Fuck a book! Pardon - Facebook!

Cum poți afla dacă ești "fan ciorba de burtă", dacă nu gustînd-o, mai întîi? Am gustat o dată, nu mi-a plăcut. Am vărsat-o repede înapoi, în oala mare și urît mirositoare. După un timp.. mi-am zis că poate dacă aș mai încerca o dată, poate că totuși.. aș prinde gustul, m-aș obișnui cu el și, de ce nu, aș consuma cu plăcere genul ăsta de mîncare. Ca să nu mai fiu privită ca o ciudată de restul mesenilor. "Cum, mă? Nu îți place ciorba de burtă? Nu ești pe feisbuc? Ia fă-ți repede un cont și vorbim acolo!". Nu-mi place! Concluzia mea după a doua tentativă de feisbuc este destul de dură. Și aș supăra niște persoane dacă aș fi extrem de sinceră cu privire la ce se întîmplă în rețeaua de socializare. Motiv pentru care am ales să apelez la capra vecinului Daniel Tudor, care spune (dar la modul elegant) următoarele:

Criza m-a împins să îmi deschid și eu un cont de Facebank, pardon... Facebook. Nu, reformulez. Tocmai ce am fost obligat să îmi fac un cont de, cred că am mai zis, Facebook. Însă, odată creat și în scurt timp explorat, mi-am dat seama, printre altele, de faptul că într-o epocă a telecomunicațiilor numai comunicare nu există.
Ceea ce vreau să spun cu asta e că Facebookul este și va fi mereu o formă de a-ți expune întregii lumi biografia, afinitatea politică si sexuală, cea filozofică și cea sportivă, intimitatea. E un mod de a spune anumite lucruri despre tine anumitor prieteni mai vechi sau celor șase pe care ți-i vei face până mâine, după ce aceștia vor fi ajuns de la „facultă” sau de la primul job. Un fel de plajă privată în care ai senzația că cineva te vede doar atunci când privirile voastre se întâlnesc. Devii un copil care crede că, dacă îsi închide ochii, nimeni nu-l vede. Un ascet cunoscut de toată lumea.

Pe de altă parte, găsesc că prin a-ți crea un cont de Facebook îti poți permite să ții lumea, inclusiv prietenii, la o anumită distanță igienică, în sensul de 'nu mă întreba ce fac, îti spun eu'. Nu comunicăm între noi, dar postăm comentarii la adresa pozelor altor prieteni, filmulețe 'funny', țigani. E exact acelasi lucru ca și aplauzele (înregistrate) din comediile americane. Nu doar că te fac să râzi (din instinct) pavlovian, dar la finalul zilei chiar ai senzatia că ai râs, respectiv - întâlnit oameni. E șoptitul dracului, care tot timpul îți repetă că el nu există. Singurătatea - care îți spune că esti înconjurat de foarte mulți oameni.

E, în fine, un mediu ce îti permite să exiști si să nu exiști - concomitent; dar și unul care, în multe cazuri, te poate priva de rușine, lucru bun de altfel, pe care l-ai așteptat de mult timp: poți pune întrebări pe care în realitate nu ai fi în stare să le adresezi, aici nemaicontând dacă cutare ți-e prieten, adică cineva pe care ți-ai putea permite totuși să îl incomodezi la-o-adică cu anumite întrebări, sau că e cel cu care ajungi să te întâlnești pentru prima dată după un an de chat-uit. Apropo: 'Îl cunosc foarte puțin, deși de patru ani și ceva', ar putea fi o veritabilă replică a unui facebooker. Toți știu toate despre ceilalți, fără a observa că nu se cunosc. Banalitatea 'informație nu înseamnă cunoaștere', pusă în context facebook, poate stârni admirație. Deci ți-o poți afișa la rubrica Favorite quotes. Și fără s-o schimbi o lună, ceea ce, tot în același context, poate însemna mult. Majoritatea își schimbă poza zilnic. Chiar simți că timpul e o dimensiune

În afară de asta, de remarcat mai sunt și contrastele dintre gusturile muzicale și cele culinare, simpatiile față de anumiți actori, scriitori, baruri, personaje din desene animate. O ghenă care pe lângă mirosurile de pește mort și sobolan viu poate emite, pe alocuri, un alt fel de parfum. Bifând o carte celebră sau un autor celebru - de regulă mort - dai senzația (aparența) unei persoane căreia îi place să citească 'orice fel de literatură', să asculte 'orice fel de muzică', unul care are mai multe filme favorite etc. Toate pe motiv că e, pur si simplu, o fire deschisă, nicidecum una în criză de personalitate, capabilă să se risipească în orice banalitate la finalul căreia să se întrebe de ce e obosit/ă, deși 'nu am făcut nimic azi'.

Da, sunt de acord, poate să îți placă zacusca, slănina cu ceapă și Mozart. Dar nu Filocaliile, McEscher si filmele porno, căci astfel e ca și cum ți-ai trage-o cu cea găsită alaltăieri sau vineri pe profilul celui mai bun prieten sau al lui 'Omar Shukur Bacshish - student at the UBB University, European Cultures, born in Muenchen, age 25' cu icoanele întoarse pe pereți.

În caz că nu mai puteți de dragul și de grija mea, apelați cu încredere la adresa de e-mail și totodată de messenger, pe care le folosesc în prezent. raluca_negru1@yahoo.com

Am murit virtual și mi-am pus o dorință

Am un obicei ciudat. O dată la câteva luni pun mâna pe telefonul personal și îmi spun - "nu are rost să păstrez amintirile. Dacă într-adevăr au fost importante trebuie să le fi reținut creierul meu undeva într-o celulă mititică. Îmi voi aduce aminte de chestiile astea atunci când va trebui să-mi aduc aminte.." și șterg mesajele, apelurile primite, date memorate etc. Îmi aduc aminte că odată am făcut la fel și cu telefonul lui Alin. I-am șters zeci de mesaje primite de la mine. Erau mesaje vechi de ceva ani. Nu pentru că ne-am fi certat, ci pentru că pur și simplu așa am vrut. Normal că s-a supărat, doar erau mesajele care contau pentru el într-un anume fel..

Tot la fel.. curăț și mailurile.

Obiceiul ăsta al meu de a-mi "șterge urmele" poate fi interpretabil. Și sunt conștientă de asta. Dar de fiecare dată când părăsesc un om sau când îi întorc spatele, de fiecare dată când mi-am dat demisia și am plecat fără să privesc înapoi, de fiecare dată când am ȘTERS URME m-am simțit eliberată.

Pe când eram mai tânără (adică acum vreo 6-7 ani) mi-am făcut un cont de hi5. Puțini știau pe atunci ce e ăla hi5-ul. Nu devenise încă o modă. Îl făcusem pentru a vedea zilnic pozele unui fost iubit sau ceva de genul ăsta. Numai că odată cu mine și alte fete își doreau să-i vadă pozele zilnic :)). În timp ce eu "priveam din umbră", fetele nu stăteau degeaba și comentau fotografiile, lăudându-l în fel și chip. Lucru ce mi-a cam dat o stare de iritare, că să nu spun gelozie :)). Buun, ideea este că de fapt hi5-ul ăla, în loc să facă un lucru bun, îmi cam dădea înțepături pe la inimă. Și l-am închis. Mai târziu am mai făcut încă un cont. Poze multe, prieteni noi, mesaje, comentarii.. mă rog. M-a plictisit de tot ritualul ăsta și am șters și urmele alea. Am respirat ușurată.

Nu mi-a plăcut ideea de Feisbuc. Am râs de ea. Dar am încercat-o și pe asta, la insistențele unei amice. Până astăzi! Nu vreau să știu cine ce mai face, pe unde a mai fost, cu cine, cum a petrecut, ce muzică ascultă, ce probleme are cu bona copilului sau cu biletele de avion spre Viena. Este viața fiecăruia. Iar faptul că deja îmi doream să intru că să văd "pe perete" ce mai fac cunoștințele mele în fiecare zi.. a ajuns să mă enerveze. Este adictive.. Am șters pozele, mesajele, postările, datele, tot ce s-a putut șterge. Dacă e să mă omor virtual, măcar s-o fac cum trebuie. În toată povestea a fost însă și un lucru bun - am reluat legătura cu amici vechi și foști colegi. Legătura care va curge pe alte căi. Dar nu pe Netlog sau mai știu eu ce!

So.. în seara asta am respirat ușurată din nou. Nu neg faptul că de foarte multe ori am avut pornirea de a șterge și acest jurnal, dar mi-am spus - "lasă-l Ralux, mai lasă-l puțin. Îți face bine să scrii, chiar dacă nu spui nimic, practic".

Astăzi am fost în contra-timp cu Alina. Care s-a decis să guste și ea din mirajul socializării fără frontiere. Baftă, gagica!

În loc de concluzie - din când în când e bine să-mi spăl creierul cu șampon anti-amintiri. Pentru că mintea mea asta mică adună prea multe lucruri dăunătoare pentru suflețelul meu firav. Dar când pierzi ceva.. câștigi altceva în schimb. De fapt așa îmi place să cred. Așa că în seara asta îmi pun o dorință. Dacă nu va fi să fie - măcar rămân cu un vis frumos. Îmi doresc să pot descoperi în fiecare zi lucruri interesante, despre care să scriu. Să scriu.. mi-e dor!