dorințe de copil naiv!

De trei ori mi-a fost teamă de bărbați. Atunci când unul m-a trântit de perete și a încercat să-mi dea o palmă. Sau poate mai multe, pentru că era foarte furios. Apoi, când altul gonea de nebun mașina în care ne aflam. Era băut bine și refuza să se uite la drum, să privească în față. Se uita la mine și spunea dacă e să mor, murim amândoi. În cel de-al treilea caz.. a fost mult mai urât. Pentru că puteam să bag mâna în foc că este un copil bun, mi-a câștigat încrederea, dar de fapt el era cel mai periculos om din oraș. Sunt câteva episoade care mie mi-au fost de-ajuns. Nu trebuia niciunul dintre cei trei să meargă până la capăt cu ce au început, pentru ca acum să-mi fie teamă de violență.

Puteam fi în locul unei prietene, care, la cinci ani, a fost abuzată sexual de unchiul mamei ei. De frică și de rușine nu a spus nimănui prin ce calvar a trecut, până acum câțiva ani. Nici acum nu este complet "vindecată" și se străduiește să aibă încredere în oameni. Se luptă cu ea zilnic.
Puteam fi în locul vecinei părinților mei, al cărei soț o bătea cumplit. Apoi se ocupa și de copii. Îi bătea, îi înjura, îi scotea noaptea afară din casă. Îi amenința cu cuțitul. Stăteau în spatele blocului ore în șir, în pijamale, plângând. Mama lor încerca să-i liniștească. Ssst, nu plângeți, nu plângeți, că se trezesc vecinii. Intrăm imediat, stați să adoarmă. Multe nopți ale copilăriei mele i-am privit de după perdea, sugrumându-mi gura cu mâinile, ca părinții să nu audă cum plângeam în rând cu copiii.
Puteam fi în locul Andreei, răpita de pe stradă când avea 16 ani și vândută în Polonia, pentru prostituție. Un alt român și-a riscat viața, ajutând-o să fugă. Numai ea știe cum a ajuns acasă (după 10 ani). Nici măcar părinții ei nu au mai recunoscut-o..

Nu-mi plac armele, conflictele, mă sperie teribil orice formă de violență verbală și fizică. Sufăr și atunci când un prost dă cu piciorul într-un câine. Nu pot să văd copii bolnavi, chinuiți și batjocoriți, oameni bătuți, maltratați, uciși.

Știu că ne aflăm în perioada cea mai frumoasă a anului, că toți suntem preocupați să ne arătăm mai buni, mai oameni. Să facem multe cumpărături și cadouri celor dragi. Să mergem la colindat, să urăm pace și bucurii. Să dăm pachete cu dulciuri copiilor din centrele de plasament sau fructe bătrânilor de la azile. Dar în timpul ăsta alți oameni mor. În timp ce noi tăiem purcelul, condimentăm carnea pentru cârnați, alegem cadoul pentru iubita noastră, punem globuri roșii în bradul artificial, fotografiem saint-bernard-ul cum se joacă în zăpadă. Nu am nicio putere, sunt atât de mică și de măruntă pentru toată imensitatea asta de Univers, încât un gând și o dorință de-a mea nu înseamnă nici măcar cât o petală albă smulsă din perfecțiunea unei margarete.

Pentru că am o dorință mare, pe care o port în suflet de mai bine de trei ani. Și mă rog de multe ori, în felul meu, ca Roxana să fie vie. Să fie sănătoasă, măcar, dacă nu este bine. O să sper în continuare că, la un moment dat, în viața asta care o avem de dus acum, aici, o voi regăsi. Nu știu cum, când și unde.. Îi duc dorul de când s-a desprins din brațele mele și a închis ușa în urma ei. Și numai eu sunt vinovată că am lăsat-o să plece și că acum nu este cu mine..

Nu pot fi recunoascătoare de sărbători. Parcă nu este corect. În lumea asta în care trăim, încă mai există pedeapsă cu moartea, discriminare, violență în familie, trafic de carne vie, oamenii se omoară între ei. Pe motiv de război sau din cauza foamei, chiar nu mai contează. Nu știu cum ne mai rabdă Pământul de câtă răutate avem în noi!

Mai sunt oameni, uniți în organizații, care cer respectarea drepturilor omului, în lume. Amnesty International este una dintre ele.. Ne-am face singuri un bine nouă, oamenilor disperați din lumea asta mare și de ce nu - copiilor noștri, dacă măcar 30 de minute din timpul nostru am avea bunăvoința de a afla mai multe despre asta.. În fond, nu suntem oameni doar o lună pe an, nu-i așa?

Roxana..

Roxana ar fi putut fi doar un "subiect", la un moment dat. Era august, 2007. Cu ceva saptamani inainte ne intorseseram din Grecia si inca ma simteam rau.. Serviciu. Telefonul redactiei, aflat pe biroul la care lucram eu, suna iar. Raspund. Angela, secretara, cheama jos un reporter. "Miha, mergi tu pana jos? A venit cineva cu o problema. Eu mai am de scris, nu pot..". Colega a acceptat si a coborat. S-a intors dupa un timp si a povestit Laurei ce s-a intamplat. Eu.. nu am auzit nimic. Asa se intampla mereu. Cand sunt concentrata pe un lucru, in jurul meu poti bate la tobe si tot nu imi distragi atentia. In fine, a trecut ziua respectiva.

A doua zi.. La un moment dat, suna iar telefonul. "Spune-i te rog Mihaelei sa coboare, s-a intors domnul cu fetita". M-am uitat la Miha si am vazut-o oarecum descurajata si parca a spus ceva de genul.. "Cum sa-i ajutam?". Atunci am intrebat in sfarsit despre ce era vorba. Mihaela vorbise intre timp cu Bogdan Taflan, directorul Asistentei Sociale, dar in zadar. "Brasovul le poate rezolva cazul. La Fagaras nu se poate face nimic, nu avem unde sa-i ducem". Scurt si la obiect!

Si am coborat la secretariat. Nu imi puteam imagina atunci cat de tare.. cat de tare se va lipi de mine acel suflet de om. Pe unul dintre fotolii astepta cu inima stransa un barbat. Daca imi amintesc bine.. era inalt, slab, purta ochelari, avea un inceput de chelie. Imbracat destul de bine.. Si langa fotoliu.. o fetita. Frumoasa ca un inger, cu ochii mari, albastrii, cu un zambet senin.. un om mic si fericit. "Eu sunt Roxana! Pe tine cum te cheama?". M-a surprins vioiciunea ei. Iar zambetul acela cald mi-a incalzit sufletul, destul de incercat in perioada aceea.. "Raluca ma cheama..". S-a asezat in bratele mele si m-a prins cu manutele ei firave de dupa gat.. S-a lipit efectiv de mine. Foarte usor. Dintr-o data. Fara sa imi lase timp sa realizez ce se intampla. Am acceptat apropierea asta brusca.

Am inceput discutia cu tatal Roxanei. O poveste urata. Pe scurt.. mama Roxanei si-a parasit familia dupa ce s-a incurcat cu un alt barbat, i-a dat afara din casa in care locuiau si cei doi, tatal cu fetita, au ajuns la Fagaras. Au dormit cateva nopti in gara, in sala de asteptare. Aveau dupa ei cateva plase cu haine. In ziua precedenta mancasera cateva conserve de pate, cumparate din banutii pe care colega mea le dadusera. Iar Roxana facuse o intoxicatie.. Nu aveau nimic. Erau ai nimanui. Mi s-au taiat picioarele, mi s-a pus un nod in gat si am inceput sa transpir de frica atunci cand am simtit disperarea barbatului, care ma implora sa gasesc o solutie, pentru ca el nu mai rezista si nu vrea sa faca o prostie. "Ce inima are femeia aia? Si-a alungat fetita de acasa, a lasat-o in strada, sa doarma.. unde? Sa manance.. ce? De ce sa o chinuie in halul asta? E nebuna! I-a luat Dumnezeu mintile! A lasat-o in grija unui barbat. Un barbat care spune ca daca nu gaseste un loc in care sa stea, se duce la gara si se arunca in fata trenului! Si isi ia in brate si copilul!".

La un moment dat Roxana s-a speriat. Probabil vazandu-si tatal in starea aia de nebunie, probabil pentru ca si-a adus aminte de mama ei.. nu stiu. Dar i-am simtit lacrimile pe obrazul meu, pentru ca isi lipise fata de a mea.

Nu imi aduc aminte nimic, decat ca m-am trezit la birou, plangand in hohote. "Ce fac acum?". L-am sunat pe Alin. "Te rog, ajuta-ma! Suna-l tu pe Taflan, vezi.. poate gaseste o camera, pe undeva. Poate la Centru' (Centrul de Prevenire si Combatere a Violentei Domestice). Stiu ca primesc doar femeile cu copii, dar te rog incearca. Hai ca astept. Dar grabeste-te, te rog!". Si am sunat-o pe mama. Nu a fost nevoie sa intru in detalii.. i-am spus doar ca vreau sa aduc acasa o fetita, sa stea la noi macar o noapte. Apoi am respirat usurata! Oricum, Taflan i-a dat acelasi raspuns si lui Alin.. "Nu se poate, nu avem unde, au actele pe Brasov, acolo trebuie sa ceara ajutor".

I-am cerut barbatului sa inteleaga ca o iau acasa doar pe Roxana, nu si pe el. A fost destul de greu de convins, dar a acceptat.

Ciprian a venit dupa Roxana. Micuta l-a prins de mana si s-a lipit de el. Mai tarziu am aflat ca tot drumul pana acasa i-a pus o multime de intrebari. Apoi, acasa, i-a luat la intrebari si pe prietenii lui Ciprian, veniti sa se joace diverse.. A stat intre ei, au ras, s-au jucat. Mama a avut mare grija de ea, iar tata a inceput sa-i administreze medicamente pentru alergie.. A ajutat-o pe mama in bucatarie, l-a "descusut" si pe tata, s-a mai jucat si cu baietii.. si asa au trecut cateva ore. Cand am ajuns si eu acasa, ea deja dormea.. in patul meu :). Era probabil epuizata. Avea un somn destul de agitat si m-am asezat langa ea. Cum poti privi un copil atat de frumos si greu incercat? Atat de plapand? Si totusi atat de vioi si dulce.. Am luat-o in brate si jur ca mi-am dorit sa nu ii mai dau drumul niciodata! "Acum doarme linistita, dar maine? Unde va fi?". Am plans atat de mult.. Si plang de fiecare data cand ma gandesc la ea. Pentru ca a doua zi a venit tatal dupa ea, spunea ca se vor intoarce la Brasov.. Degeaba am tras de timp.. am mai imbratisat-o inca o data si gata, a plecat. La fel de brusc precum a venit. Numai ca in urma ei am ramas eu, rascolita de sus pana jos, cu sufletul facut praf. Aveam mintea ravasita, nu am intrebat nici macar care este numele de familie.. Regret enorm ca nu am intrebat.. In graba, i-am mai facut o poza Roxanei si atat. Am vazut-o iesind pe usa.

Din pacate nici colega nu stia numele lor, uitase sa-si noteze undeva.

Ma gandesc la Roxana, mi-e dor de ea de nu am aer, imi doresc enorm sa o vad, sa stiu unde e, ce face, cum ii merge. Daca as putea, as smulge-o de langa parintii aia fara suflet si as face orice ca sa o iau langa mine. Dar nu am nicio pista.. Nu stiu unde si cum o pot gasi. Tot ce am sunt doar doua poze.. Si amintirea unei fetite extraordinare, un om mic de la care un om mare a invatat ca a gresit.



Si cer un ajutor.. Ajutati-ma sa o gasesc pe Roxana!