Alb sau negru. Gri-ul este prea tulbure.. (Black Swan)

Asta este imaginea care mă aruncă și acum înapoi în timpul copilăriei. Pe loc, fără să mai am nevoie de altceva. Este imaginea ce am privit-o ore în sir, care, adunate la un loc, ar putea însemna zile. Sau săptămîni. După orele de balet, acasă, muzica de la vinil cînta în continuare. Lacul lebedelor. Iar povestea ce o știam prea bine, muzica ce mă purta în actul unu, apoi actul doi și tot așa.. îmi învia imaginea din față. Cea a balerinei albe. A lebedei albe.

Lebăda albă înseamnă perfecțiune. Inocență, frumusețe angelică, grație pînă în vîrful degetelor. Tot ce poate o fecioară stîrni în sufletul unui om. Dragoste.. de început de viață.

Dar lebăda neagră? Ea este cea cu adevărat importantă. Ea deține, de fapt, adevăratul rol important. Seducător, pasional, interesant, interzis, nebun, erotic, agresiv. Și toate astea.. cu o siguranță în grație, care incită. Ea trăiește și ea controlează destinele celorlalți. Ea ar trebui să fie aplaudată de toți, ea este vedeta. Da.. poate fi și asta o viziune. Mai reală, mai lumească sau doar actuală. Dar.. ca orice poveste care trebuie să inspire, nu să stîrnească.. negrul este șters, ca să rămînă albul curat.

Am găsit ceva ce-mi doream demult. Ceva care să spună cîtă tărie de caracter au balerinii și ce pasiune nebună, chiar bolnăvicioasă pentru dans, pentru programul perfect. Și întotdeauna.. cît de fragilă este lumea asta. Pentru că lucrezi cu sufletul, în principal. Baza este sufletul. Apoi corpul fizic (din carne și oase și articulații), care nu este întotdeauna așa cum ar trebui să fie. Perfect. Să nu te dezamăgească, să lupte în rînd cu tine, să fie un aliat, nu un posibil trădător.

Ce se întîmplă atunci cînd nici sufletul și nici trupul nu mai sunt de ajuns? Cînd mintea începe să se joace. Să te joace pe degete, să te întoarcă, să te rostogolească, să te arunce, să te taie.

Filmul Black Swan (Lebăda Neagră) este perfect. De la primele secundele pînă la ultima. Cu tot cu degetele de la picioare bătute și tăiate de poante, cu micul dejun simplificat (un ou și o jumătate de grepfruit), cu obsesia pentru un trup slab care duce inevitabil la anorexie și/sau bulimie, frica de dulciuri și fascinația pentru lucruri perfecte - o pereche de cercei care imită niște diamante mici, nuanța unui ruj de buze, părul foarte bine prins în coc. Amănunte ce contează.

Este un film bun pentru că scoate afară sentimente ce ar putea suci mintea unei prim balerine (Beth, made by Winona Ryder), la sfîrșitul carierei pe scenă (se întîmplă, de obicei, înainte de împlinirea vîrstei de 30 de ani). Cum să te retragi cu sufletul împăcat, cînd altă balerină, mai tînără, mult mai naivă și neexperimentată te înlocuiește? Îți ocupă cabina, locul pe scenă și locul din inima spectatorilor.

Foarte bine este construită și lucrată povestea Ninei (made by Natalie Portman), tipul balerinei clasice, care tot ce știe este balet. Respiră și trăiește prin și pentru dans. Ea este modelul perfect de dansatoare făcută pentru rolul lebedei albe. Nina este aleasă ca prim balerină pentru următorul sezon de spectacole. Directorul artistic (Thomas, made bt Vincent Cassel) vrea să modifice clasicul Lacul Lebedelor, prin alegerea aceleiași balerine pentru ambele roluri (gemene doar la chip, așa cum ne-a povestit Tchaikovsky, dar total diferite ca și personalități) - cea de lebădă albă și lebădă neagră.

Însă pentru Nina (lebăda albă clasică), așa cum și profesorul de balet știe deja, transformarea în lebăda neagră va fi un mare test, o încercare grea, pe care Nina va trebui să și-o însușească dincolo de dans. Și în viața reală. Tocmai aici este problema Ninei. Viața ei, în afara dansului.. nu este. Cu toate că se apropie de 28 de ani, ea este încă "mica prințesă" a mamei.

Foarte tare mi-a plăcut și personajul mamei, și ea, tot o fostă balerină. Însă acel gen de dansatoare care nu a apucat să fie prim balerină, să strălucească, să-și demonstreze talentul și pasiunea pentru dans. Ceea ce putea fi o carieră de balerină pentru ea, s-a întrerupt la vîrsta de 28 de ani, cînd s-a decis că un copil merită sacrificiul. Erica (made by Barbara Hershey) este, însă, o mamă obsesivă, care își dorește pentru fiica ei ceea ce ea nu a putut avea. Refuză să admită că mica ei prințesă a crescut, că a fost domnișoară, iar acum este o tănără prinsă, tocmai de ea, într-o vîrstă trecută demult. Totul în jurul Ninei trebuie să fie de poveste - pereții camerei, patul, lenjeria, obiectele. Papițoi de pluș, cutii muzicale cu balerine, flori albe și roz. Telefon roz, haine roz și albe, imaculate. Ușa camerei Ninei nu se închide niciodată. Nina nu are nevoie de intimitate, de spațiul ei, pentru că este încă prințesa mică a mamei. Iar cum un tată nu există..

Astfel, Nina este acum o tînără mai mult decît confuză. Concentrată exclusiv pe balet și pe ideea de perfecțiune (mișcări perfecte, program perfect, coafură perfectă, bijuterii mici și fine, foarte feminine etc.), total neinteresată de cele lumești, ea dezvoltă, în timp, obsesii și ritualuri obsesiv-compulsive (își scarpină spatele pînă la sînge, în momentele în care devine nesigură pe ea). Anorexia - din nou, clasica problemă. Aș vrea să cunosc termenii psihologici, dar.. Din momentul în care Nina este aleasă ca prim balerină, ea începe să dezvolte încă o porneală bolnavă - halucinațiile. Mici, mai întîi. O unghie ruptă, o pielița desprinsă.

Lupta cu propria ei persoană, pentru transformarea în lebăda neagră, este cea care îi sucește complet mințile. Copila prea blîndă, inhibată, morală, frigidă chiar, care aproape că vorbește în șoaptă cu ceilalți, de teama de a nu deranja și de a ieși din personajul ei de mică prințesă.. va trebui să se transforme în femeie. Acea femeie pasională, imaginată artistic de o lebădă neagră. "Tema asta pentru acasă" o îmbolnăvește. Se numește psihoză..

Nu cunosc termeni psihologici și nu aș ști să explic în cuvinte potrivite, matematice, cît de nebună și interesantă devine acțiunea filmului. Sunt multe schimbări pur psihologice, care o ajută să se metamorfozeze, foarte frumos și aproape diabolic, în lebăda neagră. Nu știu dacă scenaristul și regizorul și-au propus să surprindă publicul, mizînd pe psihicul slăbuț al balerinei, dar totul a fost previzibil pentru mine. Asta înseamnă, oare, că am o minte întortocheată? Cunoscătoare într-ale psihologiei umane nu-s, ca să ghicesc comportamente și psihopați. Sau.. știu ce vreau să scriu, dar țin pentru mine partea asta :)

Sublim interpretată, în film, este reușita metamorfozării Ninei în lebăda neagră.

Este pentru prima dată cînd îmi place un rol de-al lui Natalie Portman. Bine.. recunosc. Orice actriță care îmbracă rolul unei balerine ar trebui să primească un Oscar, după mintea mea creață. Deci sunt subiectivă foarte, pe tema asta.

Aripile negre, ce ies de sub pielea de om, o îmbracă și apoi înghit omul - asta este scena care pe mine m-a convins că este filmul perfect despre balet.


Pe parcursul fimului m-au trecut valuri de transpirații reci. Recunosc - la unele scene aproape că m-a durut și pe mine durerea ei fizică. Iar de plîns.. am și plîns puțin, că na.. lacrimile spală ochii :)

Bătaie în pași de Michael Jackson, la Berna și prea mult B. J.

1. Toate competițiile de patinaj s-au încheiat. A trecut prea repede, pentru că, nu-i așa.. nicio minune nu ține mai mult de trei-patru zile.

2. L-am revăzut pe uscat, dar preferam să-l văd pe ud și rece. Stephane Lambiel pe post de reporter.. Da, drăguț, dar îmi venea să strig din fața teveului "Păi ce faci, guriță? Unde te-am lăsat eu să stai și unde te găsesc?!? Ia treci înapoi și patinează de-mi rupi inima și smulgi lacrimi de emoții! Hai, repede, pînă nu ne supărăm!" :)) Mda, mă numesc Raluca și sunt puțin într-o ureche după Lambiel!























3. Am făcut marea greșeala ca, dintre două posturi tv care au transmis Campionatul European de Patinaj artistic de la Berna, respectiv Tvr2 și Eurosport, idioata de mine să aleagă varianta cu numărul 2. Și atunci cînd aleg un lucru, apăi mă țin de el. De ce zic că a fost o greșeală? Păi să o luăm strategic:

- nu sunt și nici nu am fost fana lui Brian Joubert!!!!!!!!!!!!!!!!

- doamna prezentator Yvonne Ghiță (guristă, că un prezentator nu ar face ce a făcut dînsa) m-a terorizat patru zile întregi cu acest Brian Joubert. Am urlat la ea să înceteze o dată, de două ori, de 28 de ori, de 100 de ori, de 146 de ori și nimic. Nu cred că greșesc atunci cînd spun că această doamnă este pur și simplu OB-SE-DA-TĂ de acest Brian Joubert. La fiecare două minte l-a lăudat, l-a super lăudat, l-a compătimit că săracul are nevoie de psiholog, ba că săracul se teme că va pierde prima poziție, ba că dragul de el este un sportiv excepțional, ba că acum Brian Joubert are cale liberă la medalia de aur etc. și etc. și etc. Și toate astea încă înainte de seara de ieri, cînd băieții au evoluat pentru programul liber. Ce mi-au auzit urechile aseară.. n-au mai auzit niciodată. Glasul unei femei disperate după Brian Joubert. Orice și oricine îi făcea cîte o legătură cu ceva ce trebuia să mai spună despre Brian Joubert. Cred că nu exagerez nici măcar o picătură cînd spun ca aproape la fiecare două minute (DOUĂ MINUTE) tanti asta amintea iar și iar de.. cine? BRIAN JOUBERT, normal! Orice pietricică, orice steag, orice costum, orice melodie, orice concurent, orice note s-au primit, orice, orice, absolut ORICE, era prilej bun de a mai vorbi puțin despre Brian Joubert. Doamnă dragă, vă plătește acest francez la cuvînt? Că asta e impresia care ați lăsat-o. Măi, dar chiar nu există nimeni care să-i atragă atenția cu privire la chestiile astea supărătoare pe care le face în direct? Din cele două ore cît a durat concursul de aseară.. cred că mai mult de jumătate din timpul în care a vorbit, a fost numai și numai despre marele șmecher în viață, Brian Joubert. La gala laureaților din seara asta, schimb canalul, că altfel nu se mai poate.

- am crezut c-o să-l visez la noapte pe acest Brian Joubert, în chip de Dracula. Iar pe doamna Ghiță în rolul lui Lucy

- acum îl urăsc pe Brian Joubert!!!!!!!!!!!!!

4. Ce s-a întîmplat cu băieții? S-au înghesuit la muzica lui Michael Jackson, ca vulturii la puiul de găină. A, v-am zis? "Ce șoc trebuie să aibă Brian Joubert că a luat doar locul 2!"

5. Iar m-am ofticat că belgianul Kevin van der Perren a ajuns pe 4. Mai ales că programul lui a fost cu mult peste cel al cehului Tomas Werner. Nu înțeleg unele lucruri! Să nu uităm - "Brian Joubert, un patinator special, demn de admirat că a reușit să revină pe podium!"

6. Bine, măi, Florent Amodio! I-ai luat fața lui Joubert ăla, că nu-l mai pot vedea în ochi. Apropo.. "redutabilului adversar Brian Joubert!" (Yvonne, da, Ghiță)

7. Din nou îmi pare că programele băieților sunt mult mai spectaculoase decît cele ale fetelor. Probabil este o impresie falsă, cauzată de euforia publicul prezent în arena sportivă. Probabil că majoritatea este formată din fetițe, domnișoare, adolescente, duduițe, doamne în toată firea, deci femei. Care este normal să se entuziasmeze mai repede la o piruetă Billman executată de un tip, decît la aceeași piruetă făcută perfect de o domnișoară.

8. Nu am fost fana lui Plushenko, dar m-a distrat ce a făcut. Cică rusul ar fi declarat Federației Ruse de Patinaj că este rănit, motiv pentru care trebuie să refuze participarea la nu știu ce competiții. Pe motive medicale. Numai că, după ce s-a dat rănit, Evgheni a participat, totuși, la alte spectacole și gale demonstrative din afara Rusiei. Și pentru că s-a jucat alba-neagra cu șefii, ISU l-a suspendat din competițiile internaționale. Păi bine, măi.. micule geniu de rus care ești tu rus, credeai că vii la Șona, comuna Mîndra, județul Brașov, să te dai puțin pe gheață, ca să nu afle nimeni? Bună treabă, bine gîndit, ești gigea :)) Știam eu că ceva cam scîrțîie la tine, dar acum am aflat ce - logica!

9. La dans pe gheață, am avut marea încîntare să găsesc o pereche tare faină. Elena Ilinykh (16 ani) și Nikita Katsalapov (19 ani). O balerină pe gheață, foarte delicată și grațioasă, dar puternică, bună sportivă. Și are doar 16 ani! A, m-am îndrăgostit de rochița ei neagră cu auriu :)


10. De la perechi mi-a plăcut cuplul rusesc Vera Bazarova (16 ani) & Yuri Larionov. Locul 3.


11. Să-mi fie rușine că nu am văzut în direct programele fetelor! Îmi este!

12. "Brian Joubert poate fi acum optimist pentru campionatul mondial!" Iuhuu, confetti party! NOT!

13. Astăzi, pentru Gala Laureaților mă mut pe Tvr2 și sper să îl revăd pe gheață pe Stephane Lambiel. Ca să închei cu bine perioada asta.


13. Campionatul mondial, pe care sper din tot sufletul să îl văd, va fi în luna martie, la Tokyo. Acolo va fi de 3Xspectacol. Presimt că este anul asiaticilor, indiferent că e vorba de individual sau perechi sau dans. Niponii vor înghiți medalie după medalie. Poate să mai rămînă una, maxim două pentru vreun european sau american rătăcit.

Are mama o fetiță..

.. îmi cânta mama mereu și mă giugiulea în tot timpul ăsta. Adevărul este că într-adevăr eram mică, mică și cuminte, deci eram motiv de bucurie, nu de pus mâinile-n cap :)

O, cât îmi mai cânta mama. Cel mai mult îmi plăcea s-o aud cântând Broasca țestoasă (Radu Gheorghe). Acum o cânt și eu, dar deocamdată numai pentru mine. Mă alint singură, n-am ce face. Atunci nu aveam cum să înțeleg versurile, pentru că eram prea mică. Îmi plăcea refrenul îmbârligat, cuvintele alea cântate repede, într-o limbă pe care nu o cunoșteam. Acum înțeleg soarta țestoasei.. e puțin tristă, dar a rămas cântecul copilăriei mele.

Am avut norocul de a fi unul dintre copiii care în anii '80 nu a știut ce înseamnă lipsurile. Am avut rochite fine, pantofiori șic, bluzițe frumoase și tot felul de accesorii. Aveam saci de jucării, seturi de păpuși Barbie, bucătării complete în miniatură, lucruri pe care prietenii din spatele blocului și le doreau. Le duceam afară, trecând peste cuvântul părinților mei. Îmi plăcea să le văd pe fete cum se adunau în jurul meu. Ajutată de păpuși, rochițe, accesorii și tot felul de instrumente medicale de jucărie îmi făceam prietene noi, mereu. Dintotdeauna am fost grijulie cu lucrurile mele. Nu le murdăream și nu le stricam. Ca dovadă.. lucrurile mele au ajuns la multe generații de copii, în stare foarte bună. Dar cei mai mulți copii erau.. copii. Mereu rămâneam fără jucării, pentru că ceilalți și le însușeau foarte ușor. Alții mi le mâzgăleau, pur și simplu din răutate. Și eu sufeream pentru fiecare jucărie. Mereu mă certa mama pentru lucrurile lipsă sau stricate și de fiecare dată îi promiteam că nu le mai scot afară.

Păpușile Barbie erau ca niște prințese, cu păr lung, blond, ondulat, fețe frumoase și zâmbitoare, corp perfect. Rochii de bal, cu dantelă. Cercei, pantofiori cu toc.. Doar una mi-a fost dragă. Nu pentru că ar fi fost cea mai scumpă dintre păpușile cumpărate de părinții mei, ci pentru că mi-o cumpăraseră bunicii, într-unul dintre concediile lor de la Căciulata. Am simțit de mică ce înseamnă valoarea sentimentală a unui lucru. În adolescență nu am lăsat-o pe mama să dea altor copii două dintre păpușile mele. Aceasta, de la bunici și o păpușă realizată manual, din ațe. Mi-o lăsase ca amintire vecina de la etajul 4. Pentru că și tatăl ei era cadru militar, înainte de '89 au fost nevoiși să se mute, pentru o altă unitate militară din țară. O chema Ștefana Munteanu și era mult mai mare decât mine. Țin minte că era o fată foarte frumoasă.

Mi-a dat mie păpușa asta. În locul ochilor erau două cruci, făcute cu ață verde, avea o căciulă maro, cusută de cap, haine din același material maro, șosete maro. Nu i-am pus nume. Era exact ca o cârpă. Nici grea, nici frumoasă, fără culoare, fără nimic sclipitor. Dar am iubit-o mult. Într-o zi mi-a smuls-o din mână un băiat și a fugit cu ea. Degeaba am alergat dupa el. S-a ascuns într-o scară de bloc. Am așteptat mult în fața blocului, așteptând să iasă și să-mi înapoieze păpușa de ață. Speram să treacă un adult cunoscut căruia să-i pot cere ajutorul. Nu a trecut nimeni. Nu știam cum să ies din conflictul cu băiatul ăsta pus pe răutăți și necăjit copile. Îmi cam tremurau picioarele. Cât timp mă țineam eu tare, încercând să nu plâng, diavolul cel mic a ieșit pe un geamul de pe casa scării și a zis împăciuitor: "Ia-ți păpușa înapoi". Mi-a venit inima la loc. Ca imediat să-mi fie zdrobită. Pentru că băiatul respectiv nu s-a gândit că ar fi un gest frumos să-mi înapoieze direct păpușa. A aruncat-o de la etajul 1. Nu s-a spart, că nu avea ce să se spargă. Nici nu s-a rupt. Dar eu am crezut că a murit. Păpușa mea murise. Am pus-o deoparte față de celelalte jucării, care oricum îmi erau indiferente. Mi-a cam fost frică de ea, mulți ani. Dar nu am lăsat-o pe mama s-o dea altcuiva. Acum, când mai dau peste ea, acasă la părinții mei, știu că ea a fost jucăria copilăriei mele.

La jocuri.. participam doar de dragul celorlalți copii. La v-ați ascuns-elea mă ascundeam atât de bine, încât mereu rămâneam ultima de ghicit, așa că nu mai era nicio provocare, Castel nu-mi plăcea pentru că nu puteam să alerg (lucru imposibil pentru mine și acum). La Țară-Țară vrem ostași nu aveam destulă putere pentru a sparge zidul, la sărit coarda și peci eram campioană (aveam antrenament serios de la balet).. și tot așa. Consider că cel mai frumos joc al copilăriei mele a fost baletul. M-a educat și m-a crescut frumos, sănătos.

Am iubit pe cineva mult de tot, în copilărie. Dar mult, mult, mult. L-a adus mama acasă când aveam 7 ani. Mă uitam la el ca la o minune. Mic, fragil, tăcut, aromat. Mi-am dorit să-l cheme Cristi, dar este Ciprian. Un Cipi pe care îl adoram. Nu-i lăsam pe copii să pună mâna pe el sau pe părinți să se ocupe de el. Era al meu, proprietatea mea. EU l-am sufocat cu iubirea mea obsesivă, până când a făcut cinci ani. Acum are aproape 20.. Cipi a fost bucuria copilăriei mele

Iar astăzi, copilul din mine cântă..

Asculta mai multe audio Muzica

Later Edit:

Am găsit câteva cuvinte, scrise de Anda - http://saptepietre.blogspot.com - despre copiii de azi..

1 Iunie în pași de Halloween...

Copiii sarbatoresc astazi un 1 Iunie al protestelor, al incrancenarii, al tradarii si al saraciei.
Printre jocuri si creta colorata, o prajitura si un suc, ei se lovesc de fruntile incruntate ale adultilor. Zambesc - si zambetul lor alunga, pentru o secunda, norii. Dar norii se intorc - si viata reintra in normal.
Un normal in care copiii au de toate si, in acelasi timp, nu au nimic. Cei mici au viitorul inainte, dar par fara un viitor. Cu timpul, se vor transforma in acei oameni de care mie mi-e teama. Mai rai, mai neparasori, mai egoisti, mai roboti, mai singuri, mai ursuzi... decat adultii de astazi. Nu pare a fi un cadou prea frumos si o viziune prea roz a ceea ce va urma.
Vreau sa ma insel. Dar am, oare, cum? Vreau sa merg la vot si sa pun stampila pe copii. Ei ar fi salvarea noastra si propria lor salvare...

Vioara roșie

Oare se întâmplă tuturor ca de-a lungul vieții să să simtă atrași inexplicabil de un obiect? Mic sau mare, colorat sau șters. Folositor sau inutil. Un obiect care să fascineze, să dorești să-l ții în mâini, să îl mângâi ușor, să îl îngrijești numai tu. Să fie al tău pentru totdeauna și numai pentru tine. Să îl porți cu tine oriunde te-ai duce.

După orele de balet, o rugam pe mama să mergem la viori. Și mergeam. Fiecare reântâlnire cu vioara vișinie mi-a rămas vie în memorie. Drumul de la sala de balet, clădirile imense, pașii mei mici, scările înalte și mult prea multe. Mirosul de aparatură nouă.. Vânzătoare tinere, cu cercei lungi și subțiri. Mama care le salută și povestește nimicuri cu toate, de-mi vine să o trag de mână, ca să se potolească odată. Aceleași vitrine, cu aceleași obiecte, doar că așezate într-o altă ordine, ca să dea doar o impresie greșită.. Și o încăpere cu geamuri pătrate, amplasate sus, aproape de tavan. O lumină albă puternică, ce vine de afară. Trei etajere, pline de bunătățuri pentru Ralu cea mică..

Pentru mine acel obiect.. a fost o vioară. Vișinie. Așezată pe al doilea raft, cel din mijloc, înconjurată de zeci de viori maronii. Strălucitoare. Eram fermecată de ea. De una singură!

Viorile erau aceleași, mereu. Nu se putea atinge nimeni de ele, probabil că erau destul de scumpe.. Ei, nu chiar atât de scumpe precum o Stradivarius.. dar probabil inaccesibile pentru acea perioadă. Pentru că nu s-au cumpărat luni în șir, la un moment dat au fost scoase de la vânzare și înlocuite cu alte obiecte, mult mai folositoare la casa omului.. Mi-am dorit să cânt la vioară. Poate în altă viață..

Un arcuș și o vioară. Forme fine, linii perfecte și tensiunea din corzile unei viori, vibrație, sunet cald, duios, trist. Sunetul unei viori mă duce și acum în alte lumi.

Acum mulți ani m-am îndrăgostit din nou de vioară, de povești cu viori, destine pierdute. Pasiune pentru sentimente fără vorbe, pentru sunete divine. The Red Violin!

Multe dintre piesele de pe coloana sonoră a filmului au fost interpretate de celebrul Joshua Bell.. Acel Joshua Bell care a făcut un experiment, la un moment dat.. și a putut demonstra astfel cât de ipocriți suntem. Experiment reluat apoi, cu teamă, ce-i drept și de un violonist român.

În inima unui oraș ca o junglă, zeci de călători grăbiți și încruntați, s-au oprit pentru câteva minute din drumul lor obișnuit. S-au oprit și s-au lăsat purtați de acordurile unei viori, preț de câteva minute. Cei mai mulți au aruncat apoi monezi în cutia viorii, ca plată pentru un bărbat îmbrăcat sărăcăcios.. S-a întâmplat de curând. Experimentul a fost făcut de Alexandru Tomescu. Este singurul muzician din țară care cântă la o vioară Stradivarius. La noi, testul a avut un rezultat pozitiv. Lăudabil pentru noi. E mare lucru să reușești să atragi atenția unor roboți (pentru că încet, încet asta am devenit), pe stradă. Care nu știu că de fapt omul care cântă este un artist renumit, că vioara aceea este o Stradivarius. Care nu s-au oprit din drum pentru că au vrut să pară fini cunoscători al muzicii clasice, așa cum poate că mulți o fac atunci când plătesc un bilet la operă.

Cred că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, de o regăsire spirituală. De întoarcerea la o viață simplă, de dialog, de apropiere de lucrurile la care la un moment dat rezonam foarte usor. De renunțări materiale majore și de o reorientare..

Acest prea-frumos Joshua Bell, despre care scriam că a contribuit la muzica din Vioara Roșie, va concerta la Ateneul Român, marți, 11 mai. Ravel, Beethoven, Bach. O vioară, un pian.

"O prea mare iubire ucide!"

Când îmi aduc aminte de balet las capul în jos și închid ochii. Văd o fetiță prea slăbuță, îmbrăcată în tutu alb, cu degetele strâns prinse în poante. Văd un copil fascinat de muzica clasică. Sute de discuri de vinil împrăștiate pe jos, în camera părinților, pe care le asculta în liniște. Ani la rând. Vedea cu ochii minții pădurile, lacul, simțea adierea vântului în păr, atingea cu degetele ei de copil lebăda aceea.

Avea doar 3 ani când a intrat în sala de balet. O sală lungă și spațioasă, oglinzi mari până în tavan, barele de lemn bine înfipte în perete. Nu o interesează persoanele din jurul ei și nici nu așteaptă îndrumările profesoarei de balet. Începe singură exercițiile de încălzire. În câteva minute începe și lecția. Profesoara de pian atinge clapele și dă tonul, iar profesoara de balet coordonează ritmul mișcărilor. Din momentul acela nu mai e copil, nu are voie. Mișcările necontrolate și neatenția ar putea s-o dea de gol că are doar un pumn de ani. Ea știe că poate executa perfect chiar și un banal grand plié. Grație! Doar asta e în gândul ei. Orice mișcare sau gest trebuie să îl simtă, să îl gândească. Spatele, piciorul, poziția mâinii, capul, bărbia, ochii.. Dacă ceva nu se leagă, trebuie să înceapă de la zero. Și așa ceva nu își poate permite. Atunci când greșește își mușcă buzele și răsuflă greu. Reia tot. De la începutul începutului. Dar îi place atât de mult scârțâitul podelei de lemn sub picioarele ei.. încât ar dansa fără întrerupere.

La sală este cea mai scundă dintre toate fetele și din când în când suferă că nu are picioarele mai lungi. Este convinsă că arabesque-l ei nu este perfect, tocmai din cauza picioarelor prea scurte. Pasiunea ei înseamnă o luptă. Lupta cu ea, cu durerea, cu legile naturii. Simte că acesta este harul ei și are o îndârjire în suflet..

Lecția de balet a trecut prea repede și nu vrea în ruptul capului să plece. Îi aude afară pe părinți cum așteaptă. Un foșnăit de haine și pași grei, de oameni mari. Parcă vede cum trebuie să dea jos poantele din picioare și să redevină copil. Îi e ciudă. Fuge și se ascunde sub pian, se lipește de picioarele profesoarei de muzică. Și repetă în gând că nu vrea să plece!

Acasă repetă și iar repetă. Îi place să nu fie cineva în jurul ei.

Trec 10 ani, spectacole, reprezentații, muncă, muzică, muzică și iar muzică, pian. Între timp se îndrăgostește de o vioară vișinie, pe care nu o va primi însă niciodată.. Și își dorește tot mai mult și mai mult să danseze. Deja spectacolele pentru vârsta ei i se par prea ușoare și banale, prea copilărești. Nu mai are ce învăța pentru anii ei. Nici nu mai merge la repetiții pentru că știe programele pe dinafară. Profesoara de balet o cheamă înainte cu o oră de spectacol, fără nicio repetiție. Intră prima pe scenă. Bunicul ei o aplaudă din sală și o strânge în brațe când iese din culise. Cu toate că își dorește cu ardoare să facă următorul pas - Școala Populară de Arte de la Cluj - nu i se dă voie.

Cineva i-a smuls o aripă, asta a simțit. O simt cu toată forța mea și acum, când mă apropii de 30 de ani. Au rămas amintirile și trebuie să mă mulțumesc cu ele. Practic, niște poze alb negru, opincuțele din pânză pe carton, o pereche albă și cealaltă roșie, potrivite acelei rochii speciale.. Acum, o singură persoană îmi mai spune "Bobocica". Profesoara de pian, domnișoara Mona Capătă, fiica celebrului pictor făgărășean, Mircea Capătă. Profesoara de balet, doamna Ida a decedat când eu eram elevă în clasa a XII-a. Cu câteva luni înainte să se stingă ne-am întâlnit în fața Colegiului Radu Negru. Am oprit-o și am îmbrățișat-o. S-a uitat la mine încurcată.. "Doamna Ida, sunt eu, Bobocica!". "Bobo, tu ești"?. S-a uitat la mine din cap până în picioare și nu-i venea să creadă că de fapt crescusem. Nu mă mai văzuse de doar 5 ani, pentru că se mutase la Sibiu, orașul ei natal. Era la fel de frumoasă și grațioasă în gesturi și vorbire, cu toate că anii se strânseseră. Păr blond, prins chic, ochi mari și albaștri, un fel vrăjit de a vorbi. Un zâmbet cald, de mamă.I-am povestit, mi-a povestit.. Mi-a dat un sfat anume.. Este înmormântată la Sibiu. Nu am fost vreodată la mormântul dânsei, pentru că nu știu unde este, dar îmi doresc să aflu. Doamna Ida a fost modelul meu..

Aparent fără legătură.. O fostă mare balerină româncă, Irinel Liciu (Lia Silvia Voicu), și-a pus capăt zilelor, înghițind medicamente. S-a sinucis la câteva ore după ce soțul ei, Ştefan Augustin Doinaş (Ştefan Popa), a decedat în noaptea de 24 spre 25 mai 2002, la Spitalul Fundeni din Bucureşti, în urma unui infarct. Balerina a lăsat un bilet: "Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide". O balerină care a renunțat la viața ei în favoarea iubirii. O iubire care i-a adus inevitabil sfârșitul.