Probabil că oamenii se leagă prea mult de ideea de teatru. De ideea de sală de teatru, de sală de spectacole în care se întîmplă un act artistic. Teatrul nu stă în pereți, în scaunele tapițate sau în loje. Nici în podeaua de lemn, numită scenă. Nici în actori. Stă în sentimente și emoții. Teatrul este ca un experiment - îți propune să ieși din povestea ta și să intri în altă situație, alt timp, alt personaj sau personaje. Alte eu-ri, poate. Dacă povestea te prinde, poți foarte ușor să faci abstracție de tot ce este în jurul tău.
Acum cîțiva ani ne-am luat de mîini și ne-am dus la Sala Dietei, din Cetatea Făgărașului. O sală în care, cu sute de ani în urmă, aveau loc căsătoriile și festivitățile domnești. O sală care are zidite în pereți coșciuge cel puțin bizare, mărturii ale perioadei în care cetatea a fost închisoare comunistă. Acum, de-a lungul pereților sunt expuse busturi, realizate de un sculptor local. De obicei este doar încă un spațiu friguros al cetății. Am intrat acolo, iar sala era doar pe jumătate dotată cu scaune de lemn, rabatabile. În fundul sălii, în semi-întuneric, la mijlocul distanței dintre pereți era un scaun cu rotile, argintiu și strălucitor. Întors cu spatele spre noi. Susținea un trup, îmbrăcat în haine negre. Ne-am așezat, a mai venit lume care și-a ales un loc. La un moment dat, omul a început să vorbească, iar după un timp căruciorul s-a întors spre noi. Să fi durat o oră, poate două, nu mai știu. Dar după ce omul ăsta și-a rostit și ultimele cuvinte, oamenii din jurul meu nu au schițat niciun gest. După o vreme (să fi fost secunde, poate minute, nu știu..) au aplaudat. Dar nu cum aplauzi atunci cînd ești fericit. Eu nu am putut. Eu mă uitam la bărbat și speram să nu fie adevărat..
De două ori mi s-a întâmplat să nu pot aplauda, la finele unui astfel de experiment. Pentru că dacă aș fi aplaudat pentru decor, sunetiști, regizor sau actori, ar fi fost ca și cum aș fi recunoscut că tot ce s-a întîmplat în cele cîteva zeci de minute a fost, de fapt, o joacă.
Micul experiment dramatic din seara respectivă s-a numit Hess, după Decalogul după Hess, de Alina Nelega Cadariu. Inspirat din destinul celebrului și controversatului german nazist Rudolf Hess. Numele actorului nu l-am reținut. I-am reținut însă ochii, fața, bastonul. Ce m-a înfiorat a fost puterea nebună cu care susținea niște lucruri. Aproape ca un diavol sau ca un Isus, care intrigă, dar fascinează. La picioarele căruia ai putea să te arunci, convins fiind că el știe, el are puterea și priceperea, înțelepciunea și adevărul suprem.. Da, actorul este Nicu Mihoc.
Cam asta înseamnă teatrul pentru mine. Nu costumașul drăguț care-l îmbrac pentru seara respectivă, nu fascinația pentru unul sau doi sau trei actori celebri. Nu-mi pasă dacă spectacolul de teatru are loc în cea mai nouă și mai modernă clădire de teatru din capitală, sau într-o hală dezafectată din Sibiu, în răcoroasa Sală a Dietei din Cetatea Făgărașului, sau dacă o văd din fața televizorului, fără să mă vadă cineva. Și nici nu pretind a fi cultă sau elevată pentru asta.
Pot spune doar că-mi plac experimentele. Este ca o magie, o întoarcere în timp. Un fel de proiecție astrală - intri, conștient, în altă dimensiune. Mă face să-mi pun întrebări și mă oprește puțin în loc. La mine nu pot spune că este vorba despre atmosfera generală din jurul unui spectacol de teatru, care să mă determine să simt la rîndul meu ceva. Eu.. simt sau nu simt, iar asta depinde numai de mine. Este o reîncarnare care îmi place.
