Ana și Sorin..

.. Trâmbițaș




Alessandro și Sebastian Iacubovici

Alessandro a început să vorbească. În trei limbi de-odată: engleză, italiană, română. Ca la Turnul Babel :)

De ce nu mai răspund la telefon..

Pentru că mi-a fost furat. Simplu. Pentru furt, oricât de mic ar fi, eu aș tăia câte un deget făptașului. Dacă trece de 20 de furturi - câte o mână, apoi un picior și tot așa. Să se lecuiască de obiceiul ăsta. Telefonul avea pentru mine dublă valoare sentimentală. Noroc că nu mă atașez foarte tare de lucrurile materiale, așa că după un sfert de oră în care am înjurat țiganii, mai ceva ca o mahalagioaică (nu sunt rasistă și a fost prima oară când i-am înjurat), m-am resemnat și m-am liniștit. Oricum, în fiecare an schimb cam două-trei telefoane. Numerele de telefon, tot așa. Deci.. nimic nou sub soare. Dar am fost furată pentru prima oară. De-asta este un eveniment care merită menținut în jurnal.

După două zile și două nopți petrecute cu Seba, Feliciti și Alessandro.. mă resimt bine de tot. În ultimele trei zile am dormit aproape cinci ore așa că simt nevoia sa dorm tot uichendul. Din păcate, mai trebuie să muncesc, altfel aș fi hibernat. Deja mi-e dor de Alessandro.

Un bucureștean m-a întrebat, zilele trecute, dacă am "ceva în buze" :)). Nu, nu am! Și nici nu mi-aș introduce substanțe străine în corp.

Când am terminat cu munca, mi-a distras atenția un țigănuș. "Domniță, nu ai să-mi dai un leu?". Probabil că m-am uitat foarte urât la el. În replică: "Domniță, da' nu-ți fur nimicaa!". Hai, lasă-mă! Poate nu acum.. Dar pun pariu că te antrenezi, nu stai degeaba!

Mă doare tot corpu' azi. Și mintea mă doare. Cred că mă strigă patul meu moale. Da, el mă strigă :)

Ce ne-aduce nouă eclipsa totală de soare!

Am avut o noapte teribilă, din cauza unui coșmar care m-a speriat cumplit. Combinat cu stările mele întortocheate, din ultimele zile.. mi-a dat sentimentul că nimic bun nu se mai poate întâmpla în perioada următoare, în jurul meu. (Începusem să dau vina pe efectele eclipsei de soare, care se apropie..)

Și uite că tocmai azi s-a întâmplat. Am primit o veste bună. În sfârșit! Cum că familia Iacubovici (Sebastian, Feliciti și Alessandro) vine în Românica, pe 20 iulie (adică de eclipsă) și vor sta aici tot concediul.

Nu numai că ne este dor de Sebi și Feliciti, pe care nu i-am văzut de un an și jumătate, dar vrem să îl cunoaștem pe Alessandro care peste câteva săptămâni va sărbători primul an petrecut printre pământeni. L-am văzut doar în poze și este un drăguț. Rămâne de văzut cum ne vom înțelege. Nu în privința mea îmi fac griji. Copiii se comportă destul de ciudat în prezența lui Alin.. Unii se sperie de el și plâng, fără ca Alin să se apropie măcar de ei sau să le vorbească, iar alții fac ochii mari și îl privesc cam ciudat. Probabil din cauza bărbii :))

So.. tot se întâmplă ceva pozitiv luna asta. Că-n rest.. viața noastră, regulile lor!

Lumea noastră perfectă

M-a întrebat cineva care este locul perfect pentru mine.. Adică un loc în care să-mi găsesc eu liniștea. Well.. Sunt atât de pretențioasă, încât dau impresia că ai mei părinți m-au crescut și educat total greșit.. pentru vremurile astea. M-am gândit relativ puțin la această întrebare și am reanalizat în gând toate aspectele care pot alcătui lumea noastră perfectă:

- un loc despre care am certitudinea că acolo aș duce viața tihnită la care visez
- un loc sănătos pentru o familie tânără, la început de drum
- un loc excelent pentru a educa și construi un copil bun
- un loc liber, aerisit, scăldat în natură
- cu oameni gospodari
- cu o comunitate sănătoasă
- activități comune
- serbări locale civilizate și de bun gust
- o regiune istorică, pe care să o descoperi puțin câte puțin, cu fiecare pas pe care-l faci
- castele fortificate de jur împrejur, cavaleri și domnițe
- pictori, arhitecți, sculptori - artiști, la tot pasul
- un loc pitoresc, care-ți permite să fii boem, fără a fii considerat depășit sau inadaptat
- un loc vizitat de turiști educați (îmi plac turiștii de genul acesta, pentru că nu sunt lacomi, nu merg repede, nu vorbesc în gura mare, nu râd bolnăvicios. Turiștii de aici sunt așezați, discreți, zâmbitori, politicoși. Diferențele între noi și ei nu sunt deloc măgulitoare. Majoritatea dintre aștia ai noștri merge în vacanță pentru a înfuleca trei farfurii de ciorbă, două grătare cu cartofi prăjiți, pentru a scuipa semințe în drumul spre alt restaurant și a găsi cea mai simpatică gazdă de terasă la care să bea cât e ziua de lungă bere roșie. Dar nu intru mai adânc în mocirla asta, pentru că oricum nu aș schimba nimic și până la urmă fiecare-și face vacanța după placul lui)

Crede cineva că lista este prea lungă iar pretențiile noastre prea mari? Nicidecum!

Noi visăm la acest loc, pe care chiar am avut plăcerea de a-l descoperi, în urmă cu ceva ani. Este situat în inima Alpilor. Pe mine muntele mă sperie, dar locul acesta despre care vorbesc este magnific. Refugiul îngerilor.. La poalele Mont Blanc-ului..

Nu-mi amintesc să mă fi întors acasă dintr-o vacanță și să vreau să povestesc apropiaților despre tot ce am văzut, simțit și trăit. Cu o viteză uluitoare, pentru că despre Regiunea Autonomă Aosta, Valle D'Aosta - Italia, nu poți să spui chestiile alea enervant de tâmpite care contează pentru români "cât costă mâncarea, băutura, ce baruri au, unde se poate merge la film, ce cluburi sunt" etc. STOP!

Trebuie să vezi cu ochii tăi ca să crezi cât de frumos este acolo. Iar după ce te-ai convins.. nu o să mai vrei să pleci. Noi am văzut regiunea în plină iarnă, dar mă gândesc că acum, când este cald.. este, poate, și de cinci ori mai frumos.

Vizitam castele fortificate, conace vechi, urcam pe stânci țuguiate, priveam în jos cu uimire și cu teamă, rămâneam uimiți de profesionalismul cu care orice monument arhitectural sau chiar străduță romană autentică sunt în primul rând respectate, apoi întreținute și promovate pentru turism. Ascultam cu atenție istoria fiecărui castel și îmi imaginam, ca un copil, ce forfotă trebuia să fie în fiecare dintre încăperile fastuoase. În camerele nobililor, împodobite cu obiecte pe măsură, în încăperile transformate în altare de credință, în bucătăriile imense în care să găteau cele mai gustoase bucate, pe holurile lungi și strâmte sau în curțile interioare. Nu aveam timp să realizăm că era prima oară când într-adevăr vedeam cu ochii noștri locul în care cu siguranță ar fi trebuit să ne naștem noi, în vremurile astea sau în altele, trecute. La un moment dat, aflați pe culoarele Fortificației din Bard care ofereau priveliștea zonei de undeva, foarte, foarte de sus, ne-am uitat unul la celălalt și ne-am spus din priviri că este un loc minunat, în care am vrea cu siguranță să trăim și noi. Apoi.. ne-am întristat adânc, pentru că urma să ne întoarcem, peste câteva zile, acasă. Urma să reintrăm în atmosfera românească. Să ne uitam cu milă la umila noastră Cetate, care zace pe același pat de ignorare. Urma însă să ne întoarcem cu o lecție învățată, de AȘA DA.

Imagini din Morgex, un fel de sătuc franco-italian, cu o comunitate de oameni a-ntâia





Cam așa arată căsuțele..




O imensitate de fortificație, superb pusă în valoare. S-au investit milioane de euro, probabil, pentru ca este pusă la punct la absolut toate nivelurile. Locația - pe o stâncă, la poalele căreia oamenii au niște căsute superbe. Pe care le împodobesc, în funcție de anotimp.. Câteva imagini..








Priveliște de deasupra zonei..


Așa arată fortificațiile din zonă. Înăuntru nu se putea filma sau fotografia.




Un conac cochet..




Clădirea asta imensă este Primăria Aosta, de fapt.


Aici.. alte castele și conace. Și Seba Iacubovici și Felyciti





Iarna, în orășelul Aosta



Și Alin..


Deci.. când spun că este un loc superb, chiar este. dacă vreodată aveți ocazia (și banii, pentru că este o stațiune destul de scumpă, chiar și pentru italieni), atunci mergeți cu încredere. Este o lume perfectă, lumea noastră..

Alin, la întâi mai

Fuse un uichend mai ciudățel. Pentru că Alin a fost în centrul atenției de data asta, nu eu, așa cum se întâmplă de obicei :)) Fostul handbalist a scos echipamentul vechi dintre amintiri și l-a îmbrăcat. Nu numai că l-a îmbrăcat, dar l-a și folosit într-un meci de "old boys". S-a întâmplat sâmbătă, întâi de mai, la Cupa 1 Mai de la Colegiul Național Radu Negru. Au venit peste 100 de foști handbaliști de pe la câteva cluburi din țară. Dintre foștii colegi de la clasa sportivă, din generația lui, Alin și-a revăzut foarte, foarte puțini. Patru. În formă foarte bună, spre deosebire de alți foști sportivi din celelalte orașe.

În timp ce le țineam pumnnii din tribună, m-am gândit la Seba Iacubovici, căruia cu siguranță i-ar fi plăcut să fie prezent la reîntâlnirea cu frații lui de acasă. Și la Ricardo, la fel. Sunt sigură că le-ar fi plăcut tare mult și lor să își aducă aminte de anii aceia. Și că ar fi stat cu mare plăcere la taclale cu băieții vreo.. două-trei zile, cel puțin. Dar nu ca în Boogie!

Oricum.. după 11 ani în care nu a mai pus mâna pe nicio minge de handbal, pot spune că Alinu meu se mișcă încă foarte, foarte bine. Iar Sebi Bokor face șou ca în tinerețe. Și aproape la fel ca în tinerețe zăpăcește fetele tinere :)). Eu recunosc. Doar de data asta. Fetele de la Radu Negru se potrivesc cel mai bine cu băieții de la clasa sportivă de la Doamna Stanca.

Încă un motiv pentru care Alin a fost vedeta uichendului.. nu pot scrie :))
Dar cu siguranță voi ține minte isprava.

P.S. În urmă cu 3, 2 și un an, de întâi mai, la bulboacă.. Acum am mai îmbătrânit și noi.. :)

Cum a fost 2009...

Vine imediat 2010, motiv pentru care o sa fac un exercitiu de memorie pentru a scrie la jurnal cateva impresii si amintiri despre anul care se incheie. Pentru ca a fost un an important in viata mea si a lui Alin. Primul din viata noastra, impreuna, ca si o familie.

2009 a inceput extrem de frumos. Departe, in Muntii Alpi, la Sebastian si Feliciti Iacubovici. Sfarsitul lui 2008 si inceputul lui 2009 au fost cu totul altfel decat tot ce traiseram noi pana atunci. Am fost incantati peste poate de tot ce am vazut si am aflat despre regiunea Valle D'Aosta, de oamenii primitori si prietenosi de acolo, de familia frumoasa a lui Seba, de tot ce a reusit sa realizeze acolo, de frumusetea locurilor si de fortificatiile extraordinar de bine puse in valoare pentru turisti, de catre italieni. A, am vazut si o mica mica particica din Franta. Si gagicile frantuzoaice, U! Iti aduci aminte? Cred si eu, cum naiba sa uiti asa ceva?! Totusi, tin minte ca mie mi-era putin dor de casa, de mancarea noastra traditionala de sarbatori, de romanii fericiti peste masura si bine chercheliti.. Felicity astepta un bebe, dar in secret si era cam somnoroasa tot timpul, iar Seba.. era fericit ca un copil ca il revede pe Alin, fratele lui de suflet si ca, mai mult, isi petrec sarbatorile de iarna impreuna!

Apoi ne-am intors acasa.. si a inceput greul. Eram constienti ca, pentru noi, 2009 nu va fi deloc un an linistit. Din contra! Si asa a fost. Eu.. am trecut prin niste momente mai grele, dar intr-un tarziu m-am lasat cu greu convinsa - am acceptat sa ma intorc la munca de jos, adica la presa. Asta a fost prin aprilie, cred. Alin.. a dat inainte. Amandoi am strans din dinti si am incercat, in paralel, sa ne ocupam de organizarea nuntii noastre. Si pentru ca amandoi ne-am dorit din start ca nunta sa fie dupa chipul si asemanarea noastra.. a fost cumplit de greu sa cedam presiunilor si sa facem cat de cat o nunta traditionala.