Făgăraș nu mai e demult "acasă"..

Așa cum am scris acum un an în dreapta paginii, sub Ralux, cum că sunt schimbătoarea ca vremea și cum îi spuneam lui Mircea că de fapt nu văd o lume frumoasă, ci doar mă străduiesc să mai prind câte un lucru bun din zbor și să mă agăț de el cât pot de mult.. ei, așa mă simt astăzi. Pe invers față de cum am fost ieri, de exemplu. M-am trezit furioasă rău de tot. Pe "acasă", ăsta. Pe Făgăraș și pe oamenii de aici. Care spun vorbe mari, atunci când simt că este momentul, dar nu fac nimic. Vorbesc, dar atât. Este casa mea, locul meu în care am crescut și iubit și trăit și.. dar nu mă mai regăsesc în el. Demult, deja. Pentru mine Făgăraș înseamnă așa - familia, Cover Club, prieteni foarte puțini. Atat. Locuri dragi? Nu. mersi. Sunt toate în paragină, sunt sărace, sunt mâncate. Oameni buni? Nu, oameni resemnați și cuminți. Iar restul - egoiști, răi, invidioși, răzbunători, lași, mincinoși.

Cristiana (plecată de șapte luni în Malta, cu familia) spunea aseară că, la un moment dat, i s-a făcut dor de "acasă". Însă sunt sigură că știe faptul că o cetate împodobită de luminițe, care doar distrag pe moment atenția localnicilor de la toate lipsurile, un brad împodobit în centru orașului și luminițe pe stâlpi sau mai știu eu pe unde - sunt pentru copii. Noi, ăștia mari și realiști nu dăm doi bani pe ele (de fapt am dat mulți bani pe ele, dar ne facem că nu știm). Aici, la Făgăraș, oamenii nu mai sunt și simt cum simțeau odată. Nici măcar sărbătorile de iarnă.

Vreau să-mi iubesc iar locul natal. Din tot sufletul. Probabil că, doar părăsindu-l pentru altceva, mi se va face la un moment dat dor de "acasă". Acasă însemnând doar oamenii dragi de aici. Dar în niciun caz de oraș în sine. Pentru că a ajuns într-un hal.. de plâns.

Am un prieten care și-a luat câte doua-trei joburi, pentru a face rost de bani cu care să aducă artiști la Făgăraș. Să aducă muzică live pentru făgărășeni. Muzică bună. De mai bine de un an se agită în toate direcțiile pentru a aduna lume, pentru a-i face să-și deschidă mintea. Oamenii trebuie educați mai întâi, ca apoi să înceapă să înțeleagă, apoi să placă și să iubească ceva nou. Și acestui prieten i-a fost destul de greu să realizeze evenimentele despre care scriu. La început a fost public mic, apoi ceva mai mare, acum.. se umple clubul. Ne bucurăm că oamenii vin, că participă, că experimentează. Că ies din casă, că se rup din fața teveului care ne prostește și ne mănâncă tot ce a mai rămas bun și uman în noi. Oamenii vin, cum spuneam, dar totul până la un punct. Până la bani. Pentru că dacă vreun artist cere ca biletul de intrare să fie de peste 20 de lei, s-a terminat. Vin 10 oameni la concert. Nu pentru că restul de 80 nu ar vrea să ajungă la cântare, ci pentru că nu au de unde.

Ăsta e Făgărașul adevărat. Orașul cu un semafor, cum ne place nouă să spunem. Orașul în care oasele făgărășenilor care au luptat în Al Doilea Război Mondial sunt aruncate într-un buncăr de ciment, amplasat frumos în mijlocul unui sens giratoriu. ILEGAL și INUMAN. Un oraș cu multe biserici (mai multe decât credincioși) și o catedrală cu tichie aurie, mai mare decât Cetatea istorică. Un oraș cu preoți parveniți, care alungă din case, în miezul iernii, bătrânii pe străzi. Orașul cu instituții conduse de nepricepuți, puși în fotoliul de mare șef pe baza prieteniei cu liberalii. Orașul cu spitalul morții, de care se ferește toată lumea. Un oraș condus de patru nemernici, mai răi decât comuniștii. Care nu dau voie la nimic bun să se întâmple. Te scuipă în față, îți râd în nas, îți dau un șut în fund, se urcă în gipanele de la CJ și pleacă mai departe. Comuniști care te determină să iți dorești să fugi de aici cu trei perechi de picioare.

Nu mai este nimic frumos acasă. Iar "feeria de lumini de pe Cetatea Făgărașului" este o imagine tristă, de fapt. Tristă rău! Făgăraș este un oraș bine pus.. La pământ!


Ce cred eu despre orașul de poveste, Făgăraș, luminat și împodobit de sărbătoare? Nu citez din Socrate, citez din TUPAC - I DON'T GIVE A FUCK!

Via Roma

Mâine dimineață pornim spre Italia. Nu sunt prea liniștită în legătură cu plecarea asta. Ce zic eu "nu prea"? Nu sunt deloc liniștită. Nu vreau să zic că am un presentiment. Poate mi-e teamă doar din cauza celui mai recent scandal. E multă ură acolo. A mocnit mult timp și acum, din când în când, se mai întâmplă câte o nenorocire care să amintească Europei că e o bubă acolo. Iar la Roma.. aoleu, e o erupție de bube. Le-am văzut și eu, pe când eram copil și nu prea înțelegeam cum stau de fapt lucrurile. De cum voi ateriza pe pământ italian voi fi foarte atentă. Nu voi ieși din casă decât însoțită, nu voi vorbi româna etc. Prefer să mă joc cu focul în alte feluri. Poate sunt eu prea prăpăstioasă și exagerez. Ar fi bine să ajung la concluzia asta, atunci când voi fi iar acasă, la Făgă. Și întreagă - cel mai important.

Încerc să mă gândesc la părțile pozitive. În afară de faptul că îmi ajut bunica să ajungă acolo cu bine, o să mă întâlnesc cu un verișor pe care nu l-am mai văzut de când aveam eu vreo 10 ani, cred. O să mai revăd câteva persoane, o să îmi fac provizii de paste și sosuri autentice, uleiuri bla bla pentru iarnă. Și o să revăd locuri pe care acum le voi privi cu alți ochi, cu siguranță.. A da, acolo vor fi ceva mai multe grade decât aici, deci încă o bilă albă. Altceva bun.. nu prea mai reușesc să storc.

:) eram copil.. prima dată la Roma

Amalgam

Mă simt violată. Adică eu scriu aici despre mine - gânduri. Triste sau mai fericite, nu contează. Mă dezvălui câteodată mai puțin, câteodată prea mult. Pentru că jurnalul ăsta fiind public este ca o invitație. Poftiți în casa mea, vă rog. Ăștia sunt pereții de care îmi vine să mă izbesc câteodată, aceasta este masa la care scriu, biroul pe care mănânc, fața de pernă care-mi înghite lacrimile noaptea. Poftiți, asta-s eu. Toată. Și voi intrați, vă serviți cu ce vă pică mai bine și plecați în treaba voastră, mai departe. Nici măcar un salut, nici măcar să trageți ușa aia după voi. Și mai lăsați și cioburi în urma voastră. Pe care tot eu le adun, normal. Nu e corect!

M-am cam săturat de gălăgia din spatele blocului. Avem două găști. Una de copii - "copiii din spatele blocului". Obraznici și șmecherași. Și a doua gașcă - mult mai numeroasă, gălăgioasă și periculoasă. Gașca de câini! Nu-i mai suport pe nici unii. Am îmbătrânit.

Mă enervează din cale-afară moda asta nouă cu ecologizarea. Nouă la noi, în târgul nostru cu proști. Îmi dă o stare de agitație. Frumoasă idee. Dar ce mama naibii să fac? Să adun mizeriile altora, ălora cei mai mulți fără bun simț și fără cei 7 ani de-acasă, fără minimum de conștiință, de rușine, de gândire? Eram la Radio21. Erau multe femei pe acolo, unele mai în vârstă, altele mai mici decât mine. Și o jegoasă și-a scos tamponu' intern și l-a pus deasupra ușii. Am început să urlăm prin redacție care este mizerabila aia care nu are pic de.. se-nțelege? Normal că nu a recunoscut. Și s-a ținut în continuare mare doamnă și acum strânge, sanchi, gunoaie și e ecologistă. Mama ei de țara de oameni prefăcuți! De ipocriți! Dar dacă e trendy.. Într-adevăr sănătos ar fi ca un copil să învețe din casa lui, de la părinții lui, ce e bine și ce nu. De la școală, apoi. Și nu în două ore de dirigenție, de la proful de matematică. Adulții să fie amendați. Dar să fie amenzi grele, nu sancțiuni, cum dau ăia de la DSV când găsesc pește împuțit scos la vânzare. AMENZI! Dacă nu vrei să bagi la cap, te obligăm.. Voluntariatul înseamnă altceva. Iar ce s-a întâmplat la Făgăraș - adică să scoți elevii la adunat jegoșeniile altora - nu mi se pare corect. Mă refer în special la copiii duși de Transmont pe Dealul Galațiului. E vorba de sănătatea lor, iar ei sunt prea mici pentru a fi atenți non-stop să nu atingă obiecte ce ar putea fi infestate (ace, seringi, prezervative etc). Cu tot cu mănușile lu' pește! Pe copii învățați-i să planteze copaci și flori. Apoi - nu există firme de salubritate? Nu sunt angajații ăia din primării, ăia cu legea 76? Ăia ce păzesc? Pentru ce sunt plătiți? S-a scris de atâtea ori.. în fine. Mi-e și greață să-mi dau drumu' aici pe subiectul curățenie. Probabil că peste vreo doi ani vom fi nevoiți să facem campanii împotriva ălora care se pișă în bazinul cu apă de la ștrand, a celor care uită să adune rahatul de pe trotuar, după cățeii proprietate personală și tot așa. Asta e - trăim într-o țară bolnavă. Apoi, că vrem sau nu vrem.. oricum planeta asta măruntă va dispărea, la un moment dat. Este un ciclu normal..

Îmi vine să sar în gâtul ălora care spun - părerea mea personală, luni și ani de zile, haideți cu toatele, mi-ar place, cuvântul ăla decât folosit atât de aiurea, tineretul din ziua de azi, din cauză și datorită, folosite exact pe invers, a fost omorâtă sau violată cu bestialitate, au luat la puricat, protagonistul principal, servici, doisprezece zile, ora doisprezece, cacofoniile, dezacordurile între subiect şi predicat. Indiferent că mă uit la tv, că citesc un ziar sau chiar câte-o postare, dau peste ele. Grav este că greșelile astea le observ cel mai des la oamenii de presă. Ăia care lucrează exact CU CUvintele. Dacă vorbesc greșit, oare cum vor scrie?

De ce naiba băiețeii devin bărbați atât de târziu? Când își vor reveni în minți și vor începe să aprecieze o femeie frumoasă, nu aia "sexy" - după standardele mizerabile de astăzi? Își amintește cineva de Natalie Wood? Nu era o femeie? Nu spun o femeie frumoasă. Spun o femeie!

Am auzit următoarea frază: "Chiar dacă am 45 de ani și te cunosc pe tine, Raluca, Cristina, Alina etc., de când erai o copilă de 3 ani, îți cunosc părinții, familia, ești căsătorită și sunt căsătorit, asta nu înseamnă că dacă ești bună, dacă arăți bine și ai acel ceva, nu îmi doresc să te tăvălesc măcar o dată! Nu are nicio legătură una cu alta. Da, suntem prieteni buni, dar asta nu înseamnă că nu ți-aș pune-o, dacă aș avea ocazia. Suntem bărbați și e normal să fim așa. Voi nu vreți să înțelegeți și să acceptați realitatea. Voi trăiți într-o lume de basm". Oare și tații de fete tot așa gândesc?. "Da' ce, tații de fete nu sunt tot bărbați și ei?". Și-atunci mă întreb - nu sunt bărbații niște animale, de fapt?

În seara asta, pe HBO, de la ora 20.00 - descoperiți Victoria. Orașul Victoria. Un documentar scris şi regizat de Adi Voicu şi Ana Vlad. Presimt deja - un oraș trist, cu oameni necăjiți, care tânjesc după Ceașcă, după combinatul minune, bla bla. Vreau să mă înșel!

Hai, pa!

Primăriei..

Oare de câte ori nu ne-au trecut prin cap nouă, făgărășenilor, asemenea gânduri? Sau mai bine zis.. de câte ori pe săptămână?

Ghidul femeii superficiale

1. mulțumesc pentru ajutor, Alina! Am revenit, după cum se vede :)

2. Nu pot înțelege de ce milioane sau zeci sau sute de milioane de femei sunt atât de disperate după personajele și stilul de viață al celor patru femei-model din serialul SATC (Sex and The City). Nu am înțeles niciodată chestia asta. Nici motivul pentru care gagicile se îmbracă în rochii flu flu - asemenea Icon-ului Carrie B. - se spoiesc frumos, se iau și mai frumos de mânuțe, fluieră după taxiuri și țopăie de fericire că niște gâsculițe până la intrarea în cinematografele în care se întâmplă premiera filmului SATC 1 și mai recent SATC 2. Ca să ce? Să se îmbete cu apă sfințită?

De ce își doresc femeile atât de tare, cu atât de mare disperare să fie precum Carrie B.? Hello, ladies! O doar o femeie nesigură pe ea, în spatele imaginii de femeie de carieră, independentă și foarte chic (chic pentru cine are impresia asta..). Adică această duduie de 40 și ceva de ani se comportă exact ca o adolescentă, s-a blocat în timp. Cu tot bagajul ei de femeie de carieră, independentă bla bla. Huo, frână - e handicapată emoțional. Deci, tantile astea au fost interesante la un moment dat. Atât cât a durat serialul. Dar gata, a expirat produsul. S-a spart bășica. Nici măcar producătorii, scenaristul, regizorul etc. nu mai știu ce bazaconii să inventeze. Cât să mai tragă de personajele lor. Pentru că au creat, special pentru mintea îngustă a femeilor și pentru imaginația lor copilărească, o lume artificială. Mult sclipici, Bling-Bling, High Hills, Extreme Fashion, Glamour, aventură, iubiri, amor - LOTS PF BULLSHIT! Adică exact ce vor să vadă, să audă și să știe cele mai ușor de impresionat dintre noi.

Din cauza divelor ăstora, fetișcanele românce au salivat ani la rând și până la urmă s-au decis - "vrem și noi așa", motiv pentru care au devenit pitzi! Zic și eu..

Și mai pot spune cu mâna pe inimă ca am văzut cel mai slab, ne-realistic și trist film al anului - Sex and The City 2. Da' trist rău. Pentru că gâsculițele care visează frumos, ar putea părăsi cinematograful cu ideea stupidă cum că dacă ți-ai trădat soțul putred de bogat, sărutându-te cu un fost iubit, el ar putea totuși să nu te părăsească, înainte de a-ți arde o mamă de bătaie și de a-ți arde părul ăla fals de pe bila aia rotundă, numită cap. Ba chiar ți-ar dărui un splendid inel cu diamant negru, ca să te-mpace. Tot pe tine, dobitoaco și ușuratico ce ești!

Mi se pare doar mie sau personajul Carrie a încercat (și a eșuat totodată), în acest film, să mascheze faptul că a ajuns o epavă - fizic și emoțional?

Samantha, ajunsă la 50+, a rămas la fel de libidinoasă. Nu e trist?

Charlotte, în opinia mea cel mai echilibrat și aproape de realitate personaj, mi-a oferit singura scenă amuzantă din film. Una singură, atât! Tot ea și Miranda au oferit și singura scenă realistică a filmului - o discuție despre ce presupune să fii mamă a doi copii.

Nu m-a amuzat niciuna din scenele în care Samantha s-a străduit să pară aceeași tânără și neliniștită. De ce să vrei să îți păcălești corpul de 50+ pentru a-l face să se comporte ca unul de 35? Asta dă dovadă de multă superficialitate. Tu te minți singură că ești ceea ce nu mai ești demult. Dar dacă așa-i modelul..

Nu a existat nici umor finuț, nici umor serios, nici replici și concluzii inteligente, care să te facă să te întrebi anumite lucruri, după modelul serialului.

Tare triste mi-au părut scenele de karaoke, parada inutilă de modă în deșert și încă câteva. De-a dreptul penibilă a fost scena în care câteva femei arabe (un fel de feministe sub acoperire), și-au etalat țoalele strălucitoare de firmă, în fața celor patru "icoane". Iar religia lor - "Moda ne uneste pe toate!". Desigur!

Mi-a lăsat un gust uscat, de praf, fețele protagonistelor. Sunt bătrâne, fapt ce nu poate fi ascuns nici chiar de super profesionalul make-up sau de unghiurile deștepte de filmare. Trupul nu minte! Și-atunci ce credibilitate mai pot avea patru femei în toată firea care se comportă total superficial pentru vârsta și (se presupune) experiența lor de viață? Chiar dacă sufletul rămâne tânăr, totuși.. un gram de maturitate nu strică.

Nu am fost fana serialului SATC, dar atunci când se întâmpla să dau peste câte un episod.. îl urmăream. Pentru ce? Doar pentru final. Pentru că era singurul punct comun cu Ally McBeal, al cărei fană chiar am fost. Finalurile erau reale, din viață. Nu altceva - gen rochiile glamour și cockteil-urile Cosmopolitan, care le-ar face fericite pe femei. Ba da, de fapt poate fi și aia o fericire, dar una de moment, de împrejurare. Dacă ești adepta teoriei cum că eticheta îți conferă o identitate..

Însă finalul SATC 2 a fost cel mai trist final de poveste. E trist faptul că patru femei ambițioase care au influențat multe generații de fete și au creat o revoluție în atitudinea feminină, au reușit să cadă în penibil. S-a mai desumflat un mit - acela al femeii independente, fericite și împlinite.

În loc de concluzie.. cam asta este și părerea mea despre acest gen de cultură de masă contemporană

Diavolul stă în detalii

Dacă nu ar fi fost un jurnal public, aș fi scris cât de dezamăgită sunt. Și cât de frică îmi este..

În urmă cu mulți ani, pe când eram reporter la Tvf, am încercat să smulg o declarație de la un hoț, tocmai prins și adus la secție. Nu a reacționat în niciun fel și atunci l-am provocat. Mi-a răspuns.

Apoi, după un timp, am scris despre Spiderman.. fără a face vreo legătură. Și fără a avea o poză a făptașului, pentru a o putea ține minte. Sau pentru a rămâne în arhivele ziarelor și televiziunilor. Ca lumea să vadă chipul și să știe să se ferească. Sau să fie cu ochii-n patru. Pentru că acum hoții au dreptul de a-și proteja identitatea. De ceva vreme, "oamenii legii" nici nu mai dau publicității numele celor care se abat de la lege, chiar și de la cea de circulație. Doar inițialele. N.C. sau D.I. Care poate fi și vecinul de scară..

Acum ceva timp, în Cover, am răspuns pe un ton arogant (așa cum îmi este obiceiul să fac cu oamenii care-mi sunt străini și încearcă să mi se bage pe sub piele), unui băiat care se așezase lângă mine. Nu mi-a răspuns la provocare. Din contră, a dat înapoi foarte repede, a coborât tonul vocii și a încercat să mă împace. Începusem să mă simt vinovată că iar m-am purtat ca o sălbatică..

A doua zi am mers la Lagună. M-am simțit incomod la început, dar apoi l-am acceptat.

Au trecut zilele. "Nu am mai avut niciodată atâția veri. Și mai ales o verișoară. Ești prima mea vară, așa te-am și trecut în telefon, uite.."

După alte câteva săptămâni i-am făcut o farsă și am râs cu poftă când i-am văzut fața dezamăgită. Alin a plecat de la masă și am rămas numai noi doi. Atunci s-a ridicat peste masă, a făcut ochii ăia albaștri mari, ca scoși din orbite, s-a schimbat la față și, în glumă, și-a apropiat mâinile pregătite ca pentru sugrumat, de gâtul meu. "N-o să te iert pentru asta!". După câteva secunde a râs. Eu m-am blocat. "Vara, am glumit! Nu am nimic cu tine. Te-am speriat?". "Puțin..". "Iartă-mă, nu am vrut să te sperii!". "Nu-i nimic.."

"Sunt singur. Câteodată chiar simt nevoia să am pe cineva drag lângă mine. O fată cuminte. Am încercat de atâtea ori, dar toate m-au lăsat baltă".

"Chiar vă admir pe voi doi. Sunteți foarte potriviți și vă înțelegeți atât de bine. Îmi doresc să întâlnesc și eu o fată ca Ralu. Îmi place mult de voi.."

"Hei, am văzut bine? Ai tatuaj? Ia să văd!". "Nu, lasă.."

"Ralu, chiar am vrut să-ți spun mai demult.. Eu te știu pe tine de undeva, de dinainte..". "Poate de la tv.. de la vreun stand-up sau..". "Nu, nu, te știu din altă parte, dar nu-mi dau seama de unde.."

"Măi, dar tu ești normal la cap? Cum poți să cânți melodia aia? Și telefonul ăsta roz.. ăsta e de fete. Tu ești bărbat.. ce naiba?"

"Am căzut cu scuterul". "Te-ai lovit, ai lovit pe cineva?". "Nu, nu, sunt ok, dar mă doare fundu' de mor. Cum să fac chitara asta să cânte?".

"Sunt rupt de oboseală. Nu am dormit azi-noapte.."

"Am făcut iar schimb de telefoane. Cât ai da pe el?"

"Arăți ca un pușcăriaș! :))))))"

"Ce faceți, ne vedem la o cafea?". "Nu, suntem în drum spre Brașov..". "Atunci ne auzim mai târziu!"


Astăzi am înțeles - el mă cunoștea de la poliție, de când îl provocasem, dar eu uitasem complet de acel episod. Acum încep să cred că el știa, dar avrut să mă încerce, să-mi testeze memoria. Un prieten a făcut o presupunere, care pare plauzibilă. Dacă ar fi adevărată înseamnă că drumurile mele și ale acestui tip s-au intersectat de mai multe ori decât ne-am dat seama. Cu toate că nimic nu este întâmplător. Dar cât de sadică este viața și cât de tare râde de noi!

Au fost lucruri, gesturi, momente. Aveam întrebări și curiozități. Pe care nu le-am spus cu voce tare, așa cum făceam de obicei. Mă opream. Acum, punând cap la cap toate detaliile, îmi dau seama că ceva nu se lega. Era un blocaj.

Acum șocul este prea mare și îmi doresc să pot uita fața lui. Pentru că îmi dă o senzație combinată din multe sentimente care vin ca un val uriaș peste mine. Și mă îneacă, rămân fără aer. Mă grăbesc să uit ultimele două luni. Să le șterg din jurnal. Să le înlocuiesc repede cu altceva. Dar repede!

Vreau să cred că voi mai putea avea vreodată încredere în oameni. Și sper că voi fi mai atentă la detalii. Iar dacă până acum lumea mă considera o arogantă, de acum înainte voi avea grijă să țin foaaarte departe lumea de mine. Mai bine sălbatică, decât victimă.

Nu-l judec, că nu vreau. Dar mă dor niște lucruri! Și am prea multe întrebări la care nu-mi va putea răspunde nimeni. Nici măcar el. Niciodată

Spitalul morții și preoții făgărășeni

Dacă mai există făgărășean care nu a aflat încă faptul că în spitalul nostru rata mortalității intraspitaliceşti pe total spital şi pe fiecare secţie a dus, acum ceva timp, la demiterea managerului, ăla nu e făgărășean. Nu cred să mai existe vreun localnic care să nu fi aflat de ce este considerat spitalul morții. Ăsta nu e banc: profesorii de medicină din Târgu Mureș îi avertizau pe studenți că dacă nu își dau silința să învețe ți să-și găsească posturi bune, vor ajunge să lucreze în spitalul din Făgăraș. Are o faimă nenorocitul ăsta de loc.. Mai nou a primit și o denumire care i se potrivește mănușă - Spitalul Tulbure.

Să te ferească sfinții să fii nevoit să ajungi pe mâna medicilor de aici. Poate doar dacă este ceva urgent, astfel încât să nu mai ai timp să fugi la Brașov sau Sibiu. Ooo, nu! Nu pot să scriu aici câte nenorociri se fac acolo. Câți oameni intră pe picioarele lor și ies cu ele înainte. Chiar dacă a fost schimbat managerul. Pot să facă ei rotații de manageri la fiecare trei luni. Geaba! Dacă aici s-au strâns numai medici care nu.. nu sunt capabili (ca să mă exprim elegant), ce rost are să facă schimbări la vârf? Apropos de asta, de schimbatul managerilor.. Am auzit, acum câteva săptămâni, una dintre cele mai nebunești idei. Dar na.. orice e posibil!

Dacă vreun apropiat are neșansa de a ajunge la spitalul tulbure și îi mai faci o vizită, două, trei, vei pleca de acolo îngrozit. Pacienții vorbesc între ei. "Ai auzit ce-a mai făcut doctorul cutare?". În ultimii ani mi-au ajuns la urechi tot felul de întâmplări sinistre. Viitoare mame - femei însărcinate care s-au lăsat pe mâna medicilor din Făgăraș, atât pe timpul sarcinii cât și la naștere. Cred că știu cel puțin două-trei cazuri dramatice ale fiecărui medic ginecolog din oraș, în parte. Chiar și despre cei doi renumiți medici făgărășeni, pe care foarte multă lume îi apreciază. Manevre greșite care au dus la moartea mamei și a copilului sau sterilizarea mamei, "din greșeală". Pentru mine e clar - ar trebui desființat spitalul ăsta, să nu mai rămâna nimic din el. Dacă ai o urgență, cât de mică ar fi ea, fugi naibii în alt oraș și măcar mai ai o șansă să rămâi întreg. Că aici.. ești doar carne de tun. Material pentru experimente doctoricești.

Presa locală (mai mult Monitorul de Făgăraș) a tot scris despre nenorocirile din spital, dar prea puțin pentru cât de multe cazuri de malpraxis există. Și oricum.. scrii și la ce folos? Colegiul Medicilor din Brașov.. tot din medici este format. Cel mai celebru dosar ajuns pe masa lor a fost cel de acum doi sau trei ani. Legat de cazul Fortuna. Medic implicat - fostul manager, Mircea Grapă. Praf în ochi..

Ultima poveste pe care am auzit-o ieri, pe holurile spitalului. Un nene din Făgăraș s-a dus și el cu o problemă la spital. Îl durea rău un picior. Un anumit medic i-a spus că nu există cale de a-i mai salva piciorul, motiv pentru care trebuie urgent tăiat. I-a tăiat piciorul, dar nu pe cel bolnav. Badea s-a trezit din anestezie, a văzut că medicul a confundat stânga cu dreapta și a plecat la Brașov, la spitalul de acolo. Un alt medic brașovean i-a salvat piciorul care fusese bolnav inițial. Eu când aflu nebuniile astea încep să râd. Că de șocat nu mai șochează nimic. Parcă aș urmări un serial de comedie neagră - aventurile din spitalul tulbure.

Cred că aici cazurile de malpraxis sunt la ordinea săptămânii. Aici e patria lor. Nu cred că există persoană în orașul ăsta care să nu fi suferit cel puțin o dată din cauza incompetenței (că nu pot să scriu toate epitetele pe care le merită medicii noștri) medicilor. Să te ferească Dumnezeu să ajungi pe patul de spital!

Apropos de Dumnezeu și de reprezentanții bisericii.. Un alt nene a murit zilele trecute. Înainte, însă, de a-și plăti contribuțiile alea la biserică. Taxe și chestii obligatorii. Pentru că moșul nostru a murit fără a-și achita înainte datoriile pentru biserică (și waw! nu este vorba despre biserica ortodoxă), preotul a refuzat să-i facă slujba de înmormântare. Familia moșului a insistat. "Haideți, domnule, că nu-l putem lăsa așa, neînmormântat!". Un adevărat scandal. Familia defunctului a ajuns până la primar, pe care l-au rugat să găsească o soluție. Ca să poată fi și omul ăla înmormântat nu ca un sinucigaș, vorba aia. Noroc că primarul a luat telefonul, l-a sunat pe preotul respectiv și l-a rugat să facă totuși gestul de a-l înmormânta pe om după tradiția bisericii.

Știați că, la Târgu Mureș, fețele bisericești s-au hotărât să ridice valoarea taxei de înmormântare? De 5 (cinci) ori? Că prea se lungește criza asta și trebuie și gura lor să mai ciugulească ceva.

Păi mai fraților, dacă la spital nu poți intra (că riști să nu te mai întorci), iar de murit ți-e frică să mori, că nu ai destui bani pentru asta, păi ce ne mai rămâne?

De ce nu mai răspund la telefon..

Pentru că mi-a fost furat. Simplu. Pentru furt, oricât de mic ar fi, eu aș tăia câte un deget făptașului. Dacă trece de 20 de furturi - câte o mână, apoi un picior și tot așa. Să se lecuiască de obiceiul ăsta. Telefonul avea pentru mine dublă valoare sentimentală. Noroc că nu mă atașez foarte tare de lucrurile materiale, așa că după un sfert de oră în care am înjurat țiganii, mai ceva ca o mahalagioaică (nu sunt rasistă și a fost prima oară când i-am înjurat), m-am resemnat și m-am liniștit. Oricum, în fiecare an schimb cam două-trei telefoane. Numerele de telefon, tot așa. Deci.. nimic nou sub soare. Dar am fost furată pentru prima oară. De-asta este un eveniment care merită menținut în jurnal.

După două zile și două nopți petrecute cu Seba, Feliciti și Alessandro.. mă resimt bine de tot. În ultimele trei zile am dormit aproape cinci ore așa că simt nevoia sa dorm tot uichendul. Din păcate, mai trebuie să muncesc, altfel aș fi hibernat. Deja mi-e dor de Alessandro.

Un bucureștean m-a întrebat, zilele trecute, dacă am "ceva în buze" :)). Nu, nu am! Și nici nu mi-aș introduce substanțe străine în corp.

Când am terminat cu munca, mi-a distras atenția un țigănuș. "Domniță, nu ai să-mi dai un leu?". Probabil că m-am uitat foarte urât la el. În replică: "Domniță, da' nu-ți fur nimicaa!". Hai, lasă-mă! Poate nu acum.. Dar pun pariu că te antrenezi, nu stai degeaba!

Mă doare tot corpu' azi. Și mintea mă doare. Cred că mă strigă patul meu moale. Da, el mă strigă :)

Făgăraș, acasă..

Nu îmi place deloc ceea ce fac acum.

De fiecare dată când un cunoscut se întoarce acasă, la Făgăraș, de acolo de unde respiră aer în prezent, muncește și trăiește.. aud aceleași vorbe grele. Același discurs, an de an. Nu contează că respectivul trăiește la Roma, Toronto sau București. Vară de vară, aud același lucru. "Abia am așteptat să vin acasă, dar am ajuns de două zile și deja m-am plictisit. Voi ce faceți aici, toată ziua?".

Din start, omul nou care ni se arată în față (pentru că odată era la fel ca noi, același material), scuipă venin peste pământul negru pe care a crescut. Care a fost temelia lui, ca om. Peste care s-a format. Pentru că profesia i-a deschis ușa spre o altă lume și identitate, acum reneagă orice legătură cu orașul ăsta. Nu se mai recunoaște în ceea ce vede aici, nu se mai regăsește în atmosfera orașului de munte, foarte mic, de provincie. Unde oamenii trăiesc după un ritm domol. Poate pentru că suntem ardeleni și ne place să simțim trecerea zilelor, nu să le consumăm într-un ritm nebun, halucinant.

Ceea ce facem noi aici, în mijlocul țării, nu cântărește mult în ochii rasei superioare din capitală. Am înțeles foarte clar asta, motiv pentru care nici nu mă mai obosesc să reacționez într-un fel. La fel ca mine.. și alții. Prin tăcerea noastră specifică, lăsăm nespuse câteva lucruri.. Pe care nu aș vrea să le înșirui aici, liniuță după liniuță.

Lehamitea asta față de un loc liniștit, curat, în care oamenii vorbesc cu un ton cald, calm, liniștitor, au mult bun simț și o măsură sănătoasă a lucrurilor - să știți că nu face să păreți în ochii noștri că ați evoluat într-o direcție mai bună decât a noastră. Vă rog respectuos, fără nicio urmă de falsitate, răutate sau invidie - rămâneți acolo unde viața se consumă după alte reguli. Alt ritm, alt limbaj, alte valori. Pe noi lăsați-ne în țara noastră!

Scârboșii din București

Producțiile media de duzină, emisiunile-divertisment (?), textele-pamflet au ajuns la un așa nivel de bătaie de joc de orice și oricine, încât stau și mă întreb de multe ori dacă ălora care iau bani pentru a se căca în public (a se citi reporteri, prezentatori, producători de emisiuni) nu le este rușine să-și scoată muianu afară, în lume. Mie mi-ar fi o rușine de ceea ce fac și promovez, încât fără șapcă și ochelari de soare nu aș ieși din casă. Și aș merge de la serviciu până acasă doar cu taxiul, ca nu cumva să mă recunoască cineva pe drum.

Nu sunt de acord cu lumea în care m-am născut și trăiesc, în momentul de față. Nu pot să cred că românii s-au degradat atât de mult. Cum poți aprecia "vedetele" (futu-le mama lor de vedete de scară de bloc) care tot ce fac ei, toată menirea lor în viață este de a bârfi alte personaje asemănătoare? Gen Cristi Brancu, Mihai Morar , Măruță (la fel ca Morar, un libidinos care trage invitații de limbă într-un mod hidos, e ca o lipitoare disperată să mai sugă ceva și ea), pitzi Oana Viziru (emisiunile în direct o derutează fantastic, nu îți găsește cuvintele orice ar vrea să zică. Doar atunci când mai prinde o bârfă de la invitați se bucură ca proasta-n p..lă și zice "vai, ce-mi place!"), și bineînțeles frații în prostie Cabral și Mircea. Toți oamenii ăștia înoată în aceeași apă împuțită și jegoasă. Dau disperați din mâini, numai să atragă atenția cuiva. Din nefericire, sunt mulți oameni care chiar nu au altceva mai bun de făcut și le dau credit ăstora, sorbind orice vomă scot respectivii pe gură.

Nu pot să cred că în momentul de față bărbații de mai sus au ajuns mai rău ca babele care stau în fața porții și întorc satul pe dos. E grețos să vezi cum un bărbat sau doi bârfesc. Despre pantofi, îmbrăcăminte, cine cu cine și-o mai trage. Și trag de limbă invitații ca să bârfească în rând cu ei. Aceeași invitați care au fost bârfiți cu o seară înainte, de alții. Sunt convinsă că nu asta înseamnă divertisment. Bine, televiziunile noastre sunt începătoare, nu pot fi comparate cu producțiile asemănătoare ale televiziunilor din Europa. Acolo și dacă vrei să spui o bârfulită despre cineva, o faci la modul profesionist, finuț. Nu manelar, aruncând vorbe veninoase și fără perdea, voit răutăcioase.

Apoi, mi se pare fascinant cum poți face jegurile astea de emisiuni și să mai și primești bani. Adică ăștia mănâncă o pâine de pe urma prostituției în public? E jenant. Și mai revoltător este că au atitudinea aia, gen "Noi vrem dor să vă arătăm cât de penibile sunt personajele despre care citiți în ziare. Noi arătăm nivelul prostiei din România". NU, voi încurajați și promovați toate astea! Spuneți că jucați rolul de justițiari, dar vă put mâinile la fel, la toți.

Seara, schimb canalele repede. Până ajung la emisiunile mele, ajung să trec peste toate posturile românești. Ajung la Acasă, la Poveștiri de groază. (Acolo unde reporterii iau interviuri în cadă. Și tot ce vor să știe este cine și-a pus silicoane, cine e de acord cu chirurgia plastică, cine cu cine e combinat, ce haine are omul prin dulap. Și își spun REPORTERI de monden. Cu asta au ei impresia că s-au scos. Adică e o titulatură care le conferă imaginea de profesioniști, la bază - pentru că sunt totuși niște reporteri, deci se presupune că au făcut o școală de jurnalism. Iar "reporter monden" - îți permite să îți testezi limitele de reporter jegos).

Și ce văzui aseară? Un titlu de știre - ceva cu un botez. M-am gândit că iar e vreo vedetă care vrea să ne spună câte sute de mii de euro a băgat în petrecerea pentru odraslă, ce meniuri de merdă a comandat pentru invitați, la ce casă de modă a făcut costumația copilului etc. De fapt era botezul copilului-cântăreț, Babi Minune și al surorii lui. Zic.. "ia uite ceva interesant". Eram curioasă cum sunt copiii mari botezați la ortodicși. (Pe Czilla, înainte de căsătorie au botezat-o într-un mod ciudat. Au pus-o să facă niște chestii care nu au nicio treabă cu botezul. Și chiar eram curioasă să văd dacă procedează la fel și cu copiii.)

Și am văzut. Cretin obicei! Adică i-au dezbrăcat de haine, aproape complet. Fata este în perioada de dezvoltare, i-au crescut puțin sânii. Dar nu a contat. Bine că nu i-au cerut să-și dea și chiloții jos. Cum poate o fată de 13 ani, sau 12, sau 11, sau 10, nu contează, să se simtă în momentul în care 30 de oameni sau chiar mai mulți o văd dezbrăcată? Și măi rău.. era înconjurată de camere de filmat, televizuni, reporteri. Tremura copila aia într-un fel.. Ea a zis că de emoții. Hai să fim serioși. Preotul a băgat mâna în apa sfințită din găleată (că nu pot să zic altfel) și și-a plimbat mâinile pe trupurile copiilor. Dacă o și mângâia pe sâni, pe copilă, cred că luam televizorul și l-aruncam pe geam. A fost pe aproape. Nu are rost să mai zic cât de cretine mi se par practicile bisericii ortodoxe! Zic așa. Regizorul de montaj, sau mă rog, ăla care a montat știrea.. nu putea să pună blur sau să acopere cumva sânii fetei? Felicitări, domnișoară. Te-a văzut o țară-ntreagă goală, la doar 10 ani. Cât de libidinoși pot fi niște oameni.. (nu de televiziune), oameni care lucrează în televiziune, încât să dai pe post chiar și o copilă în sânii goi? De parcă nu ar fi de-ajuns zecile de kilograme de țâțe goale și mature care ne sar în ochi în fiecare zi!

Aseară am zis că ăsta este momentul în care Acasă Tv.. nu că a atins ultimul nivel, dar a alunecat sub el, câțiva kilometri. Poate că prevederile CNA-ului le dau voie să facă chestia asta (deși mă îndoiesc sincer), nu cunosc. Dar nu este totuși cam mult, măi profesioniștilor de televiziune ce sunteți? Faceți cu adulții ce vreți voi, dar aveți puțină decență când vine vorba de copii. Sta-v-ar în gât râsu' ăla libidinos și circar!!!

Și m-am convins încă o dată. La cununia religioasă am semnat un act prin care îmi dădeam acordul ca, dacă vom avea un băiat, să îl botezăm la romano-catolici. Nici nu era nevoie să semnez așa ceva. Eram hotărâți de dinainte că, indiferent dacă vom avea un băiat sau o fată, îi voi ține departe de biserica ortodoxă. Și de televizor, în cazul în care nu ieșim la timp din cotețu' ăsta, numit România, azi.

Pies - iaca ce zice o fătucă reporter, de 23 de ani, de la acasă tv, pe saitul lor. Absolventă de comunicare și relații publice. "Rezist conditiilor de efort intelectual si fizic si reusesc mereu sa ma concentrez asupra responsabilitatilor pe care mi le asum. Sunt spontana si creativa.”. Într-adevăr, drăguță. Depui zilnic un efort intelectual desăvârșit. Flori, covor roșu, ceva? Un premiu Pulitzer pentru a patra putere în stat?

nu mai vreau! aude cineva???

Astăzi a fost o zi crâncenă. Dacă în jurul orei 14.00 am primit o veste, în sfârșit, bună.. mi-am luat-o peste ochi câțiva pași mai încolo. Ca nu cumva să încep să prind curaj și să sper că șnurul ghinioanelor din ultimele luni începe să se de deșire.

La minutul 20 peste ora 14.00 am primit o veste care m-a lipit de spătarul scaunului pe care mă aflam. Instantaneu am simțit nodul ăla supărătot în gât și m-am desumflat ca un balon în care înfingi un ciob de sticlă. "Mmmda, nu ar trebui să mă mir. Orice se poate întâmpla. Întotdeauna e loc și de mai rău. Lasă că trece și asta", mi-am zis.. Și am reușit să părăsesc locul respectiv cu zâmbetul pe buze, gândindu-mă că soluții se vor găsi..

A treia locație, ora 15. Am revăzut o persoană dragă, cu care nu mă mai întâlnisem de aproximativ un an. O, ce fericire pe mine! Pentru ca după câteva vorbe și îmbrățișări, să aflu motivul venirii ei la Făgă. Mi-au căzut ochii în pământ și nu am mai putut spune nimic. Mi-am dorit să iau asupra mea necazul ei. Nu pot. Dar mi-am dorit. Când m-am dezmeticit mi-am adus aminte de visul pe care l-am avut azi-noapte. Același vis premonitoriu, pe care îl am aproape de fiecare dată când ceva rău urmează să se întâmple cu persoanele din jurul meu. Am început să urăsc chestia asta. Dacă tot visez nenorocirile ce urmează să se întâmple, atunci vreau să mi se arate și cum pot împiedica nebuniile astea. Refuz să văd doar partea urâtă. Pentru cei care se joacă cu mintea mea: ori faceți o treabă deșteaptă, ori căutați-vă alt fraier. Nu mai vreau și nu mai pot!!!

Cu sufletul răvășit și cu Alin de mână.. am dat peste altă nenorocire. În fine..

Ora 18.20. Ajung acasă. You got mail.. Deschid. A murit Jean Constantin! Ieri citisem o știrușă despre el și apoi o scriere a lui Dan Mihăescu. Ieri! Și chiar mi-am spus "Bine că nu s-a dus și el. Să ne mai rămână și nouă câțiva". Ieri! Astăzi nu mai e..

Asta vreau să o păstrez aici, la jurnal. Luni, 24 aprilie 2010, Dan Mihăescu a scris asta:

Jean Constantin, marele blond!

O spun din prima, astăzi vom cleveti despre un actor, pe cât de mare pe atât de iubit : Jean Constantin zis Laleaua neagră, zis Jean von Medgidia, zis Marele Blond, cunoscut în Constanţa la fel ca statuia lui Ovidiu şi în România, legitimat cu nişte sute de filme, spectacole de teatru, apariţii TV şi o basculantă de premii. A fost adus pe lume, împreună cu 9 fraţi şi surori, de Dumitru Jean, un conductor arhitect de construcţii civile şi o grecoaică puioasă, Caliopi. El se dă ţigan, dar minte !!! Odată mi-a zis în glumă : »Să ştii că tata a fost arhitect, dar a avut ca hoby, ţambalul ! » De –ale lui Jean.
Dincolo de zecile de materiale scrise pentru el şi zecile de emisiuni în care l-am distribuit, mă leagă de Jean, numit şi Cornel între intimi, o prietenie veche ca şi viaţa noastră. El a ajuns octogenar, dar cu un drag de viaţă ca la vârsta BAC-ului.
Într-o iarnă vrăjmaşă, la Constanţa, în faţa statuii îngheţate a lui Ovidiu, artistul mi-a recitat versuri din « Iarna la Tomis », cuprinsă în « Tristele » poetului : »În umbra cea de viţă un strugur nu s-ascunde/Nu fierbe mustul în căzile adânci… » Şi am băut o palincă , ca să combatem frigul.
Marele comedian s-a născut unde trebuie. Între viile de la Medgidia, Nicu- liţel, Sarica, Nazarcea, Babadag şi Murfatlar. Cu câte înzestrări artistice are, jur că individul poate prezida oricând o Federaţie Internaţională a Comediei.
Şi în viaţa de toate zilele, Jean are un haz nebun. Multe dintre poantele lui au devenit folclor, nu se mai ştie dacă toate îi aparţin şi nici nu mai are impor-
tanţă. Să vă zic câteva dintre ele. După un turneu în fosta URSS, el jucând în cuplu cu regretatul Gelu Manolache, l-am întrebat ce şi-a adus din marea ţară vecină ?« S-au luat lucruri frumoase ! » mi-a răspuns el. »Ce, dragă ? » « Mi-a luat mie ceasul, i-a luat lui Gelu, fâşul. S-au luat lucruri frumoase ».
Alt turneu, tot la sovietici, pe vremea când « Stalin şi poporul rus, multe rele ne-au adus ». La plecare, actorii noştri au fost conduşi la aeroport de tovarăşi de la partid, NKVD şi invers. Luându-şi rămas bun, gazdele au zis ca de obicei : »Mai poftiţi pe la noi » Jean a vorbit de pe scara avionului : « Vă poftim să veniţi şi voi, la noi, în România, dar nu toţi ! »
Într-o seară de vară, o vioară cânta…pe terasa hotelului « Perla » din Mamaia. La o masă, consumau, după o filmare, Amza, Bănică, Bibanul şi Jean. O ţigancă bătrână i-a îmbiat cu flori : « Flori, băieţi, luaţi, băieţi ! » A fost gonită de ceilalţi, dar Jean a scos o bacnotă de 25 de lei, bani mari pe atunci şi i-a dat femeii, fără să primească florile. « Ce faci, mă, ai înnebunit ? » au sărit ceilalţi. « E mama ! » a replicat Jean, mucalit. Nu era măsa, dar glume a meritat 25 de lei şi, iată, a făcut istorie.
Mai vreţi ? Mai am ! În anii lumină, trăiţi pe întuneric, pe scena Teatrului « Fantasio » (astăzi desfinţat în pofida vechimii şi notorietăţi sale, de către autorităţi imbecile) se monta un spectacol festiv în cinstea genialului nostru conducător, Ceaşcă, stejarul de la Scorniceşti şi cel mai iubit fiu. Pe fundalul scenei, trona după tipic, un tablou uriaş al « genialului ». Jean era şi el prin sală şi la un moment dat, s-a produs un scurt circuit şi s-a stins brusc lumina. Pe întuneric, regizorul a urlat cu groaza în suflet : « Alooo ! De unde s-.a stins lumina ? » Jean a arătat spre fundal şi a răspuns calm : « De la tablou ! »
Prin 1976, am scos o carte de umor, împreună cu un coleg şi prieten bun : Grigore Pop, tot redactor la TVR. Printre filele cărţii, mai toţi marii comici ne-au scris câte un cuvânt de apreciere sau glume despre noi. Invitat şi Jean a declarat şi s-a consemnat : « Dacă era să-mi spun verbal o părere despre autorii cărţii, aş fi făcut-o cu plăcere. Dar aşa…în scris, refuz, de teamă să nu le cadă în mână ! » Declaraţia a fost însoţită de o caricatură semnată Clenciu, pe care am păstrat-o.
Şi dacă, după tot ce am scris frumos despre el în această revistă, nu vine cu o canistră de vin de Dobrogea, mă duc peste el şi îi cânt ca la vodevilul din decembrie ’89 : »Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până când nu pui, Jenică, nişte vin pe masă ! »

Jur că nu mai vreau să am vreodată o zi neagră, ca asta! Astăzi am intrat și eu în doliu, alături de românii care l-au iubit din suflet pe acest om. Nu pentru că am avut șansa de a-l cunoaște, ci pentru că iubesc personajele cărora le-a dat viașă, personalitate, umor simpatic. Nu umor forțat, murdar și miștocar, care amuză în zilele noastre.

Nu mai vreau zile de genul ăsta, e prea mult!

Rugăminte

Sper să nu devină un obicei ca la fiecare doi ani să mai moară câte un Alexandru! RIP!

Călcat de o maşină pe o trecere de pietoni din Mexic

Alexandru Irimie se afla în vacanţă împreună cu mai mulţi prieteni din Germania.Tânărul vroia să exploreze lumea, dar soarta a fost mult prea crudă cu el. A murit la doar 23 de ani şi a fost condus pe ultimul drum de sute de prieteni.

Tânărul a plecat vinerea trecută în excursie în Mexic şi în cea de-a doua zi a vacanţei a fost lovit de maşină.

Prietenii şi cunoscuţii lui Alexandru Irimie sunt în stare de şoc după ce au aflat că tânărul şi-a pierdut fulgerător viaţa. Sute de oameni au participat marţi la înmormântarea celui care era, doar cu câteva zile înainte, plin de viaţă şi energie.

,,Alex iubea muzica, era fascinat de chitară şi dornic să exploreze şi să călătorească. A absolvit Universitatea Tehnică din Munchen, una din cele mai bune din Europa, şi era masterand. Împreună cu doi prieteni germani a plecat în Mexic pentru că era fascinat de cultura mayaşă şi vroia să afle mai multe chiar la faţa locului. Când a ajuns l-a sunat pe tatăl său să îl asigure că totul este bine. La doar o zi distanţă părinţi au fost informaţi de consulul din Mexic de faptul că Alexandru se afla în comă", spune unul dintre prietenii tânărului.

Toţi cei care l-au cunoscut spun că soarta a fost mult prea crudă cu el. „E trist că la doar câţiva ani după ce am terminat liceul şi ne-am răspândit în toată lumea, ne-am reunit la mormântul lui Alexandru. Durerea este mare, pentru că realizăm cât de scurtă şi iluzorie este de fapt viaţa. Sperăm să îi putem ajuta pe părinţi lui Alex să treacă peste acest moment greu", spun prieteni lui Alexandu Irimie.

Loviţi în plin de o maşină

Camerele de supraveghere din Ciudad de Mexico au imortalizat ultimele clipe din viaţa tânărului şi a prietenilor lui. După ce s-a uitat pe o hartă, a trecut pe culoarea verde la o intersecţie şi a fost surprinşi de o Toyota condusă de o localnică de 52 de ani. Unul dintre germani a murit pe loc în urma impactului, iar Alexandru a suferit multiple fracturi, a intrat în comă şi a murit după câteva ore.
(Alin Bujor, sursa: Adevărul)

Lumânări pentru bătrâni !

Țărișoara asta bolnavă se mai zbate puțin, înainte de a-și da sfârșitul obștesc. Bătrâni, mame disperate, profesori, medici, militari în rezervă își permit să-și strige în gura mare drepturile. Adică "fac gura mare", oameni ai puterii, ca să mă exprim în limbajul vostru.. Eu m-am gândit mai bine și am realizat că de fapt sunt de partea voastră. Și vin cu o propunere. Un nou pachet de măsuri anticriză, că de.. sună bine și poate bătrânii pun botul, mai știi?

Prăpădiții de bătrâni ai nimănui trebuie jumuliți cât se poate de mult. Că oricum nu mai au vlagă să protesteze. Ei acceptă orice, că oricum s-au obișnuit să ducă o viață de umilințe. Așa că: în cuantumul pensiei pe care o merită după zeci de ani de muncă pe plantație, nenorocițiilor să li se trimită într-un pachețel lumânări care emană parfum de hamburger. Americanii le-au inventat, deci tot de acolo ne vine salvarea. Bine, lumănârile-hamburger să le primească doar cei cu pensii mai mari, restul doar lumânări cu miros de ceai și unt. În felul ăsta bătrânii vor bifa trei chestii.. la care țin ei foarte mult, deși eu chiar nu-i înțeleg. Hrană, lumină, căldură. Corect? Buun. A, credeți că nu m-am gândit la apă? Păi dacă le trebuie la moși apă, să facă bine să-și miște oasele alea bolnave afară. Există fântâni artezeiene și cișmele, nu?

Vor și medicamente te pomeni! Ei, lasăți, că înainte când nu erau doctorii pe toate gardurile, cum trăiau și supraviețuiau? Cu ceaiuri din plante și te mai miri ce. Ar putea să învețe și ei ce a aia aromoterapie. "Aromoterapia poate fi folosită cu succes în boli de natură cardiovasculară, respiratorie, digestivă, endocrină." Păi ce vor mai mult?

Mai sunt și bătrâni fițoși, care sigur vor ridica pretenții. De socializare.. Aici trebuie, totuși, o mică investiție din partea dumneavostră. Cumpărați-l pe yoghinul ăla care a rezistat fără mâncare și băutură timp de 70 de ani. În felul acesta, dacă în zilele în care bătrânii noștri vor vrea să se adune la Centrele de Zi Pentru Vârstnici, le puteți oferi și un program artistic-educativ, în care indianul le va deschide și lor ochii spre adevărata viața curată și pașnică.

Ca să nu simtă în vreun moment lipsa vremurilor trecute, acordați-le doar lor dreptul de a merge la înmormântări. Lăsați-i pe ei să adune coliva, colacii și vinul care se dau la astfel de adunări. La câți oameni vor muri de foame, boală și mizerie.. vor avea cel puțin o dată la două zile, motiv de sărbătoare câmpenească. Păi ce viață vor duce.. vor fi de invidiat, vă spun!

Mai rămâne o problemă.. Dacă tot s-au rezolvat aspectele legate de lumină și căldură, atunci la ce le mai trebuie un apartament întreg sau garsoniera? Doar pentru patul în care dorm? Eu zic așa: să-și ia fiecare moș câte o saltea sub braț și să se mute în subsolurile de bloc. Că măcar acolo nu vor fi singuri. Pot împărți între ei mirosurile de mâncare emanate de lumânări, pot face schimb de colivă și colaci, pot bea un șpriț împreună. Și cu cât vor fi mai mulți bătrâni la un loc, cu atât își vor ține mai bine de cald pe tiomp de iarnă. Vor uita foarte repede de anii grei în care trebuiau să tragă de amărâții ăia de bani pentru a-și plăti întreținerea și toate cele..

Stimabililor, cercetați propunerea mea. Sunt sigură că vorbim același limbaj. Veți realiza că măsurile de mai sus reprezintă singura cale de a transforma traiul bătrânilor dintr-o corvoadă în iluzia unei vieți îndestulate. Poate așa vor putea închide și ei ochii, crezând, amărâții, că măcar nu au murit în mizerie. Cât de simplu este planul de salvare. Și cinic - o lumânare pentru fiecare bătrân!

Nu ne mai umiliți !

Cât mai au tembelii ăștia de gând să facă experimente cu viețile noastre?!?
Nesătuilor, nu vă ajunge ce-ați făcut din noi? Niște monștrii, care-și omoară frații pentru un petic de pământ, părinții pentru că nu ne-au dat 10 lei, copiii pentru că plâng de foame? Nu sunt și așa prea mulți bătrâni în stradă, bolnavi, nemâncați, murdari, agresați? Cât mai aveți de gând să vă mai jucați cu viețile noastre?

Președinte tembel ce ești, cum îți permiți tu să mă înveți pe mine sau pe mamele românce când trebuie să aibă copii? Noi nu avem dreptul ăsta? Numai doamnele cu bijuterii și Vuitoane? Cum îți permiți, măi tembelule, să zici așa ceva? "Pot să vă spun cu oarecare demnitate că dacă vrei să faci un copil, trebuie să ştii ce e aia, trebuie să-i poţi cumpăra pamperşi." Idiot diform ce ești! Tu și ăia care te-au votat și pe care i-ai prostit și cărora le râzi acum în nas.

Vrei să ne extermini? Să transformi țara asta amărâtă într-un mare lagăr?


Cine naiba m-a pus să fac facultate? Nu puteam să plec naibii, imediat după absolvirea liceului, afară? La muncă, domnule președinte, nu la ținut discursuri europarlamentare sau la făcut hăinuțe pentru păpușele. Aș fi fost cu totul alt om acum și aș fi trăit într-o lume mai demnă.

Nu blestem, dar îți transmit ceva: toată ura, toate lacrimile și adâncul ăsta sentiment de frustrare pe care ni le băgați pe gât zi de zi să vi se întoarcă înzecit. Să sufere părinții voștri, surorile, frații, soțiile și copiii! Pe atât de rău pe cât ne chinuiți acum pe noi, restul.. Jigodiile ca voi nu știu ce-i aia rușine și umilință. Tocmai de aceea trebuie să învățați, cândva! Că prea vă credeți zei.

Care este răspunsul preafericitului președinte la întrebarea "Ce ne oferiți dumneavoastră pentru un viitor? Nu un viitor bun, dar un viitor.." Același!


Și-acum râdeți cu gura până la urechi! Dacă mai puteți..

Rob.. de 1 Mai Muncitoresc

Dimineața, foarte devreme. Servici. Mutre acre de colegi. Nervoși, frustrați. Fără bani de buzunar. Nu vorbesc, țipă. După ce se reculeg și își dau seama că au exagerat cu tonul ridicat, încearcă s-o drege, dar nu le iese. Se vede că se forțează, întrebându-te nimicuri, doar de dragul conversației, cu care speră să înmoaie puțin tensiunea pe care au creat-o. Fără niciun motiv real.

Sunt frustrați pentru că lucrează în acel loc, pentru că au un salar de mizerie, pentru că șeful le face curve, proaste, leneșe. Pentru că, după servici, patronul le duce la altă muncă. Ca pe vremea comunismului - muncă patriotică. Primăvara - la pus cartofi, iar toamna - la cules recolta. Pentru că în ultimii doi ani au muncit non-stop, fără zile libere, fără duminici în care să poată sta lângă familie sau prieteni. Doar de sărbători au avut noroc - dar chiar și așa, cele 10 zile libere pe an nici nu s-au simțit. Au obosit și nici nu se mai sinchisesc să păstreze aparențele. Au răbufniri de ură față de toată lumea. Față de clienți și colegi. Doar în fața patronului se fac ghiocel. Dar după ce pleacă șefu', apăi să-ți acoperi urechile!

Angajatele sunt paranoia. Se suspectează una pe cealaltă de furt. Asta după ce vechile angajate (care într-un sfârșit și-au dat demisia), au fost acuzate că au furat patronul de 600 de milioane de lei vechi într-o lună. Acum umblă prin tribunale.. Adevăr sau încercare a patronului de a masca (încă) o fraudă?

Man, urâtă viață! De fapt care viață? De rob?

Well, fuck you very much!

În cei 26 de anișori ai mei, am avut norocul de a întâlni câțiva oameni frumoși. Oameni valoroși prin calități și prin realizări. Sunt oameni care mai întâi au lăsat o identitate și o familie în urmă. Au muncit până au uitat de ei, au dormit înghețați, au primit palme și șuturi nemeritate. Și-au îndesat lacrimile și suferința într-un colț de geamantam vechi și găurit, ani la rând. Unii s-au pierdut pe drum și foarte puțini s-au întors. Trecuți prin foc, s-au curățat de toate relele.. Dar s-au întors și au împărtășit celor care au avut urechi să audă.. Sunt oameni simpli, modești. Oameni care atunci când primesc un prieten nu dau mâna bărbătește, ci îmbrățișează. Puțini, foarte puțini!

Nu sunt o femeiușcă superficială, care să aprecieze listele de călătorii ale celuilalt, trasul în chip în te miri ce baruri sau statui de pe vreo stradă celebră din orașul X, țara Y. Nu mă dă pe spate lista de facultăți, studii, mastere, diplome. Nu sunt de neglijat, dar nu asta rămâne în urma ta. Nu asta te definește ca om, ca persoană. Fii om, fii uman! Nu te aștepta ca oamenii pe care îi întâlnești sau îi revezi să îți înșire covor roșu la picioare, să alerge spre tine cu trandafiri între dinți doar pentru că ai cu 5 diplome mai mult decât ei. Sau că ai venit "din afară" și automat ești cu 10 clase peste muritorii de rând. Acum mă cenzurez, dar ar urma niște foarte multe rânduri pline de scârbă, la adresa celor care sunt convinși ca propria lor existență este motivul pentru care ar merita "să se pună pe hartă și Făgărașul" ?!

Nu se înțelege nimic și nici nu este ăsta scopul. Trebuia să o scriu, ca o formă de terapie, ca să-mi scot gândul ăsta furios din minte.

Sunt dezamăgită pentru că am crezut, ca un copil naiv ce sunt de multe ori, că un fost coleg s-ar bucura de reântâlnire..