetul care a ucis cu sînge rece.

Holocaustul a fost unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale secolului trecut. După ce a atras în primă fază un imens val de simpatie şi a pus evreii într-o lumină generoasă, poate pentru prima dată în ultimele cîteva sute de ani, au început să apară şi contestatarii proporţilor invocate de istoria "oficială". Motivaţia Holocaustului a căzut aproape exclusiv pe gîndirea scelerată a naziştilor şi pe viziunile şi ambiţiile lor extreme.

Odată cu intrarea României în NATO, prin art. 6 din OUG nr. 31/2002 "contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani".

Astfel, una dintre marile controverse ale secolului este înăbuşită încă în faşă, România fiind condamnată să recunoască faptul că a făcut parte dintre opresori, prin multiplele pogromuri. Atenţia celor pasionaţi de aflarea adevărului se îndreaptă acum spre un alt subiect sensibil. "Răzbunarea evreilor" şi "vînătoarea de nazişti" sînt subiecte de actualitate, în parte pentru că au trecut suficienţi ani de la producerea unor acţiuni ce ar fi atras implicaţii legale sau oprobiul public. Răzbunarea evreilor a presupus şase milioane de cetăţeni civili germani morţi iar "vînătoarea de nazişti" a avut ca rezultat uciderea multor ofiţeri superiori ai armatei germane consideraţi responsabili de Holocaust.


Răzbunare cu arma în mînă
Conform cifrelor oficiale, dar contestate şi acuzate că ar fi "umflate", în Holocaust şi-au pierdut viaţa aproximativ şase milioane de evrei. O astfel de tragedie nu a rămas fără reacţie. Pe lîngă judecata oficială a naziştilor, cea de la Nurenberg, este deja de notorietate faptul că au fost şi alte acţiuni de "răzbunare". De la acţiunea "Judecata" la "Vînătoarea de nazişti" intreprinsă oficial de Simon Weisenthal, însă desfăşurată în paralel şi mult mai eficient de Mossad. În Biblie se spune că evreii au avut întotdeauna un slogan de luptă terifiant: Dahm Yisrael Nokeam – „Sîngele lui Israel va fi răzbunat". În primele luni ale anului 1945, cinci evrei – Malachi Wald, Avraham Becker, Iuda Klein, Mira Lan şi Hannah Baum, au format nucleul unei sinistre conspiraţii care făcea ca acuzaţile aduse în tot Evul Mediu, la adresa evreilor, învinuiţi de otrăvirea fîntînilor satelor europene, să pară puerile. Cei cinci foşti partizani, alături de încă aproape cincizeci de complici au pus bazele organizaţiei Dahm Yisrael Nokeam – ale cărei iniţiale – DIN – înseamnă în ebraică „judecată”. Ei îşi propuneau nu doar uciderea naziștilor ci şi a tot ce însemna german. În vreme ce puţinii evrei care reuşiseră să scape din lagărele morţii nu-şi doreau decît să ajungă în Tărîmul Făgăduinţei – Palestina, şi să traiască în pace, pe cînd membrii grupului DIN doreau ca războiul să continue. Ca atare, au hotărît să rămînă în Germania, stabilindu-şi cartierul general la Frankfurt şi începînd să racoleze alţi membri, de preferinţă tot evrei. Cei mai apreciaţi erau cei ce aveau acces la dosarele cu crime de război deschise de sovietici şi Aliaţi şi care le puteau pune la dispoziţie date despre viitoarele lor victime. În decurs de cîteva săptămîni, reţeaua DIN s-a extins în Germania şi Austria, numărînd circa 300 de membri. Complicii şi informatorii au fost infiltraţi în taberele unde erau deţinuţi prizonierii de război germani. Unul dintre informatori, numit „Israel”, a adus o notă care va da naştere primei acţiuni a mişcării. Era vorba despre un grup de aproximativ 140 de tineri germani, care se întruneau clandestin pe malul unui rîu de lîngă Ulm, în Bavaria. Se spunea că tinerii ar fi depozitat arme automate, în acea regiune. Un comando evreiesc i-a luat prin surprindere pe germani, atacîndu-i cu rafale de mitralieră şi grenade de mînă. Toţi tinerii germani implicaţi în această poveste au fost ucişi.

I-au asasinat pe prizonierii germani
Ancheta derulată ulterior n-a putut face lumină dar a dus la prinderea altui nazist. Şi asta pentru că Israel şi-a dat seama că este la rîndul său spionat şi l-a atras pe urmăritor chiar în clădirea unde se afla sediul DIN. Prins şi torturat, urmăritorul a declarat că se numeşte Hubert Schwart şi fusese cîndva obersturmfuehrer la Auschwitz şi garda de corp a dr. Ernst Wetzel, lider nazist aflat pe lista criminalilor de război şi cel care dăduse ordinul ca evreii consideraţi inapţi de muncă să fie gazaţi. După ce au aflat tot ce îi interesa, teroriştii i-au tăiat beregata lui Schwart şi au pornit în căutarea lui Wetzel. Capturat, acesta a fost torturat cumplit timp de două zile şi aruncat în rîul Chiemsee. Curînd după aceea, membrii DIN au intrat în contact cu Victor Berger, un maior de origine evreiască din armata franceză. Acesta le-a declarat că-l ucisese deja pe Heinz Braune, adjunctul reprezentantului lui Eichmann în Franţa, Theodore Dannecker, responsabil de deportarea evreilor francezi în lagăre, în 1942. Berger îl căuta pe obersturmfuehrerul Konrad Schumann, aflat tot în stafful lui Eichmann. El le-a propus celor din DIN să-l ajute în găsirea şi executarea lui Schumann, oferindu-se să le faciliteze, în schimb, asasinarea a 200 de prizonieri din Waffen SS, aflaţi într-o închisoare Aliată. Graţie reţelei sale de informatori, DIN l-a identificat rapid pe Schumann, care se dădea drept maior din divizia Panzer Lehr şi se afla internat sub un nume fals, într-un lagăr de prizonieri din Muenster. Berger a făcut rost de acte false, de haine militare şi de dinamită şi a convins comandantul american al lagărului că este însărcinat să-l aducă pe Schumann spre a fi interogat, la comandamentul aliat. În vreme ce captivul era scos în maşină din lagăr, o brigadă DIN mina zona din jurul barăcilor unde se aflau circa 200 de foşti paznici ai lagărelor naziste de concentrare. Cînd Berger se afla la o distanţă suficient de mare, explozibilul a fost detonat, ucigîndu-i pe militarii germani. Schumann a fost torturat toată noaptea, după care a fost legat de bancheta maşinii şi Berger a pus lîngă el un calup de dinamită. Explozia l-a fărîmiţat pe german, iar crima a fost considerată „un teribil accident” de către autorităţi.

Crime pe bandă rulantă
Berger a fost în cele din urmă destituit din armată, fiind acuzat că furase dinamită şi efectele militare, dar nimeni nu l-a bănuit şi de crimă. Între timp, DIN îşi continua acţiunile, încurajînd răzbunările. Fiecare evreu care avea ranchiună faţă de un anumit german putea să se plîngă membrilor mişcării şi aceştia nu mai stăteau să cerceteze autenticitatea acuzaţiilor ci acţionau. DIN a fost ajutată de faptul că în majoritatea comisiilor Aliate care cercetau problema criminalilor de război se aflau şi evrei, dornici să-i ajute pe „Răzbunători”. Documentele erau copiate în secret iar fotografiile celor incriminaţi transmise, tot în secret, agenţilor DIN. În scurt timp, DIN a alcătuit o „listă neagră” şi un plan pentru capturarea şi uciderea prin tortură a unor lideri nazişti, plan pe care-l numeau „sezonul de vînătoare”. În vederea executării sale, Germania a fost împărţită în patru sectoare şi s-a asigurat aprovizionarea membrilor reţelei cu acte false, uniforme şi maşini pentru transportul victimelor. Acţiunea a fost un succes şi cei vizaţi erau luaţi de pe stradă, în plină zi şi nu se mai auzea nimic de ei. Adesea, se puneau la cale „sinucideri”. Potrivit DIN, au fost executaţi astfel în doar două luni cel puţin 200 de ofiţeri superiori nazişti, majoritatea implicaţti în exterminarea evreilor la Auschwitz şi alte lagăre.

Vizau uciderea a şase milioane de civili germani
Dar setea lor de răzbunare n-a fost potolită cu atît şi curînd a apărut un alt plan, numit Tochnit Aleph – Planul A, ce viza uciderea a şase milioane de civili, prin otrăvirea apei potabile în anumite regiuni ale Germaniei. Pentru el au fost selecţionaţi cei mai fanatici membri ai DIN, restul fugind în Palestina. Planul prevedea alegerea unor oraşe unde să nu existe comunităti evreieşti şi găsirea unei otrăvi inodore, incolore şi higroscopică, respectiv capabilă să-şi menţină virulenţa în orice cantitate de apă.
Ţintele alese au fost München, Weimar, Nürnberg şi Wansee, oraşe ce simbolizau esenţa national-socialismului. DIN a luat din nou legătura cu Victor Berger, care l-a invitat la masă pe bacteriologul Pasteur Valery-Radot, fiul faimosului Louis Pasteur şi acesta, tras de limbă şi ameţit de vin a oferit toate informaţiile dorite de conspiratori. Pentru otravă, DIN a apelat la chimiştii evrei aflaţi deja în Palestina şi a luat legătura cu organizaţia secretă Haganah, ce pleda pentru înfiinţarea unui stat evreu în Ţara Sfîntă. Abba Kovner, care fusese trimis să aducă otrava, a fost însă prins, pe drumul de întoarcere, de autorităţile britanice şi aruncat în închisoare, în vreme ce ceilalţi conspiratori au reuşit să scape. Nici pînă astăzi nu se ştie cine anume dezvăluise englezilor macabrul plan. N-ar fi exclus ca înşişi membrii Haganah să o fi făcut, cînd şi-au dat seama că o asemenea hecatombă ar fi aruncat anatema asupra întregului popor evreu şi visul făuririi statului Israel ar fi devenit imposibil.

Au otrăvit pîinea deţinuţilor
Povestea "Planului A" a avut un statut de legendă pînă de curînd, iar "Planul B", care a reuşit parţial nu a făcut prea mare vîlvă. Încercarea de exterminarea a şase milioane de germani a fost însă recunoscută în ultimii ani, chiar de iniţiatori, deveniţi între timp oameni de vază ai statului Israel. Abba Kovner, un respectat poet evreu, supravieţuitor al Holocaustului, a fost identificat drept iniţiatorul şi "creierul" operaţiunii de otrăvire a apelor publice din Nurenberg. Joseph Harmatz, membru al grupului condus de Abba Kovner şi ulterior şeful "facţiunii Nurenberg" a rupt tăcerea după 50 de ani şi într-o serie de interviuri în presa britanică a făcut lumină asupra acelor evenimente. Acesta a confirmat faptul că planul A, bazat pe Nurenberg a fost oprit doar de interceptarea otrăvii. Grupul reuşise să îşi procure acces la rezervoarele de apă ale oraşului şi aştepta nerăbdător să intre în posesia otrăvii. Dezamăgiţi de insuccesul operaţiunii şi rămaşi fără liderul Abba Kovner, au trecut apoi la "Planul B". În aprilie 1945 au infiltrat un membru într-o brutărie care furniza pîine unui lagăr în care erau deţinuţi peste 12.000 de prizonieri, în marea majoritate foşti membrii SS. Harmatz spune că într-o noapte de duminică au pictat cu o pensulă cele 3.000 de pîini destinate lagărului, folosind o otravă inodoră pe bază de arsenic. Aceasta nu s-a dovedit însă suficient de puternică, iar administraţia americană a lagărului a reuşit să îi salveze pe prizonieri după ce le-a făcut spălături stomacale. Harmatz susţine că totuşi au murit 300 de nazişti, cifră însă neconfirmată oficial. Membrii DIN s-au refugiat apoi în Israel unde au devenit cetăţeni de marcă. Abba Kovner a fost unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai evreilor, iar Harmatz, care încă este în viaţă, a fost un om de afaceri de succes în domeniul maritim.

Simon Wiesenthal, eroul oficial al vînătorii de nazişti
După ce încercările de răzbunare directă au eşuat, evreii au început în mod oficial "vînătoarea de nazişti". Aceasta avea o dimensiune legală, bine promovată şi care presupunea identificarea criminalior de război şi aducerea lor în faţa completelor de judecată. În paralel şi feriţi de ochii opiniei publice, mai multe grupări evreieşti, printre care şi serviciile secrete, Mosad-ul şi precursorul acestuia, au desfăşurat acţiuni de vînătoare, care s-au finalizat cu uciderea directă, fără judecată, a foştilor comandanţi nazişti. Pentru partea legală a vînătorii a devenit un adevărat erou Simon Wiesenthal. În august 1980, cu ochii plini de lacrimi, preşedintele Jimmy Carter l-a decorat în faţa Congresului SUA, la randul său, preşedintele Ronald Reagan l-a omagiat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre eroii adevăraţi ai acestui secol şi Simon Wiesenthal a primit chiar şi cea mai înaltă decoraţie germană. Numele său se leagă de cea mai cunoscută organizaţie care cercetează crimele Holocaustului: "Simon Wiesenthal Center" din Los Angeles iar figura lui a fost portretizată în mai multe filme. Cu toate acestea, biografia (sau "biografiile") şi activitatea sa au fost puternic contestate în Israel, de unele dintre cele mai înalte personalităşi, ca şi de o serie de evrei importanţi din diaspora. Cel denumit "îngerul răzbunător al Holocaustului" este acuzat făţiş că a minţit în ceea ce priveşte propria biografie şi a "redimensionat" în favoarea sa vînătoarea de nazişti în dauna unor instituţii ale statului Israel, atrăgînd asupra sa o glorie nemeritată. Astfel din vînător a devenit vînat iar dezvăluirile despre el au scos la iveală o imensă maşinărie de manipulare şi de atragere a simpatiei şi a fondurilor publice.

Biografie falsificată în funcţie de interes
Shimon (Simon) Wiesenthal s-a născut la 31 decembrie 1908, în Buchach, Ucraina. Tatăl său era un prosper negustor de zahăr. În ciuda a tot ce s-a scris despre el, nu rezultă cu claritate cu ce anume s-a îndeletnicit Simon Wiesenthal în timpul celui de-al doilea război mondial, sub ocupaţia germană. Şi aceasta întrucît el a prezentat nu mai puţin de trei biografii, între care existau discrepanţe frapante. Prima dintre biografii - dată sub jurămînt - a fost conturată în timpul unui interogatoriu de două zile în mai 1948, în faţa unui oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nurenberg, Curt Ponger. În ianuarie 1949, Wiesenthal şi-a redactat un alt "curriculum vitae", pe care l-a ataşat unei "cereri de asistenţă" (Application for Assistance) adresată Comitetului Internaţional pentru Refugiaţi. Cea de-a treia biografie (autobiografie) este cea din volumul lui Simon Wiesenthal, "The Murderers Among Us". În interogatoriul din 1948, Wiesenthal declara că între 1939 şi 1941 ar fi fost "inginer sovietic, lucrînd la Lvov si Odesa". La interogatoriul din 1949 , un an mai tîrziu, Wiesenthal îşi schimbă profesia și declară ce de fapt a fost, arhitect, în portul Odesa, pentru ca în "Murderers Among Us", autobiografia sa din 1967, să afirme că perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 şi-a petrecut-o în Lvovul sovietic, ca "mecanic într-o fabrică". După ce germanii au ocupat Galiţia, în iunie 1941, Wiesenthal a fost internat un timp la Janowska, langă Lvov, de unde a fost transferat, cîteva luni mai tîrziu, într-un lagăr care se ocupa cu reparaţiile la Ostbahn. Wiesenthal susţine că aici ar fi lucrat ca "tehnician şi proiectant" şi că ar fi fost tratat mai bine, ba chiar că superiorul său, care ar fi fost "anti-nazist în secret", i-ar fi permis să poarte pistol. Totodată, el mai dezvăluie că la Ostabahn avea propriul său birou şi că i se permitea "o relativă libertate, ba chiar să mă plimb cîţiva iarzi". Următorul moment din existenţa lui Simon Wiesenthal, din octombrie 1943 pînă în iunie 1944, este şi cel mai obscur, datele pe care le prezintă fiind contradictorii. Astfel, în cursul interogatoriului din 1948, Wiesenthal a spus că în acea perioadă ar fi reuşit să fugă cu avionul din lagărul de la Janowska şi s-ar fi alăturat "unui grup de partizani care opera în zona Tarnopol-Kamenopodosk". Tot aici, Wiesenthal susţine că din 6 octombrie 1943 şi pînă la mijlocul lui februarie 1944 ar fi fost partizan, că unitatea din care făcea parte a luptat contra forţelor ucrainene (aliate Germaniei), atît împotriva unităţii SS "Galicia", cît şi a independenţei UPA (Ucraninean Partizan Army). El sugerează că presupusa unitate de partizani ar fi făcut parte din "Ludowa" (Armata poporului), o forţă militară a comuniştilor polonezi, formată şi controlată de sovietici. Pe 13 iunie 1944, grupul său a fost capturat de poliţia secretă germană. Partizanii evrei au fost imediat executaţi, dar Wiesenthal, nu se ştie din ce motiv, a fost cruţat. În interogatoriul din 1949, Simon Wiesenthal spune aceeaşi poveste, cu unele mici modificări. Astfel, în versiunea din 1949 el ar fi luptat contra germanilor din octombrie 1943, timp de opt luni, într-o pădure, pînă în martie 1944, după care s-ar fi ascuns în Lvov, din martie pînă în iunie 1944. După ce a scăpat din lagărul de la Ostabahn, pe 2 octombrie 1943, Simon Wiesenthal s-ar fi ascuns prin diverse case, pe la prieteni, pînă în iunie 1944, cînd a fost descoperit de poliţia poloneză şi germană şi retrimis în lagăr. În versiunea din "Murderers Among Us" editată în 1967 (cînd relaţiile Israelului cu URSS erau foarte proaste) dispare complet activitatea la partizanii comunişti stipendiaţi de sovietici.

Vicecancelarul Austriei îl consideră pe Wiesenthal un farseour
Fostul vicecancelar al Austriei, Bruno Kreisky, în cadrul unui amplu interviu din revista "Profil", îl acuza pe Wiesenthal de "metode mafiote", îi respinge "autoritatea morală" şi sugerează că vînătorul de nazişti a fost, în timpul războiului, agent german. Eu îl cunosc pe domnul Wiesenthal doar din rapoartele secrete, şi acestea îi sînt defavorabile, scîrboase. O spun în calitate de cancelar federal. Să spun mai mult de atît? Lucrurile stau mai rău decît vi le-am spus susţine Bruno Kreisky. În 1946, Simon Wiesenthal a publicat o carte, "KZ Mauthausen", o înşiruire de schiţe care descriau ororile din lagăr. Într-una dintre aceste schiţe este descrisă soarta a trei deţinuţi, condamnaţi la moarte de germani. Relatarea este în întregime falsificată. Cartea mai cuprinde şi așa-zisele "confesiuni pe patul de moarte" ale comandantului de la Mauthausen, Franz Zeires, potrivit cărora la Hartheim, un lagăr-satelit din apropiere, ar fi fost gazaţi aproape patru milioane de deţinuţi, utilizînd monoxidul de carbon. Tot potrivit aceloraşi "confesiuni", ale lui Zeires, citate de Wiesenthal, germanii ar fi omorît alte 10 milioane de polonezi lituanieni şi letoni. In 1983, în cotidianul american "USA Today", Wiesenthal continuă să susţină că: Am fost unul din cei 34 de prizonieri scăpaţi cu viaţă din 150.000 cîţi erau adunaţi acolo. "Encyclopedia Iudaică" oferă însă cifre foarte deosebite de cele avansate de Wiesenthal. "La capitolul "Mauthausen" (vol.11, p.1138), se spune că în acel lagăr au fost, în medie, 206.000 de persoane, incluzînd în această cifră şi lagărele-satelit, ca Hartheim şi altele. O cifră mult mai mică decît cele patru milioane ale lui Simon Wiesenthal.

Legenda "săpunului uman" a fost inventată de Weisenthal
După război, Simon Wiesenthal a lucrat în cadrul OSS-ului (Office of Strategic Studies), predecesoare a CIA, în aşa-numitul "Counter Intelligence Corps" (serviciul de Contra-Informaţii), prescurtat CIC, în zona ocupată de americani a Austriei. El a pus în circulaţie şi una din temele propagandei militare ale sfîrşitului războiului: "săpunul uman". Totul s-a bazat pe naivitatea de a crede că germanii foloseau grăsimea evreilor la producerea de săpun şi că, mai mult, notau pe săpun şi provenienţa. Astfel că prescurtarea RIF (Reichstelle fur Industrielle Fettversorgung) notată pe săpun, adică "Centrul naţional pentru provizia de grăsimi industriale", a fost tradusă de inventivul Wiesenthal prin "Rein Judisches Fat". Legenda a fost promovată în 1946, de ziarul austriac "Der Neue Weg", într-un articol semnat de Simon Wiesenthal şi intitulat "Rif", în care acesta scria: Teribilele cuvinte "transport pentru săpun" au fost auzite prima dată la sfîrşitul lui 1942. Era în Guvernul General (polonez), iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 pînă în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi drept materie primă de către fabrică.

Mossad-ul l-a ucis de fapt pe Adolf Echmann
Ani în şir Weisenthal a profitat de faptul că serviciile secrete nu-şi pot deconspira, decît după zeci de ani de zile activitatea şi a pozat în eroul care l-a capturat pe celebrul nazist Adolf Eichmann în Argentina. Adevărul era însă cu totul altul. Isser Harel, şeful Mossad, după mai mulţi ani de tăcere, a dezvăluit că "vînătorul de nazişti" Simon Wiesenthal nu a avut "absolut nimic" de-a face cu capturarea lui Eichmann. În plus, Arnold Foster, consilier general la "Anti-Defamation League" (Liga Anti-Defaimare), de pe lîngă "B'nai B'rith" susţine în cartea sa, "Square One", că puţin înaintea capturării de către comandoul israelian Mossad a lui Eichmann, "vînătorul de nazişti" îl "localiza pe acesta ba în Japonia, ba în Arabia Saudită. Cînd Guvernul israelian a refuzat să-i avanseze sumele cerute în vederea "capturării", Wiesenthal a făcut repede o declaraţie presei israeliene, înfierînd Executivul israelian cum că nu ar vrea să-l captureze pe Eichmann.

Cacialmaua Frank Walus
Unul dintre cazurile cele mai spectaculoase ale lui Simon Wiesenthal l-a constituit "dosarul Frank Walus", un cetăţean din Chicago care s-a pomenit peste noapte, acuzat de Simon Wiesenthal că "a livrat evrei Gestapoului", la Czestochowa şi Kielce (Polonia), în cursul războiului. Acuzaţia lui Wiesenthal a determinat o anchetă a Guvernului american. Un articol publicat de "Washington Post" în 10 mai 1981 are un titlu extrem de explicit pentru cazul Frank Walus: Nazistul care n-a existat: cum vînătoarea de vrăjitoare a judecătorului, presei şi anchetatorilor transformă un om inocent într-un criminal de război. În articol se scrie că "în ianuarie 1977, Guvernul Statelor Unite a acuzat un om din Chicago numit Frank Walus de a fi comis atrocităţi în Polonia, în cursul celui de-al doilea război mondial. În anii care au urmat, acest muncitor pensionar a rămas dator cu 60.000 de dolari, cheltuieli în apărarea sa. Omul a fost adus într-o sală de tribunal în care 11 supravieţuitori ai ocupaţiei naziste din Polonia au mărturisit, sub jurămînt, că îl văzuseră ucigînd copii, o femeie bătrînă, pe o tînăra şi pe alţii. Dovezi copleşitoare arătau, însă că Walus nu fusese criminal nazist, mai mult, el nici nu fusese în Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost nevoie de o lungă bătălie juridică pentru ca Frank Walus să-şi dovedească totala sa nevinovăţie. Procesul a şubrezit însă mult din credibilitatea lui Simon Wiesenthal.

"Îngerul morţii", folosit pentru a atrage bani
O mare parte din reputaţia lui Simon Wiesenthal de "vînător de naziţti" se întemeiază pe urmărirea lui Josef Mengele, doctorul de la Auschwitz, supranumit şi "Îngerul morţii". De-a lungul anilor, la intervale regulate de timp, Wiesenthal raporta cît de aproape fusese el de capturarea lui Mengele. Informatorii lui Wiesenthal tocmai îl "văzuseră" sau "tocmai îi pierduseră urma". Şi asta într-un mare număr de ţări: Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia. Una din "ocaziile" de a-l captura pe Mengele s-a consumat în Grecia, unde o "zvîrlitură de băţ" de cîteva ceasuri a făcut ca "Îngerul morţii" să se evapore. Wiesenthal a continuat să pedaleze pe aceasta temă chiar şi atunci cînd unul dintre ziariştii aleşi de el a dovedit că una dintre numeroasele "poveştiri cu Mengele" era falsă de la un cap la celălalt. Potrivit altui "camarad al lui Wiesenthal", Mengele ar fi recurs la crimă în 1960 cu una din fostele sale victime, o femeie despre care se presupune că fusese, probabil, "sterilizată" de "Îngerul morţii". Conform acestei povestiri, doctorul o recunoscuse după numărul de lagăr tatuat pe braţ, într-un hotel din Argentina şi ar fi aranjat să fie asasinată pentru că se temea că femeia îl va recunoaște şi va vorbi. Pană la urmă a reieşit că femeia nu fusese într-un lagăr de prizonieri, aşa că nu avea niciun fel de număr tatuat pe braţ, iar moartea se datora unui banal accident montan. Episodul arată însă "talentul" lui Wiesenthal de a "metamorfoza" un accident oarecare într-o crimă, pusă pe seama "Îngerului morţii". În 1985, Wiesenthal anunţa că este "100% sigur" că Mengele s-a ascuns în Paraguay, cel puţin pînă la sfîrşitul lui iunie 1984, şi a acuzat familia Mengele din Germania Federală că ştia exact unde este "Îngerul morţii". Adevărul, stabilit în mod definitiv, era că doctorul Josef Mengele decedase încă din 1979, în Brazilia, unde trăise toţi anii postbelici în anonimat şi sărăcie (vezi Newsweek, Hunting the "Angel of Death", 20 mai, 1985, p.36-38). Ambasadorul Israelului în Paraguay, Benajmin Waron, trăsese semnalul de alarmă din 1983: Wiesenthal face periodic afirmaţii cum că este gata să-l prindă, probabil pentru că Wiesenthal are nevoie de fonduri şi numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru aşa ceva (vezi "Midstream", dec. 1983, p.24).

Contestat chiar de evrei
În 1988, fostul cancelar austriac Bruno Kreisky îşi rezuma atitudinea faţă de "vînătorul de nazişti" astfel: Inginerul Wiesenthal, sau ce titlu o fi avînd, mă urăşte pentru că ştie că îi dispreţuiesc activitatea. Grupul lui Wiesenthal este o mafie cvasi-politică ce lucrează împotriva Austriei, cu cele mai deplorabile metode. Wiesenthal este cunoscut pentru dispreţul faţă de adevăr, nu îşi alege metodele şi utilizează din plin trucurile. Pretinde că ar fi fost "vînătorul lui Eichmann", cînd oricine ştie că arestarea acestuia a fost opera serviciilor secrete israeliene, iar Wiesenthal a tras numai foloase de pe urma ei (vezi "Der National-Zeitung", Munchen, "Was hat Wiesenthal zu verbergen?", 11 mai, 1988).

În "Ha'aretz" din 16 decembrie 1988, directorul Muzeului "Yad Vashem" afirma că persoane ca Simon Wiesenthal au comercializat şi trivializat Holocaustul. Săptămînalul "Jews Press" din Brooklyn scrie: Dezgustul celor de la "Yad Vashem" faţă de comercializarea Holocaustului de către "Centrul Wiesenthal" era cunoscut, dar acesta este cel mai deschis atac ("Jewish Press", 23 decembrie 1988). Centrul din Los Angeles îi achita lui Simon Wiesenthal 75.000 de dolari pe an pentru "utilizarea numelui". Directorul "Yad Vashem" conchide: Desigur, evreii au şi ei multe lucruri vulgare, dar "Centrul Wiesenthal" depăşeşte orice limită: să utilizezi probleme sensibile ca să faci bani. Wiesenthal a fost întrebat de multe ori de ce nu îi iartă, după jumătate de secol, pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul standard este că nu are dreptul să ierte în numele celorlalţi. Wiesenthal nu a recunoscut niciodată faptul că a devenit "vînător de nazişti" fiindcă ar fi fost "victimizat" el insuşi. Caracterizîndu-l "Los Angeles Times" scria: Este un personaj cu un ego considerabil iar Bruno Kreisky atrăgea atenţia asupra faptului că Wiesenthal a fost mînat toată viaţa de "Von Hass diktiret", dirijat de ură.

sursa - Alin Bujor, Monitorul de Făgăraș

Ura de clasă

Una dintre tehnicile de manipulare preferate ale comuniştilor a fost aşa numita ură de clasă. Originea sănătoasă a primat în faţa educaţiei şi a pregătirii profesionale şi s-a născut un om nou fără scrupule, teleghidat şi îndoctrinat. Era greu de crezut că în democraţie păturile sociale vor mai putea fi aţîţate una împotriva celeilalte. În ciuda faptului că au apărut tot felul de îmbogăţiţi peste noapte, că securiştii au intrat în politică, că rromii au ajuns să fie regi şi împăraţi, oamenii de rînd au fost prea preocupaţi de greutăţile zilnice ca să mai urască sincer şi revoluţionar pe cineva. Pînă şi Vadim Tudor, extremistul de serviciu, a luptat inconsecvent cu duşmanii ţării. Guvernul actual a reuşit însă să întoarcă românii împotriva românilor, profesori împotriva militarilor, contribuabililor împotriva funcţionariilor publici şi aşa mai departe. În primă fază, cea de acumulare de capital politic, se dădeau prime şi sporuri cu duiumul, celor care puteau fi de folos ca breaslă, iar acum se taie în carne vie. Şi se taie pe rînd, cu sarea pe rană, în aşa fel încît profesorii să iasă în stradă, la un pinguin în timp ce foştii militari sînt fericiţi că ei încă au scăpat. Urmează apoi tăieri la finanţişti, după ce a fost expus public faptul că au salarii nesimţite. Nu le plînge nimeni de milă. Acum a venit rîndul militariilor în rezervă să se trezească cu pensiile ciopîrţite. Nu are nimeni timp să se ralieze cu ei, din moment ce tinerii sînt ocupaţi cu boicotarea benzinăriilor, iar restul populaţiei se luptă cu explozia de preţuri. Într-un fel românii, în funcţie de breaslă, se bucură cînd aud că se taie din venitul unei categorii sociale, cu speranţa că dacă au tăiat la ăia şi ăilalţi, poate noi scăpăm. Adevărul crud este că niciun muncitor cinstit nu va scăpa de reduceri ale veniturilor şi creşterea cheltuielilor. Tactica guvernului de divide et impera dă însă roade şi mămăliga este ţinută sub control, fără a atinge temperaturi alarmante. Pînă şi gestul disperat al lui Adrian Sobaru în Camera Deputaţilor a fost bine speculat de guvernanţi. A fost rapid catalogat drept individ cu probleme psihice, politicienii au apărut pe la televizor în calitate de salvatori şi lumea s-a pregătit liniştită de Crăciun. Clasa politică a înţeles şi speculează abil lipsa de reacţie, sau reacţiile previzibile ale poporului pe care chipurile îl reprezintă. Nimeni nu i-a luat de gît, decît poate partenerii politici, dar şi aceia pentru audienţă. Încet dar sigur, sîntem împinşi spre sărăcie, şi aceasta bine reglementată şi inventariată, prizonieri ai mentalităţii ce ne impune să fim tot timpul cu ochii pe capra vecinului în loc sa ne unim cu el pentru un bine comun.

Ce se doreşte de la noi?

Întrebarea la modă în această perioadă a anului este Ce aşteptări avem de la noul an?. Orice răspuns am da, trebuie calibrat cu o altă întrebare, mult mai spinoasă: Ce se aşteaptă de la noi în noul an?. Guvernul se aşteaptă să înghiţim majorări la preţul combustibilului, al energiei, al alimentelor, al taxelor şi impozitelor, al contribuţiilor către stat şi aşa mai departe. Pe de altă parte, acelaşi guvern se aşteaptă să acceptăm diminuări ale veniturilor, ale alocaţiilor, ale facilităţilor şi în general a implicării lui în susţinerea cetăţenilor. Deci de la noi statul se aşteaptă să trăim cu bani mai puţini, să contribuim mai mult, să mîncăm puţin dar sănătos ca să nu suprasolicităm spitalele, să muncim mai mult ca să putem fi taxaţi mai straşnic. Politicienii au şi ei aşteptări mari de la noi. PDL-iştii şi Băsescu vor morţiş să simţim recunoscători o creştere economică pe care au prognozat-o, iar opoziţia vrea să ne revoltăm, însă moderat, cît să le servească lor pentru alegeri anticipate şi preluarea puterii. FMI-ul din fericire nu mai aşteaptă nimic de la noi. A fost suficient de autoritar încît să dicteze ceea ce trebuie să facem şi nu mai stă la tîrguieli. Coborînd la nivel local şi aici ne lovim de aşteptări. Primăria se aşteptă să mai stăm o vreme vrăjiţi de feeria de iarnă pe care ne-a oferit-o şi să ne trezim doar pentru a admira pavelele în drum spre oficiul de şomaj. Tot Primăria, ca şi partener al afacerii, aşteptă de la noi ca în tot mai scurtele şi rarele deplasări cu maşina, să parcam în spaţiile special amenajate (vorba vine) şi să plătim cuminţi pentru acest lucru. Cea mai mare dorinţă (mai ales pentru presă) este probabil să îi lăsăm să lucreze în linişte fără a ne mai păsa de dedesupturi, influenţe, comisioane şi alte amănunte conexe. Consiliul Local vrea de la făgărăşeni ca aceştia să creadă neţărmurit că aleşii reprezintă şi promovează cu sfinţenie doar interesul cetăţeanului. Cu toţi aceşti oameni mari şi bine intenţionaţi care îşi doresc cu ardoare cîte ceva, noi nu mai prea avem loc să ne mai punem dorinţe. Poate anul viitor.

De la orgii la religie şi comerţ - Adevărata poveste a Crăciunului

Cu secole înainte de naşterea lui Iisus, în timpul nopţilor lungi şi geroase de iarnă, europenii sărbătoreau întoarcerea luminii şi renaşterea naturii care urma să se întîmple o dată cu venirea mult aşteptatei primăveri. În ţările nordice aceste sărbători erau cunoscute sub numele de Yule. În 25 decembrie, data solstiţiului de iarnă conform calendarului păgîn, taţii împreună cu fiii aduceau din pădure cel mai mare buştean pe care îl puteau găsi şi îi dădeau foc. Fiecare scînteie se credea că reprezintă un porc, o pisică sau alt animal care se va naşte în primăvară. De asemenea o mare atenţie se dădea plantelor perene care rămîneau verzi de-a lungul întregului an, dovedind că viaţa era totuşi prezentă în această perioadă întunecată şi rece. Pe parcursul celor 12 zile cît trebuia să stea aprins buşteanul, ospăţurile (adesea de-a dreptul sălbatice) se ţineau unul după altul. De fapt era singura perioadă din an cînd carnea era prezentă din abundenţă, deoarece atunci se sacrificau majoritatea animalelor din bătătură pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească iarna aspră care bătea la uşă. Fiind un timp în care demonii şi spiritele bîntuiau nestingherite pe afară, se părea că statul în casă reprezintă cea mai înţeleaptă soluţie de urmat. La peste 1500 de km distanţă, în Roma, iarna părea mai puţin grea, dar festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de întîi la romani începeau Saturnaliile, o sărbătoare extrem de populară - un timp de distracţie, băutură şi orgii - care se termina cu sacrificii umane. Numită după zeul Saturn, care însemna „belşug” , aceasta era practic un pretext pentru a întoarce pe dos toate ierarhiile sociale. Ziua de 25 decembrie reprezenta partea centrală a sărbătorii, fiind indicată în calendarele romane drept ziua naşterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau să crească în durată. Iulius Cezar, împărat al Romei , a fost cel care a instituit de asemenea Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. Printre clasele superioare ale Romei manifestaţiile erau semnificativ mai sobre. Mulţi romani influenţi îl celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al cărui nume înseamnă Soarele nebiruit. Acesta s-a născut potrivit legendei dintr-o stîncă în ziua de 25 decembrie, cînd păstorii din ţinut au venit să i se închine. De fapt cultul lui Mithra era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea şi aşa cum va remarca mai tîrziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea.Întregul sezon celebrat de romani se numea Dies Natalis Invicti Solis, adică Ziua de Naştere a Soarelui Neînvins.

Originile creştine împletite cu cele păgîne
În timp ce romanii păgîni îl venerau pe Zeul Soare, o nouă religie îşi făcea loc prin imperiu. La început creştinii nu sărbătoreau naşterea lui Iisus, învierea acestuia reprezentînd partea esenţială a noii religii. Ba chiar a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgîn de a celebra zile de naştere, cînd, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din perspectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgînismului.Totuşi pînă în secolul patru problema naşterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni nu ştiau cum să şi-l imagineze pe Iisus, începînd să creadă deja că era doar o emanaţie pur spirituală a lui Dumnezeu. Aşadar decizia de a-i sărbători naşterea, însemna că acesta a avut şi o formă umană palpabilă. Cum Evangheliile nu dau niciun detaliu despre data naşterii lui Iisus, aceasta a rămas un mister. Totuşi pasaje clare sugerează că nu a fost în decembrie. Păstorii din apropierea Betleemului care ,,trăiau sub cerul liber” şi se îngrijeau de turmele lor în timpul nopţii, nu prea aveau ce să caute pe afară în toiul iernii, cînd se înregistrau cele mai scăzute temperaturi. Pentru acceptarea datei de 25 decembrie propusă prima dată de Sextus Julius Africanus în anul 221 există două explicaţii larg răspîndite. Creştinii secolului al III-lea credeau că facerea lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărîndu-se 9 luni se obţinea data de 25 decembrie. Cealaltă explicaţie a fost că la această dată, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau date de naştere ale zeilor păgîni mai sus enumeraţi. Biserica ştia că nu putea scoate în afara legii tradiţiile păgîne cu privire la Crăciun aşa că s-a hotărît să le adopte, punînd data naşterii lui Iisus în acelaşi timp cu cea a zeilor păgîni. Astfel, pentru a îmbina cultura anticreştină cu cea creştină şi spre a-i converti pe oameni la creştinism, ziua de naştere a Zeului Soare (Sun God) a devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God). Pînă în anul 350, cînd Papa Iulius I a declarat sărbătoarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie, creştinii au ignorat data calculată de Sextus Julius Africanus şi au început să celebreze Crăciunul după calendarul iulian, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, cînd era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Tot atunci grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin, aşa cum se mai celebrează în unele locuri şi în zilele noastre.
America şi-a inventat propriul Cărciun şi apoi l-a dat cadou
Pînă în evul mediu creştinismul a înlocuit mare parte din religiile bătrînei Europe. În fiecare an, pe 25 decembrie credincioşii erau chemaţi în marile catedrale pentru a celebra aşa numita Christ’s Mass (Liturghia lui Hristos), care mai apoi a devenit Christmas (Crăciunul). Totuşi pe stradă şi în casele oamenilor, acesta părea mai degrabă a fi un carnaval decît o sărbătoare religioasă. Dacă cineva ar ajunge în Europa evului mediu în timpului Crăciunului, ar crede mai degrabă că a nimerit în timpul Halloween-ului sau în Ajunul Anului Nou. Casele şi străzile erau pline de oameni aflaţi sub influenţa licorilor bahice şi de cupluri angajate în cele mai neortodoxe activităţi. Situaţia a devenit atît de gravă încît pînă în secolul al XVII-lea sărbătoarea a fost scoasă în Anglia în afara legii. O reformă religioasă a fost începută în curînd de către puritanul Oliver Cromwell, care spunea că biserica trebuie să rămînă pură faţă de păgînism. Fără prea mare succes însă. Cînd mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice şi s-au refugiat în coloniile din Lumea Nouă, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins. În primii ani, nici continentul american nu dădea prea mare importanţă acestei sărbători. După proclamarea independenţei, pe 25 decembrie 1879, membrii congresului Statelor Unite se aflau cu toţi la ,,serviciu". Populaţia ţării a continuat să lucreze în ziua de Crăciun şi în următorii 67 de ani. Dar pe măsură ce secolul al XIX-lea se pregătea să apună, Crăciunul va deveni extrem de răspîndit, fără a fi însă nicio sărbătoare prea veselă, dar nici cu specific prea religios. America va inventa propriul ei Crăciun şi în acest proces îl va reinventa pentru întreaga lume. Pentru că iniţial a debutat cu stîngul, clasele superioare şi-au propus să schimbe modul în care era percepută sărbătoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vîndut scriitor american şi în 1819 s-a folosit de experienţa sa pentru a scrie o serie de poveşti extrem de populare despre Crăciun. În aceste istorisiri clasele superioare primeau bucuroase în casele lor oameni nevoiaşi pe care îi ospătau cu toate bunătăţile. Între timp, în Europa, Charles Dickens a ,,atacat" problema Crăciunului scriind în doar şase săptămîni A Christmas Carol (Un colind de Crăciun). Povestea avarului Scrooge avea să schimbe complet percepţia despre această sărbătoare, aducînd familia şi actele de caritate în prim-plan. Prin această istorisire, oamenii au ajuns să asocieze Crăciunul cu peisajele feerice de iarnă, cu mesele pline de bunătăţi şi cu o atmosferă caldă şi veselă de familie.
Moşul multinaţional
Colindele au fost cîntate în Europa cu mii de ani în urmă, dar pe atunci nu aveau nicio legătură cu tradiţia de Crăciun din zilele noastre. Termenul carol (colindă) este derivat din franţuzescul carole, care reprezenta un dans în cerc acompaniat de cîntăreţi la diferite instrumente muzicale. Iniţial, colindele erau urări pentru fertilitate, rodire şi belşug, avînd o funcţie mai degrabă rituală. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfîrşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Elementul creştin s-a suprapus cu adevărat peste colinde abia în Evul Mediu, sub influenţa bisericii. Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-născut sau la sfinţii care erau sărbătoriţi în perioada imediat următoare Crăciunului. De asemenea, acestea reproduceau numeroase relatări biblice cu privire la scena nativităţii. În această perioadă a început obiceiul mersului cu colindatul din uşă în uşă pentru a vesti naşterea lui Mesia, colindătorii primind în schimb mere, nuci sau colaci. La noi în ţară colindatul are o veche tradiţie şi a rămas într-o oarecare măsură nealterat de trecerea timpului, mai ales în zonele rurale. Tot la noi s-au păstrat şi alte tradiţii precum mersul cu Viflaimul, cu Pluguşorul sau cu Steaua. Aceasta din urmă evoca momentul în care la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a Magilor. Pînă în secolul al XVIII-lea practica oferirii de cadouri celor dragi devenise adînc înrădăcinată. Din punct de vedere religios, obiceiul le amintea credincioşilor pe de o parte de darul făcut lumii de Dumnezeu: un Mîntuitor care avea să spele omenirea de păcate, iar pe de altă parte de cadourile oferite de către Magi noului-născut. Şi uite-aşa anii au trecut şi procesul oferirii de cadouri care venea din partea ,,crailor" de la Răsărit a evoluat în frenezia cumpărăturilor pe care o vedem în zilele noastre. Ce pretext mai bun putea să existe pentru acest lucru decît Moş Crăciun? Conceptul bătrînelului simpatic care oferă cadouri are o lungă istorie în spate la care au contribuit diverse culturi. În Scandinavia, predecesorul moşului a fost Odin, zeul suprem în mitologia nordică. Acesta era descris ca un om înalt cu barbă mare şi despre care se spunea că obişnuia să călătorească pe cer în timpul solstiţiului de iarnă, hotărînd cine va muri şi cine va prospera în anul următor. În ajunul sărbătorii Yule, copiii îşi umpleau încălţămintea cu legume, iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora.
Caricatură cu statut de icoană
La începutul secolului al XVII-lea, legenda Moşului a ajuns prin intermediul coloniştilor olandezi (care îl numeau pe Moş Nicolae Sinterklaas) şi în America, dar nu a prins cu adevărat decît 200 de ani mai tîrziu. Povestea acestuia a aprins imaginaţia pastorului american Clement Clark Moore, care a scris un poem pentru copiii săi despre un spiriduş vesel care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicată pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, creaţia acestuia a devenit în anii următori foarte căutată, ajungînd în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind tradusă şi publicată în întreaga lume. Mai puţin clar era cum arăta acest Moş Crăciun. La început venea în tot felul de forme şi dimensiuni: uneori arăta ca un vrăjitor păgîn, alteori lua înfăţişarea unui gnom prietenos. O imagine relativ familiară a Moşului a fost creată în anul 1863 de Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului Harper's Illustrated Weekly, care l-a prezentat pe Moş Crăciun într-o tunică roşie îmblănită cu o centură lată de piele. Nast este şi cel care a promovat în 1885 ideea că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Problema a apărut în 1925, cînd s-a descoperit că nu existau reni la Polul Nord, aşa că reşedinţa moşului a fost mutată în Laponia. Imaginea arhicunoscută de astăzi a lui Moş Crăciun, cu o burtă durdulie, un costum roşu şi o atitudine tolerantă a fost creată într-o campanie publicitară din 1931 pentru Coca-Cola. Pînă în 1940, Moş Crăciun a devenit o imagine de nelipsit pentru toţi producătorii de bunuri de consum. Era un tip care putea vinde orice şi oricui cu ocazia sărbătorilor de iarnă, dar care făcea să pară că respectiva persoană nu a cumpărat de fapt nimic. Doar era un cadou. Întreprinzătorii s-au prins în curînd că un un Moş în carne şi oase putea creşte şi mai mult vînzările, astfel că în curînd acesta şi-a făcut loc în marile centre comerciale ale lumii. Odată cu debutul lunii decembrie un freamăt, la început abia imperceptibil, cuprinde parcă întreaga lume. Afară este deja frig, poate chiar ninge. Colindele de Crăciun sunt primul semn. În marile lanţuri de magazine şi în malluri, acestea încep să răsune din ce în ce mai devreme, inducîndu-i cumpărătorului ideea că sărbătoarea bate deja la uşă. Luminiţele de Crăciun, fotografiile cu Moş Crăciun sau raioanele cu produse tematice, toate la un loc aduc ,,Spiritul Crăciunului", un concept care a fost meticulos creat de marketingul inteligent din ultimele decenii şi care inevitabil pune stăpînire peste întreaga populaţie.

Si ce cap frumos rasare! Nu-i al meu? Al meu e oare?

Sunt multe tipuri de oameni de presa. De presa de provincie..

Sunt reporterii simpli, fara cunostinte multe despre.. orice domeniu, dar care au impresia ca sunt buricul pamantului. Le place ceva grozav sa isi vada figura la tv, motiv pentru care cauta mereu colegul cu camera pentru a-i intra in cadre. Cand isi taie sincroanele cauta sa-si lase intrebarea, oricat de stupid suna ea, doar pentru a-si auzi vocea pitigaiata la teveu. Fac in pantaloni de frica atunci cand vine un coleg nou, cu ceva experienta in spate, care stie sa scrie corect romaneste si mai ales sa se exprime cu usurinta in scris. Le place teribil sa ia la rand colegii de redactie pentru cate o barfa mica si nevinovata. Ar da orice ca sefii sa le arunce intr-o zi o pastila de genul.. "imi place cum lucrezi, nu ti-ar mustaci postul de redactor-sef sau de.. crainic tv?" Astia sunt genul de reporteri de duzina. Care se visau de mici vedete de cinema sau cantareti faimosi. Si pentru ca nu au avut parte in copilarie de acel moment de glorie dupa care tanjeau.. ei, atunci il cauta acum. Astia sunt pe toate gardurile. Genul asta de fatuce rup acum usile facultatilor de jurnalism din tara. Sau mai nou.. usile scolilor de televiziune din capitala patriei. "Ca sa ma vad pe sticla, normal, pentru ca-mi doresc o cariera in televiziune! Visez sa am propria emisiune de divertisment, da!". Ma rog.. fiecare cu felul lui propriu si personal.

Alt gen de oameni de presa sunt cei care muncesc, se framanta, cauta buba acolo unde aparent totul este roz si parfumat, cauta piste, pun intrebarile care deranjeaza, in momentele cele mai delicate, provoaca si testeaza. Au podul plin de amenintari, jigniri, sututi in fund. Ii cunosti dupa incaltaminte, cum zice Buji. Adidasi prafuiti, un pantalon de blug vechi de ceva ani, o camasa veche, un tricou cu mesaj, telefon de pe vremea bunicii, greu incercat si reinviat de fiecare data cand a fost trantit de birou sau cazut prin balti. Sunt "fraierii" aia care nu vorbesc mult, doar ca sa-si faca simtita prezenta la evenimente, conferinte de presa, sedinte de consiliu etc. Stau in banca lor, privesc, asculta, mai trag cate o poza in momentul cel mai nepotrivit, mustacesc, se abtin de la comentarii, iar cand ajung in redactie.. varsa tot. Astia sunt foarte greu de gasit.

Si mai sunt genul de oameni de presa cum am fost eu. Care nu se incadreaza de nicio culoare in primul exemplu, dar nici nu se regasesc complet in cea de-a doua descriere. Au facut o facultate de jurnalism pentru ca asa au fost indrumati de cineva (ori parinti, ori profesori, ori prieteni etc.) si nu si-au dorit neaparat sa lucreze vreodata in domeniu. Dar au acceptat provocarile atunci cand au venit. Si au muncit, au invatat, au evoluat, au devenit constienti ca pot sa faca mai mult, au schimbat locul de munca pentru ca se plictiseau repede. Au cautat mereu ceva nou, ceva.. altfel, care sa le testeze creativitatea. Insa.. nu au gasit (inca) locul potrivit lor, nici o motivatie buna pentru care sa continue in meseria asta, nici un colectiv de oameni apropiati de ceea ce considera ei a fi.. ok si nici sefi.. ce sa mai zic?. Sunt jurnalistii care nu vor niciodata sa iasa in fata si pe care nu ii excita gandul ca badea Ion ii va recunoaste pe strada sau la piata, daca ii apare mecla plictisita la teveu.

Si acum referitor doar la mine.. a gasit Buji ceva. Tin minte ca a fost ceva de genu' "obligat-fortat" si ca eram atat de stresata de chestia asta ce trebuia s-o fac zilnic, ca inca de dimineata eram nervoasa si certareata. Pentru ca nu mi-a placut fandoseala asta niciodata. Bine.. uram si hainele pe care trebuia sa le port, stratul gros de fond de ten, pierdut timpul la coafor (de mult ori pacaleam sefa si nu mai mergeam) etc. Apoi, mi se parea foarte, dar foarte ciudat sa ma uit la mine. Nu ma recunoasteam, ma uitam la o straina. Pentru ca aia nu eram eu. Si acum cand revad reportajele cu stand-up-uri si imaginile de mai jos.. nu ma recunosc. Nici vocea nu-i a mea :)) E tare ciudat! Si amuzant, de ce nu? E ca o joaca de oameni mari..





Uite ce bujor de fata
Stai sa te sarut o data! :)))

Pies: alte asemenea clipuri - aici aici aici aici aici

"Io-s fata fagarasana"

În perioada sărbătorilor de iarnă, ziarul Monitorul de Făgăraş va organiza mai multe acţiuni culturale în Ţara Făgăraşului. Evenimentele vor promova tradiţiile specifice zonei şi istoria Ţării Făgăraşului. În ziua de Crăciun, începînd cu ora 14.00, va avea loc la Căminul Cultural Drăguş proiecţia filmului Portretul luptătorului la tinereţe. Lansarea CD-ului produs de Monitorul de Făgăraş denumit Cîntece tradiţionale din Ţara Făgăraşului va fi organizată în ziua de 26 decembrie începînd cu ora 18.00 la Căminul Cultural din Rucăr, iar în 29 decembrie începînd cu ora 17.30 la Căminul Cultural din Drăguş, în prezenţa artiştilor care interpretează cîntecele de muzică populară de pe acest CD.

Portretul luptatorului la tinerete la Dragus

Filmul Portretul luptătorului la tinereţe al regizorului Constantin Popescu care are ca subiect lupta anticomunistă dusă de partizanii din Munţii Făgăraşului conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu va avea o proiecţie la Căminul Cultural din Drăguş în ziua Crăciunului, 25 decembrie a.c., începînd cu ora 14.00. Organizatorii evenimentului sînt Monitorul de Făgăraş şi Primăria Drăguş.

Acţiunea se va organiza ca urmare a solicitării sătenilor şi a Primăriei Drăguş care îşi doresc să vizioneze la ei acasă acest film istoric în care sînt prezentate faptele şi evenimentele în care au fost implicaţi şi tinerii din satul Drăguş din perioada 1948-1957. Simbolul luptei anticomuniste pentru satul Drăguş este Remus Sofonea, pe atunci elev la Liceul Radu Negru, care a luptat cu arma în mînă în Munţii Făgăraşului alături de camarazii lui din Grupul Gavrilă, dar care a sfîrşit tragic împuşcîndu-se împreună cu Laurean Haşu din Breaza în casa lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos. Preotul Ghindea, parohul satului Drăguş din acei ani, a fost cel care i-a sprijinit pe luptători, Vasile Sofonea, al Lascului, gazda la care locuia preotul Ghindea, familia lui Remus, dar şi alţi săteni, toţi au fost persecutaţi de comuniştişi de securitate.

Am ţinut foarte mult să organizăm în comuna noastră o proiecţie a filmului istoric "Portretul luptătorului la tinereţe" şi am insistat pentru acest lucru. De cînd am participat la premiera acestui film organizată la Făgăraş, mi-am propus să organizez o proiecţie şi la Drăguş, pentru oamenii din comuna pe care o reprezint. Acest film ne ajută să transmitem ideea de a lupta, de a fi perseverenţi şi de a ne respecta principiile şi adevărul. Acest film trebuie să reprezinte pentru generaţiile de astăzi o întrebare şi un răspuns despre lupta anticomunistă din Ţara Făgăraşului. "De ce au luptat acei tineri împotriva comunismului?", ,"Ce au realizat ei?". Cred că fiecare dintre noi avem în minte astfel de întrebări şi încercăm să obţinem cîte un răspuns. Vizionînd acest film, putem avea răspunsurile aşteptate. Memoria acelor oameni din Ţara Făgăraşului trebuie respectată, iar astfel de evenimente reprezintă un pas în recunoaşterea faptelor lor, dar şi un exemplu pentru tinerii de astăzi. În Ţara Făgăraşului a fost cea mai dură luptă anticomunistă şi asta pentru că oamenii locului sînt altfel, mai patrioţi decît oriunde în ţară - Gheorghe Sucaciu, primarul comunei Drăguş.

Reuşita evenimentului de la Făgăraş a atras solicitări din partea mai multor localităţi făgărăşene ca filmul să fie proiectat la căminele culturale din acele sate. Am propus regizorului Constantin Popescu şi producătorului Tică Popescu să organizeze o caravană a filmului în Ţara Făgăraşului. O primă proiecţie este cea de la Drăguş în ziua de Crăciun. Monitorul de Făgăraş se va ocupa de organizarea acestor evenimente legate de filmul "Portretul luptătorului la tinereţe". La Drăguş vom organiza şi o expoziţie de fotografie despre Rezistenţa anticomunistă din Ţara Făgăraşului, aşa cum a fost la Făgăraş - Lucia Baki, directorul ziarului Monitorul de Făgăraş.


Lansare de CD la Rucăr şi Drăguş

Alte două evenimente culturale se vor desfăşura, sub marca Monitorul de Făgăraş, la Rucăr şi Drăguş. Este vorba despre lansarea CD-ului produs de M. F. denumit Cîntece tradiţionale din Ţara Făgăraşului într-o atmosferă de sărbătoare, în zilele de 26 decembrie începînd cu ora 18.00 la Căminul cultural din Rucăr şi în 29 decembrie începînd cu ora 17.30 la Căminul Cultural din Drăguş. Evenimentele vor promova tradiţiile specifice sărbătorilor de iarnă din aceste sate, Ceata de Feciori, colindatul, costumele populare tradiţionale şi cîntecul popular. Soliştii de muzică populară din Ţara Făgăraşului care interpretează cîntecele de pe acest CD, Mariana Şandru, Mioara Marinca, Viorica Cerbu, Flaviu Florea, Cătălin CĂlbează, Mioara Greavu, Adina Roşca, Diana Gribincea, vor fi prezenţi la aceste evenimente şi vor încînta publicul prezent. Nu vor lipsi cozonacul şi vinul, produse care se găsesc pe orice masă de Crăciun, din care se vor servi toţi participanţii la aceste evenimente culturale. Spectacolele vor fi continuate de baluri. Este cea mai bună ocazie, lansarea CD-ului, să activăm viaţa culturală şi spirituală a satului Rucăr. Este un mod eficient de a ne promova tradiţiile şi obiceiurile satului. Ceata de feciori care s-a organizat în sat va ţine capul de afiş al evenimentului. Primăria Viştea şi CL Viştea s-a implicat alături de M. F. în organizarea acestui eveniment - primarul comunei Viştea, Florin Ioani.

Noi, oamenii locului, trebuie să promovăm tradiţiile şi cultura satului în care ne-am născut şi am crescut. Nu trebuie să ne uităm tradiţiile, obiceiurile pentru că astfel ne vom pierde identitatea naţională. Evenimentul acesta va pune în valoare folclorul specific comunei noastre, tradiţiile zonei şi costumele populare atît de frumoase şi vii. Satul va fi în sărbătoare prin acţiunea organizată împreună cu Monitorul de Făgăraş. Pot să spun că vom avea un public numeros, peste 800 de persoane, săteni, invitaţi, turiştii din străinătate care vor gusta cu siguranţă pe lîngă serbarea în sine şi produsele noastre culinare - primarul comunei Drăguş, Gheorghe Sucaciu.

Sunt mândru cã sunt ei români

Ultimele douã sãptãmîni au fost pentru mine legate foarte strîns de oameni şi de acţiunile lor. Am sã mã opresc doar la cele pozitive, pentru cã sînt mai rare şi sînt de fapt esenţa vieţii. Au fost nesperat de mulţi oameni care m-au impresionat pentru cã au reuşit sã îmi demonstreze cã existã încã naţionalism adevãrat, necamuflat în festivism ridicol. Prima mare dozã de naţionalism autentic am primit-o la premiera filmului Portretul luptãtorului la tinereţe. Oameni extrem de diverşi ca formare şi educaţie şi-au arãtat respectul sincer pentru lupta anticomunistã din Munţii Fãgãraşului. De la urmaşii sau colaboratorii luptãtorilor pînã la artiştii de la Bucureşti. A urmat apoi ziua naţionalã a României. Toatã media s-a umplut de sintagme de genul sînt mîndru cã sînt român, bineînţeles fãrã nicio explicaţie sau acoperire. Eu am sã zic sînt mîndru cã ei sînt români. Şi mã refer în primul rînd la grupul Ogoranu. Apoi la o întîmplare extrem de plãcutã ce are legãturã cu ziua de 1 Decembrie. În unul dintre numerele trecute am scris un material despre faptul cã nu ne cinstim eroii, cu accent pe sacrilegiul care s-a produs în cazul osemintelor deshumate din cimitirul ordodox şi abandonate în sensul giratoriu. Am fost contactat ulterior de o doamnã, care mi-a spus cã nu am dreptate, şi cã fãgãrãşenii adevãraţi încã îşi cinstesc eroii. Drept dovadã a încercat organizarea unei întîlniri de Ziua Naţionalã, exact în locul din care au fost scoşi eroii. Deşi a mers la instituţii şi a vorbit cu zeci de cunoştinţe, la ora şi locul stabilit a fost doar o mînã de oameni. Atmosfera a fost însã una care mi-a demonstrat ce înseamnã de fapt iubirea de ţarã deoarece a fost prezent şi un veteran din al Doilea Rãzboi Mondial. Nu a ţinut un discurs, doar a vorbit cu respectul cuvenit despre camarazii sãi care au fost mutaţi din morminte într-un bunker de beton. Bãtrînul domn a demonstrat cã nu cuvintele mari fac o naţiune, ci faptele mari. Şi doar oamenii care au murit pentru ideea de patrie, care s-au opus atunci cînd ea le-a fost furatã, sau cînd ea a fost cotropitã de un regim absurd şi-au cîştigat pe deplin meritul de a fi români. România trebuie sã însemne mai mult decît o ţarã ce se revendicã în cîntece folclorice, a cãrei mîncare tradiţionalã de sãrbãtoare este ciolanul cu fasole şi ai cãrei conducãtori îi furã ziua de naştere pentru a face bãi de mulţime. Dar pentru asta trebuie sã se nascã spiritual mai mulţi români, nu doar sã se elibereze buletine cu aceastã titulaturã.

Premieră în lacrimi

Ce pot sã spun? M-a impresionat primirea de la Fãgãraş. E greu sã nu te atingã atîta suferinţã reprimatã timp de atît de mulţi ani, atîta cãldurã cu care am fost primiţi, atît de mult respect pentru oamenii aceia pe care l-am simţit exprimat de cãtre toţi cei prezenţi în salã în numãr atãt de mare.

Este poate cea mai frumoasã şi cãlduroasã primire de care am avut parte, cu un film. Am trãit momente emoţionante, mult mai puternice decît m-am aşteptat, chiar dacã filmul nu a reuşit sã redea decît într-o foarte micã mãsurã sacrificiul acelor oameni, atît de mulţi, de altfel. Şi m-am bucurat cã, în ciuda lipsei mele de experienţã în a portretiza personajele, în a dezvolta momentele acelea sau în a descrie clipele teribile prin care au trecut, oamenii prezenţi în salã au aplaudat cu atît de multã bunavoinţã efortul nostru. Sentimente pe care le datorez în mare masurã şi doamnei Lucia Baki, care s-a oferit sã ne ajute cu proiecţia de la Fãgãraş şi nu numai atît, punînd atît de mult suflet în organizarea serii aceleia încãrcate de amintiri. (...)Toate cele bune, Constantin Popescu.

Am urmãrit şi am fotografiat comportamnetul d-lui Ilioiu pe parcursul premierei. A aplaudat continuu cînd au fost amintite numele luptãtorilor din Munţii Fãgãraşului, colegii lui. A rãmas mult timp în picioare deşi este bolnav. Am plîns de emoţii, a spus actorul Dan Bordeianu care l-a jucat în film pe Victor Metea din Ileni.

Cred cã am fãcut ceea ce trebuia. Chiar dacã nu am biruit, sînt cu conştiinţa împãcatã şi nu mã consider vinovat pentru deznodãmîntul luptei noastre a încheiat Ion Ilioiu. Regizorul Constantin Popescu Jr. și actorii l-au însoţit pe fostul luptãtor de la premierã pînã la domiciliul sãu din Fãgãraş. Un material emoționant - aici

Și doar câteva poze..






Ion Ilioiu, 81 de ani - ultimul partizan din Țara Făgărașului, rămas în viață



moment de reculegere în memoria celor căzuți în lupta anticomunistă



Ion Ilioiu, sărutat de actorul Ion Bechet (Nelu Novac în film)





Mă dusei să trec la Olt..

Cântec moldovenesc de război..

Revoluție la Făgăraș!

Multe lucruri extraordinare s-au întâmplat săptămâna trecută în orășelul nostru. Au început marți, odată cu apariția celui mai recent număr din Monitorul de Făgăraș. Pentru a mia oară s-a revenit asupra unui subiect delicat pentru noi. De fapt doar pentru cei care (și nu sunt puțini) poartă recunoștință oamenilor care prin sacrificiul suprem au făcut ceea ce acum noi numim istorie! Sunt fapte care pe mulți tineri îi lasă reci, astăzi. Dar slavă cerului că mai avem părinți și bunici și străbunici de la care putem auzi și învăța.. În fine, nu se-nțelege nimic. Tot în ziua de marți, 23 noiembrie, la prânz, pentru prima dată după 20 de ani, sute de localnici au venit împinși de amintiri și sentimente reale pentru de o bucată de istorie din noi, la premiera Portretului.. Scriam că a fost un eveniment emoționant și nu am mințit. Filmul ăsta a trezit omul din noi. Pentru că noi, făgărășenii, am dormit destul, în ultimii ani. Am lăsat lucrurile să curgă, să evolueze în direcția impusă. Am lăsat, am tăcut, am închis ochii, am întors privirea, am oftat și ne-am continuat drumul.

Tare ciudată a fost săptămâna care a trecut. La Făgă a fost o avalanșă de evenimente, de circumstanțe și întâmplări, de trăiri puternice, care, toate combinate, au produs un bum. O explozie. Ne este sete și poftă de altceva. De ceva bun, ceva ce merităm, ceva ce este în dreptul nostru de a avea. Și vrem să fim ascultați, în primul rând! De aici pornește totul.

O revoluție spirituală, o revoluție a minții și o revoluție în atitudine! Abia de mâine voi putea scrie despre ce este vorba..

Acum, însă, vreau să îmi scriu aici, la jurnal, că seara-noaptea-dimineața trecută deja, este proaspătă. Cu aer de începuturi noi, de revoluție spirituală. Aseară ne-am adunat la Cover și am pornit spre Victoria. A fost Victoria Jazz Festival, prima ediție. Pentru iubitorii de sunete și ritm, jazz și blues, pentru iubitorii de Sibiu și Imperium care au fost la eveniment.. repet și eu - "jumătate din Europa ne-a invidiat"!

Electric Band - Sibiu și Vega Band - Brașov, apoi, la sfârșit, un jam-session până la 2 și ceva dimineața - ne-au pus în fund pe toți. S-a cântat cu o sete și cu o pasiune extraordinare. Iar localnicii din Victoria și făgărășenii (reprezentați de două mâini de oameni de la masa noastră), au primit totul în acelați ritm nebun. Pentru că majoritatea dintre noi are un gol mare de umplut.. Sunete joase, apoi furioase, trompetă, sax, poftă și îndemânare de a bate în tobe, improvizații simpatice, apoi serioase, bas, chitări, pian/keyboards, un Vlad Simon tânăr și al naibii de talentat și un Dorin Pitariu, identic cu Aurelian al Lioarei. Sau Aurelian cu el, nu mai contează. Momente introduse de pãrintele jazz-ului românesc, Florian Lungu - Moșu. O atmosferă foarte, foarte, foarte faină. Organizare bună, un spațiu frumos. Și oameni deschiși la Victoria. Și însetați de momente de genul acesta. Nu pot spune decât - Victor Hoajă, 10+ pentru tot ce ai reușit să faci la tine acasă, pentru ai tăi! Totuși, un singur lucru nu mi-a plăcut. Că nu putem avea parte de nopți la Victoria, precum cea care a trecut, măcar o dată pe lună. Dar cunoaștem mecanismul, așa că.. mi-aș dori că anul viitor primăria orășelului și oamenii de afaceri să acorde ceva mai multă atenție acestui eveniment. Nu atenție, pardon. BANI! Pentru că setea este mare și oamenii chiar au nevoie de așa ceva.

It's a mind revolution! To be continued..

Brazii mor în picioare

Astăzi am emoții mari pentru ce se va întâmpla la premiera Portretului luptătorului la tinerețe, de la Casa de Cultură. Expoziția arată bine, eu sunt însărcinată cu cărțile (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc - Ion Gavrilă Ogoranu), sala de spectacole va arăta bine. Sunetiștii și echipa de producție a filmului vor face tot ce este posibil ca pelicula să se vadă și să se audă foarte bine, premiile sunt gata pregătite, organizatorii (Monitorul de Făgăraș) au pus toate detaliile la punct, invitații și spectatorii sunt cu sutele - aproximativ 600 (mult mai mulți decât la premiera oficială de la București), regizorul și actorii sunt pe drum. Din păcate Răzvan Vasilescu (preferatul lui Buji) și Dorian Boguță (my fav) nu vor veni la spectacolul de gală, dar restul actorilor vor rămâne la Făgă până mâine. Cel mai important eveniment cultural de după Revoluție, de la noi, trebuie să fie impecabil. Pentru a cinsti încă o dată memoria făgărășenilor care și-au sacrificat tinerețea, familiile, mulți chiar și viața, luptând contra instaurării comunismului în Țara Făgărașului și în România. Filmul este inspirat din cele mai cumplite momente trăite de grupul de rezistență armată din Munții Făgărașului. Astăzi, făgărășenii au șansa de a urmări varianta lungă a peliculei - 2 ore și 50 de minute. Este, într-adevăr, o zi emoționantă pentru noi toți. Fii și nepoți ai românilor care au fost odată..

Urât

.. să vezi cum cei care ți-au fost odată șefi (și care nu au dat două parale pe tine, uitând de promisiunea de angajare, uitând de salarii, uitând că ai și tu dreptul la măcar un uichend liber pe lună, uitând să îți spună o vorbă de încurajare atunci când ai avut nevoie sau să îți "țină spatele" atunci când atingi un subiect delicat), odată ce au văzut că ai intrat în jungla din capitală, hop! că-și aduc aminte de tine. Și încep să te laude - ce copil bun ai fost, ce muncitor, ce îndârjire aveai de pe atunci, cât de tare am crezut în tine. Da, da, eu am fost primul lui șef, de la noi a pornit pe drumul ăsta, știam că o să reușească!

Of, of și-un cartof!

O ţarã de sclavi

,,Deşteaptã-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adîncirã barbarii de tirani" sînt primele versuri din imnul României, cele mai cunoscute şi, probabil, singurele pe care majoritatea populaţiei s-a ostenit sã le reţinã. Dacã mãcar acestea ar fi respectate nu ne-am mai plînge acum de situaţia ţãrii, de bãncile care vin peste noi, de grevele de carton şi de mediul politic infect local sau naţional. Cei care au compus, cîntat şi promovat acest imn au şi luat în serios toate versurile şi au declanşat o serie de mişcãri fãrã de care, probabil, acum, aici la Fãgãraş, ne salutam în maghiarã. În 1990 am luat imnul de-a gata şi l-am pus în colecţia cu simboluri prãfuite, scoase de la naftalinã dar în momentele festiviste. Poate de aceea puţini au mai ajuns sã ştie versul cheie ,,Acum ori niciodatã croieşte-ţi altã soartã,/La care sã se-nchine şi cruzii tãi duşmani". Românii trãiesc acum sub imperiu lui ,,lasã sã mai vedem ce va fi" ,,hai sã mai aşteptãm puţin" şi ,,poate va fi mai bine" refuzînd sã punã piciorul în prag şi sã îşi asume nişte acţiuni radicale. De aceea nici grevele, care ar fi trebuit sã sperie guvernanţii şi sã le bage minţile în cap nu au fost decît nişte biete cumetrii la care s-a dansat ,,Pinguinul". Poate cã în 1989 nu a fost revoluţie, dar tinerii de atunci mãcar au pus piciorul în prag, au luptat pentru un ideal, pentru rãsturnarea unei societãţi şi nu au tranformat totul într-o manifestaţie neutrã la care s-a dansat ,,Lambada". Sub avalanşa zilnicã de ameninţãri la drepturile, libertãţile şi bunãstarea personalã, românii încã stau nepãsãtori, fãrã a lua atitudine fermã, conectaţi încã direct, printr-un filon invizibil, la strãmoşii lor din evul mediu, care erau senini în faţa faptului cã dacã nu sînt turcii sînt tãtarii sau proprii domnitori şi cã inevitabil tot vor fi regulaţi de cineva. ,, Murim mai bine-n luptã, cu glorie deplinã,/ Decît sã fim sclavi iarãşi în vechiul nost' pãmînt!" e ultimul vers al imnului. Cum de luptã nu are chef mai nimeni şi de moarte pentru un ideal poate fi vorba doar în filmele americane, precum a fost în rezistenţa anticomunistã, românii nu au altceva de fãcut decît sã se resemneze şi sã constate cã am ajuns ,,sã fim sclavi iarãşi în vechiul nost' pãmînt".

Spitalul morții și preoții făgărășeni

Dacă mai există făgărășean care nu a aflat încă faptul că în spitalul nostru rata mortalității intraspitaliceşti pe total spital şi pe fiecare secţie a dus, acum ceva timp, la demiterea managerului, ăla nu e făgărășean. Nu cred să mai existe vreun localnic care să nu fi aflat de ce este considerat spitalul morții. Ăsta nu e banc: profesorii de medicină din Târgu Mureș îi avertizau pe studenți că dacă nu își dau silința să învețe ți să-și găsească posturi bune, vor ajunge să lucreze în spitalul din Făgăraș. Are o faimă nenorocitul ăsta de loc.. Mai nou a primit și o denumire care i se potrivește mănușă - Spitalul Tulbure.

Să te ferească sfinții să fii nevoit să ajungi pe mâna medicilor de aici. Poate doar dacă este ceva urgent, astfel încât să nu mai ai timp să fugi la Brașov sau Sibiu. Ooo, nu! Nu pot să scriu aici câte nenorociri se fac acolo. Câți oameni intră pe picioarele lor și ies cu ele înainte. Chiar dacă a fost schimbat managerul. Pot să facă ei rotații de manageri la fiecare trei luni. Geaba! Dacă aici s-au strâns numai medici care nu.. nu sunt capabili (ca să mă exprim elegant), ce rost are să facă schimbări la vârf? Apropos de asta, de schimbatul managerilor.. Am auzit, acum câteva săptămâni, una dintre cele mai nebunești idei. Dar na.. orice e posibil!

Dacă vreun apropiat are neșansa de a ajunge la spitalul tulbure și îi mai faci o vizită, două, trei, vei pleca de acolo îngrozit. Pacienții vorbesc între ei. "Ai auzit ce-a mai făcut doctorul cutare?". În ultimii ani mi-au ajuns la urechi tot felul de întâmplări sinistre. Viitoare mame - femei însărcinate care s-au lăsat pe mâna medicilor din Făgăraș, atât pe timpul sarcinii cât și la naștere. Cred că știu cel puțin două-trei cazuri dramatice ale fiecărui medic ginecolog din oraș, în parte. Chiar și despre cei doi renumiți medici făgărășeni, pe care foarte multă lume îi apreciază. Manevre greșite care au dus la moartea mamei și a copilului sau sterilizarea mamei, "din greșeală". Pentru mine e clar - ar trebui desființat spitalul ăsta, să nu mai rămâna nimic din el. Dacă ai o urgență, cât de mică ar fi ea, fugi naibii în alt oraș și măcar mai ai o șansă să rămâi întreg. Că aici.. ești doar carne de tun. Material pentru experimente doctoricești.

Presa locală (mai mult Monitorul de Făgăraș) a tot scris despre nenorocirile din spital, dar prea puțin pentru cât de multe cazuri de malpraxis există. Și oricum.. scrii și la ce folos? Colegiul Medicilor din Brașov.. tot din medici este format. Cel mai celebru dosar ajuns pe masa lor a fost cel de acum doi sau trei ani. Legat de cazul Fortuna. Medic implicat - fostul manager, Mircea Grapă. Praf în ochi..

Ultima poveste pe care am auzit-o ieri, pe holurile spitalului. Un nene din Făgăraș s-a dus și el cu o problemă la spital. Îl durea rău un picior. Un anumit medic i-a spus că nu există cale de a-i mai salva piciorul, motiv pentru care trebuie urgent tăiat. I-a tăiat piciorul, dar nu pe cel bolnav. Badea s-a trezit din anestezie, a văzut că medicul a confundat stânga cu dreapta și a plecat la Brașov, la spitalul de acolo. Un alt medic brașovean i-a salvat piciorul care fusese bolnav inițial. Eu când aflu nebuniile astea încep să râd. Că de șocat nu mai șochează nimic. Parcă aș urmări un serial de comedie neagră - aventurile din spitalul tulbure.

Cred că aici cazurile de malpraxis sunt la ordinea săptămânii. Aici e patria lor. Nu cred că există persoană în orașul ăsta care să nu fi suferit cel puțin o dată din cauza incompetenței (că nu pot să scriu toate epitetele pe care le merită medicii noștri) medicilor. Să te ferească Dumnezeu să ajungi pe patul de spital!

Apropos de Dumnezeu și de reprezentanții bisericii.. Un alt nene a murit zilele trecute. Înainte, însă, de a-și plăti contribuțiile alea la biserică. Taxe și chestii obligatorii. Pentru că moșul nostru a murit fără a-și achita înainte datoriile pentru biserică (și waw! nu este vorba despre biserica ortodoxă), preotul a refuzat să-i facă slujba de înmormântare. Familia moșului a insistat. "Haideți, domnule, că nu-l putem lăsa așa, neînmormântat!". Un adevărat scandal. Familia defunctului a ajuns până la primar, pe care l-au rugat să găsească o soluție. Ca să poată fi și omul ăla înmormântat nu ca un sinucigaș, vorba aia. Noroc că primarul a luat telefonul, l-a sunat pe preotul respectiv și l-a rugat să facă totuși gestul de a-l înmormânta pe om după tradiția bisericii.

Știați că, la Târgu Mureș, fețele bisericești s-au hotărât să ridice valoarea taxei de înmormântare? De 5 (cinci) ori? Că prea se lungește criza asta și trebuie și gura lor să mai ciugulească ceva.

Păi mai fraților, dacă la spital nu poți intra (că riști să nu te mai întorci), iar de murit ți-e frică să mori, că nu ai destui bani pentru asta, păi ce ne mai rămâne?

Foștilor colegi din presă, care îmi sunt dragi!

O, cum ne așteaptă pe noi niște câteva zile pline. Grele tare! Vine Sebanu. Vom încerca să ne ținem după ritmul lui de.. a face orice. Cred că săptămâna asta vom fi tot somnambuli, afumați, rupți de oboseală, vom râde până ne vor durea mușchii feței.

Dar până va ajunge Seba acasă.. am început săptămâna fain de tot. După ce am scăpat de munci, ne-am întâlnit, în Intim, cu foștii colegi din presă, dintre care doi dezertori. În categoria asta intru doar eu și Alex Sburlescu. Alina și Alinu meu încă mai dau la sapă, asta-i viața.. Foarte, foarte, dar foarte puțini dintre foștii colegi din presă mi-au rămas la inimă. Și îmi plac tocmai pentru că sunt conștienți de faptul că toată mizeria asta de meserie nu are niciun sens. Doar îți mănâncă nervii și te înrăiește. Mă bucur sincer că Alex s-a rupt total de meseria din ultimii ani și acum face cu totul altceva. Are un job din care chiar câștigă niște bani și unde are colegi cu care chiar se poate înțelege omenește. Fără răutăți, invidii și "strâmbe". Fără nervi, pupat în dos partidul-tată, jucat teatru zi de zi, potolit nervi și controlat vorbe. De ce naiba îmi aduc eu aminte de chestiile astea, tocmai acum? Pentru că de fiecare dată când revăd un fost coleg, instantaneu îmi vin în cap amintirile din anii ăia pierduți, în care alergam ca o bezmetică după.. nimic, practic. Când revăd foștii colegi, am o emoție anume și câteva secunde am impresia că mă întorc în timp, ceea ce nu-mi face bine. Dar am învățat că vechea Raluca nu mai este Raluca de azi. Acum sunt un om normal, mă simt bine în pielea mea de.. civil.

Mă aberez, când de fapt am vrut să scriu cu totul altceva. Că m-am simțit în seara - noaptea asta foarte bine. Am uitat că este abia începutul săptămânii și, înconjurată de oameni faini, am petrecut câteva ore mișto de tot. Am povestit, ne-am amintit momente haioase, ne-am jucat un joc nou, am râs. Am aflat cine era Johannes ăla, cu toate că toți eram convinși că deja știm despre cine e vorba. Cosminache a avut parte doar de personaje de desene animate. Cu ochelari groși și o soră.. hai să spunem iubită de toată lumea. Cu Mangi m-am sincronizat la niște treburi. Eu mi-am ghicit ambele personaje. Iar Claudiu nu ar fi ghicit ultimul personaj nici până mâine dimineață :)) Cică unii au mai și trișat, dar eu nu am văzut nimic! Cel mai tânăr dintre meseni, Sorin, a trebuit să îndure glumele noastre de prost-gust legate de viitoarea lui meserie - preot. Preot în căutare de soție și parohie, normal. Iar vărul nostru prin adopție, Dan, a încercat inutil să atragă cumva-cumva atenția unei barmanițe. Eu i-am zis că e prea tânără pentru el, dar el nimic. S-a convins singur că nu avea nicio șansă..

Prefer oricând să stau în mijlocul oamenilor reali, nu al "vedetelor locale", false și uscate de atâta venin ce le clocotește pe dinăuntru. Și mă bucur în fiecare zi că m-am desprins definitiv de toată cacealmaua în care m-am complăcut de la 19 ani, încoace. Totuși, sunt recunoascătoare pentru ceva. Pentru că le-am cunoscut pe acele foarte puține persoane care-mi vor fi dragi toată viața. Așa l-am cunoscut pe Alin. Apoi pe Mangi, pe Tibilache, Crisu Ișvan, Mery, Alexandru Cocă și Alex Sburlescu.. Pe Cristina nu am mai văzut-o de ani, este la București, are familie numeroasă acum. Am plâns ca un copil când a plecat din Făgă și mi-aș fi dorit să o cunosc mai din vreme. Mery s-a retras și ea, e mămică. Poate va reveni la presă. După ce m-a pișcat de câteva ori, cum îi era obiceiul :), m-a acceptat în echipă, cu tot cu ciudățenile mele. Nu i-am spus niciodată, dar sper să știe că mi-e dragă. De fiecare dată când îl văd pe Tibilache îmi râde sufletul. Împreună cu "floarea lu' ticu'" făceam o pereche perfectă, pe teren. Încă lucrează.. Alex Cocă ne este drag pentru că.. așa este el, un băiat de zahăr, care pe deasupra ne-a suportat fițele cu calm și răbdare, timp de peste șase luni grele (a fost fotograful nostru la nuntă..). Ultima dată a lucrat pentru Realitatea Sibiu, care acum.. stă puțin pe tușă. Mai nou a devenit un tânăr om de afaceri. Alexandru Sburlescu este un haios și râde cu poftă, ceea ce-mi place grozav. El a fost ultimul meu coleg cameraman. Dar dacă am răcit dup-aia.. ce să fac? :)) Mangi.. este mai mult decât o prietenă.. Iar Alin.. mi-a fost coleg, șef, apoi "rival". Iar acum este jumătate din mine.

Am început săptămâna privind, în același timp, și înapoi și înainte. Cu toată încrederea că lucruri bune se întâmplă la tot pasul, chiar și atunci când am impresia că nu este așa!