Mda. M-am așteptat să înceapă discuțiile pe tema asta. De ce nu este demn un sinucigaș de o înmormântare ca tot restul pământenilor (nu că ar mai avea vreo importanță pentru spiritul lui modul în care își rezolvă biserica treburile pământești). Avem niște concepții sălbatice. Biserica ne-a învățat să gândim anapoda, să judecăm după niște legi care, probabil, le convin lor mai bine.
Presupunem că eu, de-a lungul a 3 ani, am chinuit, violat, omorât după cele mai odioase scenarii niște mulți oameni. Sau unul. Am fost prinsă, judecată, condamnată după legile pământești la X ani de detenție. Am nenorocit nu numai viețile amărâților care mi-au ieșit în cale, dar am dat peste cap rostul vieților celor apropiați victimelor mele. Eu îmi petrec acei ani închisă, iar la un moment dat, cineva îmi dă în cap. Sau mor de o boală. Mor. Eu, un ucigaș în serie, criminal, animal.. sunt iertată de Dumnezeu și, drept recompensă, am dreptul la o înmormântare cu slujbă religioasă.
Înțelegem, deci, că biserica este mai presus de Dumnezeu, de Divinitate, Creator, Alah etc. Preafericiții au stat și s-au gândit, au măsurat și au hotărât: numai Dumnezeu are dreptul de a lua viața unui om. Sinucigașii nu au fost oameni, au fost.. nu știu, diavoli cu chip de oameni.
Dacă ar fi să judecăm tot după legile pământești.. ce este mai grav? Faptul că ai luat viața altor oameni, sau că tu cu tine ai avut o problemă de rezolvat? Instinctele și faptele animalice sunt omenești și de înțeles. Dar faptul că relația personala cu tine (omul făcut din carne și oase, sau cu oamenii din jur, cu lumea în care trăiești) nu mai are sens.. asta este de neiertat.
S-ar putea spune, în replică, faptul că violatorii, criminalii etc. au timp, în detenție, să se căiască pentru faptele lor, au acces la biserică, la spovedanie etc. Și asta le salvează sufletele, deci sunt iertați de păcat. GREȘIT! Sunt iertați de preoți.
Sinucigașii sunt vinovați de faptul că nu au putut reface relația cu ei înșiși. O relație strict personală. Iar dacă nu vor fi înmormântați "cu fast" (pentru că până la urmă așa știm noi că e normal să fie), nu cred că este nicio pierdere. Pentru spiritul lor liber. Iar noi, pământenii.. facem ceea ce am învățat că se face în asemenea situații. Judecăm, judecăm, judecăm, vorbim, tragem concluzii. Spunem că nu judecăm , dar susținem că (așa cum știm noi c-a zis un Dumnezeu și cum zice biserica) e cel mai mare păcat să te sinucizi. Păi nu ne contrazicem singuri?
Se afișează postările cu eticheta religie?. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta religie?. Afișați toate postările
vineri, 16 iulie 2010
joi, 1 iulie 2010
Scârboșii din București
Producțiile media de duzină, emisiunile-divertisment (?), textele-pamflet au ajuns la un așa nivel de bătaie de joc de orice și oricine, încât stau și mă întreb de multe ori dacă ălora care iau bani pentru a se căca în public (a se citi reporteri, prezentatori, producători de emisiuni) nu le este rușine să-și scoată muianu afară, în lume. Mie mi-ar fi o rușine de ceea ce fac și promovez, încât fără șapcă și ochelari de soare nu aș ieși din casă. Și aș merge de la serviciu până acasă doar cu taxiul, ca nu cumva să mă recunoască cineva pe drum.
Nu sunt de acord cu lumea în care m-am născut și trăiesc, în momentul de față. Nu pot să cred că românii s-au degradat atât de mult. Cum poți aprecia "vedetele" (futu-le mama lor de vedete de scară de bloc) care tot ce fac ei, toată menirea lor în viață este de a bârfi alte personaje asemănătoare? Gen Cristi Brancu, Mihai Morar , Măruță (la fel ca Morar, un libidinos care trage invitații de limbă într-un mod hidos, e ca o lipitoare disperată să mai sugă ceva și ea), pitzi Oana Viziru (emisiunile în direct o derutează fantastic, nu îți găsește cuvintele orice ar vrea să zică. Doar atunci când mai prinde o bârfă de la invitați se bucură ca proasta-n p..lă și zice "vai, ce-mi place!"), și bineînțeles frații în prostie Cabral și Mircea. Toți oamenii ăștia înoată în aceeași apă împuțită și jegoasă. Dau disperați din mâini, numai să atragă atenția cuiva. Din nefericire, sunt mulți oameni care chiar nu au altceva mai bun de făcut și le dau credit ăstora, sorbind orice vomă scot respectivii pe gură.
Nu pot să cred că în momentul de față bărbații de mai sus au ajuns mai rău ca babele care stau în fața porții și întorc satul pe dos. E grețos să vezi cum un bărbat sau doi bârfesc. Despre pantofi, îmbrăcăminte, cine cu cine și-o mai trage. Și trag de limbă invitații ca să bârfească în rând cu ei. Aceeași invitați care au fost bârfiți cu o seară înainte, de alții. Sunt convinsă că nu asta înseamnă divertisment. Bine, televiziunile noastre sunt începătoare, nu pot fi comparate cu producțiile asemănătoare ale televiziunilor din Europa. Acolo și dacă vrei să spui o bârfulită despre cineva, o faci la modul profesionist, finuț. Nu manelar, aruncând vorbe veninoase și fără perdea, voit răutăcioase.
Apoi, mi se pare fascinant cum poți face jegurile astea de emisiuni și să mai și primești bani. Adică ăștia mănâncă o pâine de pe urma prostituției în public? E jenant. Și mai revoltător este că au atitudinea aia, gen "Noi vrem dor să vă arătăm cât de penibile sunt personajele despre care citiți în ziare. Noi arătăm nivelul prostiei din România". NU, voi încurajați și promovați toate astea! Spuneți că jucați rolul de justițiari, dar vă put mâinile la fel, la toți.
Seara, schimb canalele repede. Până ajung la emisiunile mele, ajung să trec peste toate posturile românești. Ajung la Acasă, la Poveștiri de groază. (Acolo unde reporterii iau interviuri în cadă. Și tot ce vor să știe este cine și-a pus silicoane, cine e de acord cu chirurgia plastică, cine cu cine e combinat, ce haine are omul prin dulap. Și își spun REPORTERI de monden. Cu asta au ei impresia că s-au scos. Adică e o titulatură care le conferă imaginea de profesioniști, la bază - pentru că sunt totuși niște reporteri, deci se presupune că au făcut o școală de jurnalism. Iar "reporter monden" - îți permite să îți testezi limitele de reporter jegos).
Și ce văzui aseară? Un titlu de știre - ceva cu un botez. M-am gândit că iar e vreo vedetă care vrea să ne spună câte sute de mii de euro a băgat în petrecerea pentru odraslă, ce meniuri de merdă a comandat pentru invitați, la ce casă de modă a făcut costumația copilului etc. De fapt era botezul copilului-cântăreț, Babi Minune și al surorii lui. Zic.. "ia uite ceva interesant". Eram curioasă cum sunt copiii mari botezați la ortodicși. (Pe Czilla, înainte de căsătorie au botezat-o într-un mod ciudat. Au pus-o să facă niște chestii care nu au nicio treabă cu botezul. Și chiar eram curioasă să văd dacă procedează la fel și cu copiii.)
Și am văzut. Cretin obicei! Adică i-au dezbrăcat de haine, aproape complet. Fata este în perioada de dezvoltare, i-au crescut puțin sânii. Dar nu a contat. Bine că nu i-au cerut să-și dea și chiloții jos. Cum poate o fată de 13 ani, sau 12, sau 11, sau 10, nu contează, să se simtă în momentul în care 30 de oameni sau chiar mai mulți o văd dezbrăcată? Și măi rău.. era înconjurată de camere de filmat, televizuni, reporteri. Tremura copila aia într-un fel.. Ea a zis că de emoții. Hai să fim serioși. Preotul a băgat mâna în apa sfințită din găleată (că nu pot să zic altfel) și și-a plimbat mâinile pe trupurile copiilor. Dacă o și mângâia pe sâni, pe copilă, cred că luam televizorul și l-aruncam pe geam. A fost pe aproape. Nu are rost să mai zic cât de cretine mi se par practicile bisericii ortodoxe! Zic așa. Regizorul de montaj, sau mă rog, ăla care a montat știrea.. nu putea să pună blur sau să acopere cumva sânii fetei? Felicitări, domnișoară. Te-a văzut o țară-ntreagă goală, la doar 10 ani. Cât de libidinoși pot fi niște oameni.. (nu de televiziune), oameni care lucrează în televiziune, încât să dai pe post chiar și o copilă în sânii goi? De parcă nu ar fi de-ajuns zecile de kilograme de țâțe goale și mature care ne sar în ochi în fiecare zi!
Aseară am zis că ăsta este momentul în care Acasă Tv.. nu că a atins ultimul nivel, dar a alunecat sub el, câțiva kilometri. Poate că prevederile CNA-ului le dau voie să facă chestia asta (deși mă îndoiesc sincer), nu cunosc. Dar nu este totuși cam mult, măi profesioniștilor de televiziune ce sunteți? Faceți cu adulții ce vreți voi, dar aveți puțină decență când vine vorba de copii. Sta-v-ar în gât râsu' ăla libidinos și circar!!!
Și m-am convins încă o dată. La cununia religioasă am semnat un act prin care îmi dădeam acordul ca, dacă vom avea un băiat, să îl botezăm la romano-catolici. Nici nu era nevoie să semnez așa ceva. Eram hotărâți de dinainte că, indiferent dacă vom avea un băiat sau o fată, îi voi ține departe de biserica ortodoxă. Și de televizor, în cazul în care nu ieșim la timp din cotețu' ăsta, numit România, azi.
Pies - iaca ce zice o fătucă reporter, de 23 de ani, de la acasă tv, pe saitul lor. Absolventă de comunicare și relații publice. "Rezist conditiilor de efort intelectual si fizic si reusesc mereu sa ma concentrez asupra responsabilitatilor pe care mi le asum. Sunt spontana si creativa.”. Într-adevăr, drăguță. Depui zilnic un efort intelectual desăvârșit. Flori, covor roșu, ceva? Un premiu Pulitzer pentru a patra putere în stat?
Nu sunt de acord cu lumea în care m-am născut și trăiesc, în momentul de față. Nu pot să cred că românii s-au degradat atât de mult. Cum poți aprecia "vedetele" (futu-le mama lor de vedete de scară de bloc) care tot ce fac ei, toată menirea lor în viață este de a bârfi alte personaje asemănătoare? Gen Cristi Brancu, Mihai Morar , Măruță (la fel ca Morar, un libidinos care trage invitații de limbă într-un mod hidos, e ca o lipitoare disperată să mai sugă ceva și ea), pitzi Oana Viziru (emisiunile în direct o derutează fantastic, nu îți găsește cuvintele orice ar vrea să zică. Doar atunci când mai prinde o bârfă de la invitați se bucură ca proasta-n p..lă și zice "vai, ce-mi place!"), și bineînțeles frații în prostie Cabral și Mircea. Toți oamenii ăștia înoată în aceeași apă împuțită și jegoasă. Dau disperați din mâini, numai să atragă atenția cuiva. Din nefericire, sunt mulți oameni care chiar nu au altceva mai bun de făcut și le dau credit ăstora, sorbind orice vomă scot respectivii pe gură.
Nu pot să cred că în momentul de față bărbații de mai sus au ajuns mai rău ca babele care stau în fața porții și întorc satul pe dos. E grețos să vezi cum un bărbat sau doi bârfesc. Despre pantofi, îmbrăcăminte, cine cu cine și-o mai trage. Și trag de limbă invitații ca să bârfească în rând cu ei. Aceeași invitați care au fost bârfiți cu o seară înainte, de alții. Sunt convinsă că nu asta înseamnă divertisment. Bine, televiziunile noastre sunt începătoare, nu pot fi comparate cu producțiile asemănătoare ale televiziunilor din Europa. Acolo și dacă vrei să spui o bârfulită despre cineva, o faci la modul profesionist, finuț. Nu manelar, aruncând vorbe veninoase și fără perdea, voit răutăcioase.
Apoi, mi se pare fascinant cum poți face jegurile astea de emisiuni și să mai și primești bani. Adică ăștia mănâncă o pâine de pe urma prostituției în public? E jenant. Și mai revoltător este că au atitudinea aia, gen "Noi vrem dor să vă arătăm cât de penibile sunt personajele despre care citiți în ziare. Noi arătăm nivelul prostiei din România". NU, voi încurajați și promovați toate astea! Spuneți că jucați rolul de justițiari, dar vă put mâinile la fel, la toți.
Seara, schimb canalele repede. Până ajung la emisiunile mele, ajung să trec peste toate posturile românești. Ajung la Acasă, la Poveștiri de groază. (Acolo unde reporterii iau interviuri în cadă. Și tot ce vor să știe este cine și-a pus silicoane, cine e de acord cu chirurgia plastică, cine cu cine e combinat, ce haine are omul prin dulap. Și își spun REPORTERI de monden. Cu asta au ei impresia că s-au scos. Adică e o titulatură care le conferă imaginea de profesioniști, la bază - pentru că sunt totuși niște reporteri, deci se presupune că au făcut o școală de jurnalism. Iar "reporter monden" - îți permite să îți testezi limitele de reporter jegos).
Și ce văzui aseară? Un titlu de știre - ceva cu un botez. M-am gândit că iar e vreo vedetă care vrea să ne spună câte sute de mii de euro a băgat în petrecerea pentru odraslă, ce meniuri de merdă a comandat pentru invitați, la ce casă de modă a făcut costumația copilului etc. De fapt era botezul copilului-cântăreț, Babi Minune și al surorii lui. Zic.. "ia uite ceva interesant". Eram curioasă cum sunt copiii mari botezați la ortodicși. (Pe Czilla, înainte de căsătorie au botezat-o într-un mod ciudat. Au pus-o să facă niște chestii care nu au nicio treabă cu botezul. Și chiar eram curioasă să văd dacă procedează la fel și cu copiii.)
Și am văzut. Cretin obicei! Adică i-au dezbrăcat de haine, aproape complet. Fata este în perioada de dezvoltare, i-au crescut puțin sânii. Dar nu a contat. Bine că nu i-au cerut să-și dea și chiloții jos. Cum poate o fată de 13 ani, sau 12, sau 11, sau 10, nu contează, să se simtă în momentul în care 30 de oameni sau chiar mai mulți o văd dezbrăcată? Și măi rău.. era înconjurată de camere de filmat, televizuni, reporteri. Tremura copila aia într-un fel.. Ea a zis că de emoții. Hai să fim serioși. Preotul a băgat mâna în apa sfințită din găleată (că nu pot să zic altfel) și și-a plimbat mâinile pe trupurile copiilor. Dacă o și mângâia pe sâni, pe copilă, cred că luam televizorul și l-aruncam pe geam. A fost pe aproape. Nu are rost să mai zic cât de cretine mi se par practicile bisericii ortodoxe! Zic așa. Regizorul de montaj, sau mă rog, ăla care a montat știrea.. nu putea să pună blur sau să acopere cumva sânii fetei? Felicitări, domnișoară. Te-a văzut o țară-ntreagă goală, la doar 10 ani. Cât de libidinoși pot fi niște oameni.. (nu de televiziune), oameni care lucrează în televiziune, încât să dai pe post chiar și o copilă în sânii goi? De parcă nu ar fi de-ajuns zecile de kilograme de țâțe goale și mature care ne sar în ochi în fiecare zi!
Aseară am zis că ăsta este momentul în care Acasă Tv.. nu că a atins ultimul nivel, dar a alunecat sub el, câțiva kilometri. Poate că prevederile CNA-ului le dau voie să facă chestia asta (deși mă îndoiesc sincer), nu cunosc. Dar nu este totuși cam mult, măi profesioniștilor de televiziune ce sunteți? Faceți cu adulții ce vreți voi, dar aveți puțină decență când vine vorba de copii. Sta-v-ar în gât râsu' ăla libidinos și circar!!!
Și m-am convins încă o dată. La cununia religioasă am semnat un act prin care îmi dădeam acordul ca, dacă vom avea un băiat, să îl botezăm la romano-catolici. Nici nu era nevoie să semnez așa ceva. Eram hotărâți de dinainte că, indiferent dacă vom avea un băiat sau o fată, îi voi ține departe de biserica ortodoxă. Și de televizor, în cazul în care nu ieșim la timp din cotețu' ăsta, numit România, azi.
Pies - iaca ce zice o fătucă reporter, de 23 de ani, de la acasă tv, pe saitul lor. Absolventă de comunicare și relații publice. "Rezist conditiilor de efort intelectual si fizic si reusesc mereu sa ma concentrez asupra responsabilitatilor pe care mi le asum. Sunt spontana si creativa.”. Într-adevăr, drăguță. Depui zilnic un efort intelectual desăvârșit. Flori, covor roșu, ceva? Un premiu Pulitzer pentru a patra putere în stat?
vineri, 25 iunie 2010
De ce e Raiul gol?
Ne spunea Vio că vrea să meargă neapărat la Mânăstirea de la Dejani, dacă tot suntem prin preajmă. Că vrea să se convingă cu ochii lui de existența unei anumite picturi. Consulți pictura și afli dacă spiritul îți va ajunge în Rai sau dacă va fi chinuit pentru eternitate în cel mai grotesc mod cu putință.
Eu am o oarecare strângere de inimă atunci când vizitez locurile spirituale de genul acesta. Mi se trage de când aveam 13 ani și am stat câteva zile la Mănăstirea Frăsinei. Cine cunoaște.. înțelege ideea.
Bun! Ce ne-nvață Mănăstirea de la Dejani? Chiar la intrarea în biserica cea mare (pentru că sunt două - una este folosită în anotimpurile calde, iar cea mică - iarna) găsim pictura. Un cap de monstru marin cu urechi înghite păcătoșii. Din câte mi-aduc eu aminte învățătura creștină spune că Dumnezeu înseamnă dragoste necondiționată față de aproape, smerenie, pocăință etc. Aici aflăm niște lucruri noi. Nu contează ce ai în suflet, dacă te pocăiești pentru păcatele tale, dacă încerci să fii un om mai bun, cu fiecare zi. Ai mințit o dată, gata, ești pierdut. Ai dormit vreodată în timpul Liturghiei? Ai cunoscut profesori care s-au îndoit și căutau alte interpretări despre viață, moarte, Divinitate? Îți plac banii și te bucuri când iei salariul după o lună de muncă? Știai că dacă te fardezi te va mânca Iadul?
După ce am consultat lista, mi-a fost foarte clar că nu sunt demnă de iertarea lui Dumnezeu. Decât dacă mă voi călugări. Și poate nici atunci. Nu sunt ironică și nici nu vreau să fiu o tirană care își permite să se îndoiască de ideile lumești, depășite și comuniste ale preoților și pictorilor de lăcașe de cult. Poate că încă nu sunt pregătită spiritual pentru a înțelege anumite "legi".
Lista celor care ajung în Iad:
- ateul
- judecătorul nedrept
- necinstătorii de sărbători
- hoții
- care se fardează
- care iau mită
- împărații tirani
- călugării păcătoși
- închinătorii la idoli
- mincinoșii
- bețivii
- preoții lacomi
- fermecătoarea
- dascălii necredincioși
- care înjură
- ucigașul
- trădătorii
- înșelătorii
- sodomiștii
- lacomii
- care s-a spurcat cu dobitoacele
- diavolii
- curvarii
- iubitorii de arginți
- care fac avorturi
- clevetitoarea
- păgânii
- comuniștii
- care smintește
- Arie Nebunul
- care doarme în timpul Liturghiei
- Satana Iuda
Nu este totuși puțin cam mult? În afară de oamenii sfinți, (cum a fost de exemplu Părintele Arsenie Boca), despre care știm că au trăit într-adevăr curat, cine mai este demn de a intra în Rai? Fețele înalte ale Bisericii, poate? În niciun caz! Atunci cine, mă întreb.
Bine, postul ăsta nu este pentru "păgânii" ca mine. Pentru care ideea de Rai și Iad înseamnă cu totul altceva.
Mesaj pentru Vio: dacă te va îndemna să semnezi, spune-i că mai sunt și eu care aș accepta. Măcar să știu pentru ce!
După vizita la mânăstire, a trebuit să ne limpezim cumva mințile odihnite. Oricum.. tot acolo ajungem!
Eu am o oarecare strângere de inimă atunci când vizitez locurile spirituale de genul acesta. Mi se trage de când aveam 13 ani și am stat câteva zile la Mănăstirea Frăsinei. Cine cunoaște.. înțelege ideea.
Bun! Ce ne-nvață Mănăstirea de la Dejani? Chiar la intrarea în biserica cea mare (pentru că sunt două - una este folosită în anotimpurile calde, iar cea mică - iarna) găsim pictura. Un cap de monstru marin cu urechi înghite păcătoșii. Din câte mi-aduc eu aminte învățătura creștină spune că Dumnezeu înseamnă dragoste necondiționată față de aproape, smerenie, pocăință etc. Aici aflăm niște lucruri noi. Nu contează ce ai în suflet, dacă te pocăiești pentru păcatele tale, dacă încerci să fii un om mai bun, cu fiecare zi. Ai mințit o dată, gata, ești pierdut. Ai dormit vreodată în timpul Liturghiei? Ai cunoscut profesori care s-au îndoit și căutau alte interpretări despre viață, moarte, Divinitate? Îți plac banii și te bucuri când iei salariul după o lună de muncă? Știai că dacă te fardezi te va mânca Iadul?
După ce am consultat lista, mi-a fost foarte clar că nu sunt demnă de iertarea lui Dumnezeu. Decât dacă mă voi călugări. Și poate nici atunci. Nu sunt ironică și nici nu vreau să fiu o tirană care își permite să se îndoiască de ideile lumești, depășite și comuniste ale preoților și pictorilor de lăcașe de cult. Poate că încă nu sunt pregătită spiritual pentru a înțelege anumite "legi".
Lista celor care ajung în Iad:
- ateul
- judecătorul nedrept
- necinstătorii de sărbători
- hoții
- care se fardează
- care iau mită
- împărații tirani
- călugării păcătoși
- închinătorii la idoli
- mincinoșii
- bețivii
- preoții lacomi
- fermecătoarea
- dascălii necredincioși
- care înjură
- ucigașul
- trădătorii
- înșelătorii
- sodomiștii
- lacomii
- care s-a spurcat cu dobitoacele
- diavolii
- curvarii
- iubitorii de arginți
- care fac avorturi
- clevetitoarea
- păgânii
- comuniștii
- care smintește
- Arie Nebunul
- care doarme în timpul Liturghiei
- Satana Iuda
Nu este totuși puțin cam mult? În afară de oamenii sfinți, (cum a fost de exemplu Părintele Arsenie Boca), despre care știm că au trăit într-adevăr curat, cine mai este demn de a intra în Rai? Fețele înalte ale Bisericii, poate? În niciun caz! Atunci cine, mă întreb.
Bine, postul ăsta nu este pentru "păgânii" ca mine. Pentru care ideea de Rai și Iad înseamnă cu totul altceva.
Mesaj pentru Vio: dacă te va îndemna să semnezi, spune-i că mai sunt și eu care aș accepta. Măcar să știu pentru ce!
După vizita la mânăstire, a trebuit să ne limpezim cumva mințile odihnite. Oricum.. tot acolo ajungem!
joi, 29 aprilie 2010
Urmașii călăilor
Rusia - un fenomen ce mă atrage într-un fel mare! Viața intimă a dictatorilor lumii - alt subiect extrem de interesant. Viața intimă a familiei dicatorului rus, Stalin -cireașa de pe tort! Mi-am adus aminte de acest subiect răsfoind (culmea!) unul dintre tabloidele colorate de pe net, zilele trecute.
Americanii au o deosebită plăcere de a specula.. orice. Așa au ajuns să își imagineze ce s-ar întâmpla dacă unul dintre ultimii apropiați ai lui Stalin, rămas în viață, ar deschide gura în aceste vremuri și ar încerca să spună anumite lucruri din intimitatea antisemitului. Așa a apărut în 2005 filmul Archangel. Subiectul foarte bun. Filmul în sine.. cam slăbuț. Dar măcar așa am văzut locații rusești reale, am auzit limba aia dulce și mi-am putut imagina niște lucruri.. Dar nu filmul este subiectul.
Marea familie Stalin
Despre Stalin se crede că ar fi fost și el tot evreu. Nu se poate demonstra acest lucru, pentru că ar fi dat ordin de a se arde toate documentele familiei lui, inclusiv casa părintească, de la Gori, Caucazia. Dar au rămas alte mărturii care indică acest lucru. Cum ar fi trăsăturile lui (cu toate că toate pozele în care apărea erau prelucrate), ale familiei lui, numele lor real. Stalin s-a numit de fapt David Visarion Djugaşvili și era alintat Koșba. În georgiană Djugaşvili înseamnă fiu de evreu. Pentru ca numele să nu-i trădeze religia, l-a schimbat în Iosif Vissarionovici Stalin. Degeaba, bătrâne!
Prima soție a lui Stalin a fost evreica Kati Schwanitz. O femeie frumoasă, pe care Stalin a iubit-o enorm. La moartea ei, el ar fi spus că nu va mai putea iubi vreodată pe cineva, pentru că Dumnezeu i-a luat ființa cea mai dragă. S-a cam ținut de cuvânt, ce-i adevărat..
Împreună au avut un fiu - IACOB Davidovici Djugaşvili. În 1941 a fost capturat de nemți și se spune că Stalin a refuzat ca în schimbul lui să renunțe la un general, nu i-am reținut numele. Așa că fiul cel mare al lui Stalin a murit executat de germani. Dar oficial s-a spus că a murit când, în timp ce încerca să evadeze, s-a atins de un gard electric. Deci Stalin și-a omorât conștient primul născut.
A urmat o altă soție. Urâtă cu spume! Nadia Alleluiah, care i-a dăruit doi copii, Vasili și Svetlana, singura fiică a dictatorului. S-a spus despre această a doua soție că s-a sinucis, după ce a scris o scrisoare de adio. Fiica dictatorului a povestit că de fapt a scris două scrisori. Despre povestea cu sinuciderea.. a lăsat loc de interpretare. Nici căcă, nici căcă. Despre moartea acestei Nadia se spune următorul lucru: avea o slăbiciune pentru Iacob, primul fiu al lui Stalin. Din cauză că după moartea Katiei, pe Stalin nu l-a mai interesat de soarta primului lui copil, se spune că Nadia l-ar fi protejat cât de mult a putut, ferindu-l de Stalin. I-a pus la dispoziție lui Iacob un conac la țară și personal de serviciu. Doar că, în timp, între ea și deja tânărul domn au apărut și alte sentimente, mai profunde. Se presupune că Stalin a aflat de amantlâcul celor doi, motiv pentru care a refuzat oferta nemților de care spuneam mai sus, iar pe cea de-a doua soție.. a ucis-o cu propriile mâini. Ea era Nadia..
Spuneam de cei doi copii din a doua căsătorie, Vasili și Svetlana. Aici.. când erau copii.
Copiii au rămas fără mamă de mici și au fost crescuți de doici. Dintre cei doi, doar Svetlana a reușit să-i mai înmoaie inima paranoicului de Stalin. Tot ea a fost singurul copil care a îndrăznit să-i țină piept tatălui. Despre Vasili a povestit că era terorizat de Stalin. A spus că în prezența lui, Vasili nu era în stare să lege două cuvinte. În ceea ce privește cariera militară, generalul Vasili Iosipovici Djugaşvili a preluat caracterul de lider fără scrupule de la tatăl lui. I se spunea Vulturul și era un personaj greu de înghițit. Dacă am reținut bine.. am impresia că s-a sinucis.
Buun. Și am ajuns la Светлана Иосифовна Сталина, adică Svetlana Iosifovna Stalina. Cunoscută mai bine ca Svetlana Allilueva, după numele mamei. Ei, această Svetlana a avut un destin nebun. Fiică de dictator.. te gândești că sigur a avut o viață de huzur. Mai ales pentru că Stalin a iubit-o foarte mult. Dar nu. Tânăra s-a răzvrătit și a vrut altceva. Nu mai insist pe istoria ei, pentru că se găsește pe net, la un click distanță.
Svetlana Allilueva, acum în vârstă de 84 de ani, a acceptat foarte greu, acum doi ani, să acorde un interviu lui Sergey Grachyov.
Femeia trăia atunci într-un azil pentru bătrâni din Winsconsin, sub numele de Lana Peters. Producătorii unui documentar au încercat timp de două luni să o convingă să dea acest interviu.
Jurnalistului i-a spus că este un norocos că poate vorbi cu ea pentru că până atunci refuzase toate solicitările. I-a spus că a acceptat să-i vorbească pentru că a numit-o Svetlana, ca în copilărie și pentru că este tânăr.
"Sunt cetățean american de 30 de ani și nu vreau să mai vorbesc în rusă. Am urât Rusia sovietică. Nu mă voi întoarce niciodată acolo, nu sunt un rus etic."
Jurnalistul a recunoscut faptul că a fost o conversație grea, din cauza temperamentului Svetlanei care este imprevizibil. A fost întrebată, la un moment dat cum se înțelegea cu bunica ei, mama lui Stalin, pentru că aceasta nu înțelegea limba rusă. Din acest motiv Svetlana s-a înfuriat. "Oprește-te, te rog! Îmi invadezi teritorilul personal. Nu vreau să vorbesc despre asta."
Pentru prima dată a fost făcut public faptul că mama Svetlanei, Nadezhda Allilueva, i-a scris lui Stalin două scrisori înainte de a se sinucide. Una dintre scrisori era plină de înjurături și blesteme. În a doua i-a scris despre copii și despre creșterea lor. De exemplu ea a scris că este important să verifice dacă Svetlana se spală pe dinți și dacă Vasya acordă mai multă atenție matematicii. Acest lucru l-a spus fiul Svetlanei, Iosif Alliluev, care a acceptat pentru a doua oară să vorbească cu jurnaliștii. Mama lui îi povestise odată despre aceste scrisori.
Svetlana despre mama ei.. "Nu se poate spune despre mama mea că a fost o nefericită. Se tot spune că din această cauză s-a sinucis, ceea ce este o prostie. Mama putea avea tot ceea ce își putea dori. Începuse să studieze la Colegiul Industrial și intenționa să ceară divortul. Toata lumea știa asta. Mama dorea să ia diploma și să înceapă să lucreze. Era o feministă și vroia să fie independentă."
"Aproape am murit." Prima iubire a Svetlanei s-a întâmplat în al Doilea Razboi Mondial
"Era un producător și un scenarist rus de cinema, faimos. Toată lumea îl știa pe Alexei Kapler. Ținea lecturi în principala universitate de cinema din Moscova. Eram prieteni. Sexul înainte de căsătorie nu era ceva normal în Uniunea Sovietică. Așa că ne uitam la filme, vizitam teatre, galeria lui Tretiakov. Kapler era cu 20 de ani mai mare decât mine."
Stalin în persoană a pus capăt relației lor. Alexei era în liniile războiului și scria reportaje jurnalistice. Într-o zi, un ziar a scos un material numit Scrisoarea Locotenentului L de la Stalingrad. Kapler și-a destăinuit prin această scrisoare dragostea, iar Stalin nu a putut accepta așa ceva. A fost expulzat din Moscova cinci ani. Când a încercat să se întoarcă a fost trimis la munca de câmp încă cinci ani.
La scurt timp după acest eveniment, Svetlana s-a căsătorit cu un coleg de școală, Gregory Morozov. Relația nu a rezistat mult. Cei doi au divorțat după ce Svetlana l-a născut pe Iosif. Ea are în total 3 copii.
"Eu îmi doream să iau diploma iar soțul meu își dorea 10 copii. Pentru el nu exista sexul protejat. Am facut 4 avorturi și am pierdut o sarcină. Eram foarte bolnavă și am obținut divorțul. Al doilea soț a fost unul dintre fii lui Andrey Zhdanov, secretarul principal al partidului comunist. Asta a fost dorința tatălui meu. Nu avusesem înainte nicio întâlnire. Pur și simplu ne-am căsătorit. Tatăl meu era bătrân și nu puteam să nu țin cont de cea mai veche dorință a lui. Am fost la un pas de moarte când am născut al doilea copil, pe Ekaterina. Nu aveam aceeași grupă de sânge, iar scumpa mea fiică mi-a otrăvit sângele. Ceea ce se numește sarcină toxică.
Tot ce știam era că nu îmi doream această căsnicie. Și imediat ce s-a născut Ekaterina am divorțat. Tata a fost dezamăgit. Dar în acel moment a realizat că întotdeauna voi face ceea ce lui nu-i plăcea. Fratelui meu Vasily îi era cu adevărat frică de tata, nu putea vorbi în prezența lui. Eu am fost singurul copil normal al familiei."
Deseori Stalin a încercat să influențeze viața privată a fiicei lui. Svetlana își dorea să devină scriitoare și a intrat la școala de arte.
"Când i-am spus tatălui că am fost acceptată la filologie, a exclamat: Scriitori? Existentialiști? În niciun caz! Intră la Colegiul Istoric! Aveam 17 ani și nimeni nu iubește istoria la vârsta asta. Urma să devin profesoară, ceea ce uram. Am fost furioasă pe tata, dar nu puteam face nimic."
Svetlana a devenit relativ liberă așa cum și-a dorit întotdeauna, doar atunci când tatăl ei a murit. Ea a avut o relație chiar și cu preotul hindus Radgi Bridge Singh, în timpul lui Hruschov. Relația nu a fost de lungă durată, întrucât iubitul ei a murit. A fost dificil pentru ea să meargă în India pentru a-i împrăștia cenușa lângă râul Gange. De acolo a fugit în Eveția apoi în America.
"Sper că Kosygin a murit, da? Ok. Sigur nu este în Rai. El a fost motivul pentru care am părăsit Rusia. Era căpetenia Guvernului și a încercat să joace rolul tatălui meu. Spunea că nu mă pot căsători cu un hindus. Îmi spunea ce pot și ce nu pot să fac."
Fugirea Svetlanei a devenit cea mai tare știre. Celor doi copii care rămăseseră în Rusia li s-a spus că mama lor i-a lăsat fără regrete.
"Fiul meu era deja căsătorit. Avea 22 de ani. Fiica lui avea 17 ani, intrase la Universitate. Nu mai erau copii mici. În America la vârsta asta deja încep să trăiască pe cont propriu. Mamele lor nu le mai pot influența viețile."
Milioane în bănci
Svetlana s-a măritat din nou, în America, soțul ei fiind un arhitect, Peters. S-a născut fiica lor Olga. A fost dragoste la prima vedere. Dar sora lui Peters i-a condus viața. "Au dat la ziare că tatăl meu mi-a lăsat milioane în băncile din Elveția. Minciuni care au rămas și acum vii. Tatăl meu nu mi-a dat nici măcar bani de buzunar. Când sora lui Peters a înțeles că nu aveam niciun milion și-a dat silința să ne despartă. Aproape că nu aveam niciun ban și a trebuit să ne mutam la Londra."
Nu i-a fost ușor să trăiască la Londra. Nu avea destui bani. Scria adesea copiilor rămași în Uniunea Sovietică. Scrisorile erau însoțite de adresele și numerele ei de telefon. Dar scrisorile nu au ajuns niciodată la destinatari. Odată Iosif a făcut rost de numărul ei de telefon. A sunat imediat la Londra. Mai târziu și-a dat seama că de fapt totul fusese planul serviciilor secrete sovietice. Iosif a început să-i vorbească despre întoarcere. Svetlana a cedat și a decis să se întoarcă. Pentru ea s-a pregătit o mașină, un apartament și pensie.
"Cum am ajuns ni s-au luat pașapoartele rusești. Au început să ne spună ce să facem. Eram înconjurate de idioți. Nimeni cu creier."
Producatorii documentarului au reușit să ia câteva interviuri cu copiii Svetlanei. Cel mai greu le-a fost să vorbească cu fiica mijlocie, Ekaterina. "Am negociat mult timp cu ea", a spus Irina Gedrovich. "Katia trăiește în orașul Kluchi din Kamchatka.
Este vulcanolog. A fost foarte dificil să o conving să accepte. A fost de acord să vorbim doar dacă discuțiile erau despre meseria ei. Olga, cea mai tânără dintre fiice a impus aceiași termeni. Este vânzătoare într-un mic oraș din America."
Copiii nu vorbesc între ei. Mama lor nu vorbește cu ei. "Mama mea este o ființă insuportabilă. A fost în stare să se certe cu toți copiii ei", a spus Iosif.
Creatorii documentarului au vrut să i-l arate mai întâi Svetlanei. Dar când se lucra la film, Svetlana a întrerupt relațiile. Nu a mai răspuns la telefon sau fax.
Copilul preferat al lui Stalin a scris trei cărți: Twenty Letters To A Friend(autobiografie scrisă în 1963, publicată în 1967, Londra), Only One Year (1969, New-York) și Faraway Music (1984, India, 1992, Moscova).
După ce și-a omorât cea de-a doua soție, Stalin s-a căsătorit pentru a treia oară, cu Rosa Kaganovici, sora celor mai puternici evrei din acea vreme.
Se spune că Stalin a mai avut un fiu cu Matriona. Mai există o legendă conform căreia se spune că Stalin mai are și un nepot, necunoscut până acum. El ar fi fiul lui Iacob, primul copil al lui Stalin.. Probabil că de la aceste două ipoteze, americanii au realizat filmul Archangel, în urmă cu cinci ani. El ar fi un alt nepot de-al lui Stalin..
Din păcate, singurul copil al lui Stalin rămas în viață va duce cu el în mormânt aspecte intime legate de dictator, mult mai interesante decât puținul pe care l-a dezvăluit prin acest interviu. Într-un fel a demonstrat faptul că a încercat să se împace cu trecutul familiei ei, chiar dacă a refuzat să vorbească despre anumite subiecte, pe care le-a considerat prea delicate, din motive știute doar de ea. Aș fi vrut să văd cum reacționează dacă reporterul ar fi întrebat-o despre moartea lui Stalin și despre acel episod petrecut după decesul lui, când trupul i-a fost scos din mausoleu și aruncat la câini. Bineînțeles că nu ar fi acceptat să vorbească despre acest aspect, dar aș fi vrut să-i văd reacția sinceră. Nu pentru că aș fi eu o persoană crudă, ci exact pentru a vedea prima reacție! Dar e posibil ca la astfel de întrebări sensibile Svetlana să nici nu clipească. A avut destul timp pentru a se împăca cu sine, cu lumea și cu soarta ei.. Sau poate nu, cine știe?
Svetlana a încercat, timid, să ridice privirea din pământ, spre deosebire de descendenții lui Hitler. 39 la număr, aflați în America și Austria. Toți au ales să își sacrifice propriile vieți, pentru ca genele acestui dictator să nu se transmită mai departe. Niciun descendent de-al lui Hitler nu s-a căsătorit și nu are urmași. Și-au schimbat numele ( Stuart-Houston, respectiv Huttle), s-au izolat de lume. Cei trei strănepoți ai tatălui lui Hitler au făcut o singură declarație - că după moartea lor, se va publica o carte despre familia lui Adolf. O aștept cu nerăbdare!
Să presupunem prin absurd că la un moment dat voi avea șansa, norocul etc. de a realiza câteva interviuri (cu personalități sau nu), după placul mieu. Ei, cu siguranță i-aș alege pe ultimii supraviețuitori ai liderilor fanatici.. Pentru că și monștrii aceștia au fost tot oameni, înainte de toate. Aș studia psihologia criminalilor, psihologia liderului și alte domenii strâns legate de asta, apoi aș realiza acele interviuri grele și aș încerca să caut un răspuns, doar așa pentru mine.. Pentru că este un subiect tabu. La fel ca și Rusia și tot ce reprezintă poporul ăsta atât de blamat.
Americanii au o deosebită plăcere de a specula.. orice. Așa au ajuns să își imagineze ce s-ar întâmpla dacă unul dintre ultimii apropiați ai lui Stalin, rămas în viață, ar deschide gura în aceste vremuri și ar încerca să spună anumite lucruri din intimitatea antisemitului. Așa a apărut în 2005 filmul Archangel. Subiectul foarte bun. Filmul în sine.. cam slăbuț. Dar măcar așa am văzut locații rusești reale, am auzit limba aia dulce și mi-am putut imagina niște lucruri.. Dar nu filmul este subiectul.
Marea familie Stalin
Despre Stalin se crede că ar fi fost și el tot evreu. Nu se poate demonstra acest lucru, pentru că ar fi dat ordin de a se arde toate documentele familiei lui, inclusiv casa părintească, de la Gori, Caucazia. Dar au rămas alte mărturii care indică acest lucru. Cum ar fi trăsăturile lui (cu toate că toate pozele în care apărea erau prelucrate), ale familiei lui, numele lor real. Stalin s-a numit de fapt David Visarion Djugaşvili și era alintat Koșba. În georgiană Djugaşvili înseamnă fiu de evreu. Pentru ca numele să nu-i trădeze religia, l-a schimbat în Iosif Vissarionovici Stalin. Degeaba, bătrâne!
Prima soție a lui Stalin a fost evreica Kati Schwanitz. O femeie frumoasă, pe care Stalin a iubit-o enorm. La moartea ei, el ar fi spus că nu va mai putea iubi vreodată pe cineva, pentru că Dumnezeu i-a luat ființa cea mai dragă. S-a cam ținut de cuvânt, ce-i adevărat..
Împreună au avut un fiu - IACOB Davidovici Djugaşvili. În 1941 a fost capturat de nemți și se spune că Stalin a refuzat ca în schimbul lui să renunțe la un general, nu i-am reținut numele. Așa că fiul cel mare al lui Stalin a murit executat de germani. Dar oficial s-a spus că a murit când, în timp ce încerca să evadeze, s-a atins de un gard electric. Deci Stalin și-a omorât conștient primul născut.
A urmat o altă soție. Urâtă cu spume! Nadia Alleluiah, care i-a dăruit doi copii, Vasili și Svetlana, singura fiică a dictatorului. S-a spus despre această a doua soție că s-a sinucis, după ce a scris o scrisoare de adio. Fiica dictatorului a povestit că de fapt a scris două scrisori. Despre povestea cu sinuciderea.. a lăsat loc de interpretare. Nici căcă, nici căcă. Despre moartea acestei Nadia se spune următorul lucru: avea o slăbiciune pentru Iacob, primul fiu al lui Stalin. Din cauză că după moartea Katiei, pe Stalin nu l-a mai interesat de soarta primului lui copil, se spune că Nadia l-ar fi protejat cât de mult a putut, ferindu-l de Stalin. I-a pus la dispoziție lui Iacob un conac la țară și personal de serviciu. Doar că, în timp, între ea și deja tânărul domn au apărut și alte sentimente, mai profunde. Se presupune că Stalin a aflat de amantlâcul celor doi, motiv pentru care a refuzat oferta nemților de care spuneam mai sus, iar pe cea de-a doua soție.. a ucis-o cu propriile mâini. Ea era Nadia..
Spuneam de cei doi copii din a doua căsătorie, Vasili și Svetlana. Aici.. când erau copii.
Copiii au rămas fără mamă de mici și au fost crescuți de doici. Dintre cei doi, doar Svetlana a reușit să-i mai înmoaie inima paranoicului de Stalin. Tot ea a fost singurul copil care a îndrăznit să-i țină piept tatălui. Despre Vasili a povestit că era terorizat de Stalin. A spus că în prezența lui, Vasili nu era în stare să lege două cuvinte. În ceea ce privește cariera militară, generalul Vasili Iosipovici Djugaşvili a preluat caracterul de lider fără scrupule de la tatăl lui. I se spunea Vulturul și era un personaj greu de înghițit. Dacă am reținut bine.. am impresia că s-a sinucis.
Buun. Și am ajuns la Светлана Иосифовна Сталина, adică Svetlana Iosifovna Stalina. Cunoscută mai bine ca Svetlana Allilueva, după numele mamei. Ei, această Svetlana a avut un destin nebun. Fiică de dictator.. te gândești că sigur a avut o viață de huzur. Mai ales pentru că Stalin a iubit-o foarte mult. Dar nu. Tânăra s-a răzvrătit și a vrut altceva. Nu mai insist pe istoria ei, pentru că se găsește pe net, la un click distanță.
Svetlana Allilueva, acum în vârstă de 84 de ani, a acceptat foarte greu, acum doi ani, să acorde un interviu lui Sergey Grachyov.
Femeia trăia atunci într-un azil pentru bătrâni din Winsconsin, sub numele de Lana Peters. Producătorii unui documentar au încercat timp de două luni să o convingă să dea acest interviu.
Jurnalistului i-a spus că este un norocos că poate vorbi cu ea pentru că până atunci refuzase toate solicitările. I-a spus că a acceptat să-i vorbească pentru că a numit-o Svetlana, ca în copilărie și pentru că este tânăr.
"Sunt cetățean american de 30 de ani și nu vreau să mai vorbesc în rusă. Am urât Rusia sovietică. Nu mă voi întoarce niciodată acolo, nu sunt un rus etic."
Jurnalistul a recunoscut faptul că a fost o conversație grea, din cauza temperamentului Svetlanei care este imprevizibil. A fost întrebată, la un moment dat cum se înțelegea cu bunica ei, mama lui Stalin, pentru că aceasta nu înțelegea limba rusă. Din acest motiv Svetlana s-a înfuriat. "Oprește-te, te rog! Îmi invadezi teritorilul personal. Nu vreau să vorbesc despre asta."
Pentru prima dată a fost făcut public faptul că mama Svetlanei, Nadezhda Allilueva, i-a scris lui Stalin două scrisori înainte de a se sinucide. Una dintre scrisori era plină de înjurături și blesteme. În a doua i-a scris despre copii și despre creșterea lor. De exemplu ea a scris că este important să verifice dacă Svetlana se spală pe dinți și dacă Vasya acordă mai multă atenție matematicii. Acest lucru l-a spus fiul Svetlanei, Iosif Alliluev, care a acceptat pentru a doua oară să vorbească cu jurnaliștii. Mama lui îi povestise odată despre aceste scrisori.
Svetlana despre mama ei.. "Nu se poate spune despre mama mea că a fost o nefericită. Se tot spune că din această cauză s-a sinucis, ceea ce este o prostie. Mama putea avea tot ceea ce își putea dori. Începuse să studieze la Colegiul Industrial și intenționa să ceară divortul. Toata lumea știa asta. Mama dorea să ia diploma și să înceapă să lucreze. Era o feministă și vroia să fie independentă."
"Aproape am murit." Prima iubire a Svetlanei s-a întâmplat în al Doilea Razboi Mondial
"Era un producător și un scenarist rus de cinema, faimos. Toată lumea îl știa pe Alexei Kapler. Ținea lecturi în principala universitate de cinema din Moscova. Eram prieteni. Sexul înainte de căsătorie nu era ceva normal în Uniunea Sovietică. Așa că ne uitam la filme, vizitam teatre, galeria lui Tretiakov. Kapler era cu 20 de ani mai mare decât mine."
Stalin în persoană a pus capăt relației lor. Alexei era în liniile războiului și scria reportaje jurnalistice. Într-o zi, un ziar a scos un material numit Scrisoarea Locotenentului L de la Stalingrad. Kapler și-a destăinuit prin această scrisoare dragostea, iar Stalin nu a putut accepta așa ceva. A fost expulzat din Moscova cinci ani. Când a încercat să se întoarcă a fost trimis la munca de câmp încă cinci ani.
La scurt timp după acest eveniment, Svetlana s-a căsătorit cu un coleg de școală, Gregory Morozov. Relația nu a rezistat mult. Cei doi au divorțat după ce Svetlana l-a născut pe Iosif. Ea are în total 3 copii.
"Eu îmi doream să iau diploma iar soțul meu își dorea 10 copii. Pentru el nu exista sexul protejat. Am facut 4 avorturi și am pierdut o sarcină. Eram foarte bolnavă și am obținut divorțul. Al doilea soț a fost unul dintre fii lui Andrey Zhdanov, secretarul principal al partidului comunist. Asta a fost dorința tatălui meu. Nu avusesem înainte nicio întâlnire. Pur și simplu ne-am căsătorit. Tatăl meu era bătrân și nu puteam să nu țin cont de cea mai veche dorință a lui. Am fost la un pas de moarte când am născut al doilea copil, pe Ekaterina. Nu aveam aceeași grupă de sânge, iar scumpa mea fiică mi-a otrăvit sângele. Ceea ce se numește sarcină toxică.
Tot ce știam era că nu îmi doream această căsnicie. Și imediat ce s-a născut Ekaterina am divorțat. Tata a fost dezamăgit. Dar în acel moment a realizat că întotdeauna voi face ceea ce lui nu-i plăcea. Fratelui meu Vasily îi era cu adevărat frică de tata, nu putea vorbi în prezența lui. Eu am fost singurul copil normal al familiei."
Deseori Stalin a încercat să influențeze viața privată a fiicei lui. Svetlana își dorea să devină scriitoare și a intrat la școala de arte.
"Când i-am spus tatălui că am fost acceptată la filologie, a exclamat: Scriitori? Existentialiști? În niciun caz! Intră la Colegiul Istoric! Aveam 17 ani și nimeni nu iubește istoria la vârsta asta. Urma să devin profesoară, ceea ce uram. Am fost furioasă pe tata, dar nu puteam face nimic."
Svetlana a devenit relativ liberă așa cum și-a dorit întotdeauna, doar atunci când tatăl ei a murit. Ea a avut o relație chiar și cu preotul hindus Radgi Bridge Singh, în timpul lui Hruschov. Relația nu a fost de lungă durată, întrucât iubitul ei a murit. A fost dificil pentru ea să meargă în India pentru a-i împrăștia cenușa lângă râul Gange. De acolo a fugit în Eveția apoi în America.
"Sper că Kosygin a murit, da? Ok. Sigur nu este în Rai. El a fost motivul pentru care am părăsit Rusia. Era căpetenia Guvernului și a încercat să joace rolul tatălui meu. Spunea că nu mă pot căsători cu un hindus. Îmi spunea ce pot și ce nu pot să fac."
Fugirea Svetlanei a devenit cea mai tare știre. Celor doi copii care rămăseseră în Rusia li s-a spus că mama lor i-a lăsat fără regrete.
"Fiul meu era deja căsătorit. Avea 22 de ani. Fiica lui avea 17 ani, intrase la Universitate. Nu mai erau copii mici. În America la vârsta asta deja încep să trăiască pe cont propriu. Mamele lor nu le mai pot influența viețile."
Milioane în bănci
Svetlana s-a măritat din nou, în America, soțul ei fiind un arhitect, Peters. S-a născut fiica lor Olga. A fost dragoste la prima vedere. Dar sora lui Peters i-a condus viața. "Au dat la ziare că tatăl meu mi-a lăsat milioane în băncile din Elveția. Minciuni care au rămas și acum vii. Tatăl meu nu mi-a dat nici măcar bani de buzunar. Când sora lui Peters a înțeles că nu aveam niciun milion și-a dat silința să ne despartă. Aproape că nu aveam niciun ban și a trebuit să ne mutam la Londra."
Nu i-a fost ușor să trăiască la Londra. Nu avea destui bani. Scria adesea copiilor rămași în Uniunea Sovietică. Scrisorile erau însoțite de adresele și numerele ei de telefon. Dar scrisorile nu au ajuns niciodată la destinatari. Odată Iosif a făcut rost de numărul ei de telefon. A sunat imediat la Londra. Mai târziu și-a dat seama că de fapt totul fusese planul serviciilor secrete sovietice. Iosif a început să-i vorbească despre întoarcere. Svetlana a cedat și a decis să se întoarcă. Pentru ea s-a pregătit o mașină, un apartament și pensie.
"Cum am ajuns ni s-au luat pașapoartele rusești. Au început să ne spună ce să facem. Eram înconjurate de idioți. Nimeni cu creier."
Producatorii documentarului au reușit să ia câteva interviuri cu copiii Svetlanei. Cel mai greu le-a fost să vorbească cu fiica mijlocie, Ekaterina. "Am negociat mult timp cu ea", a spus Irina Gedrovich. "Katia trăiește în orașul Kluchi din Kamchatka.
Este vulcanolog. A fost foarte dificil să o conving să accepte. A fost de acord să vorbim doar dacă discuțiile erau despre meseria ei. Olga, cea mai tânără dintre fiice a impus aceiași termeni. Este vânzătoare într-un mic oraș din America."
Copiii nu vorbesc între ei. Mama lor nu vorbește cu ei. "Mama mea este o ființă insuportabilă. A fost în stare să se certe cu toți copiii ei", a spus Iosif.
Creatorii documentarului au vrut să i-l arate mai întâi Svetlanei. Dar când se lucra la film, Svetlana a întrerupt relațiile. Nu a mai răspuns la telefon sau fax.
Copilul preferat al lui Stalin a scris trei cărți: Twenty Letters To A Friend(autobiografie scrisă în 1963, publicată în 1967, Londra), Only One Year (1969, New-York) și Faraway Music (1984, India, 1992, Moscova).
După ce și-a omorât cea de-a doua soție, Stalin s-a căsătorit pentru a treia oară, cu Rosa Kaganovici, sora celor mai puternici evrei din acea vreme.
Se spune că Stalin a mai avut un fiu cu Matriona. Mai există o legendă conform căreia se spune că Stalin mai are și un nepot, necunoscut până acum. El ar fi fiul lui Iacob, primul copil al lui Stalin.. Probabil că de la aceste două ipoteze, americanii au realizat filmul Archangel, în urmă cu cinci ani. El ar fi un alt nepot de-al lui Stalin..
Din păcate, singurul copil al lui Stalin rămas în viață va duce cu el în mormânt aspecte intime legate de dictator, mult mai interesante decât puținul pe care l-a dezvăluit prin acest interviu. Într-un fel a demonstrat faptul că a încercat să se împace cu trecutul familiei ei, chiar dacă a refuzat să vorbească despre anumite subiecte, pe care le-a considerat prea delicate, din motive știute doar de ea. Aș fi vrut să văd cum reacționează dacă reporterul ar fi întrebat-o despre moartea lui Stalin și despre acel episod petrecut după decesul lui, când trupul i-a fost scos din mausoleu și aruncat la câini. Bineînțeles că nu ar fi acceptat să vorbească despre acest aspect, dar aș fi vrut să-i văd reacția sinceră. Nu pentru că aș fi eu o persoană crudă, ci exact pentru a vedea prima reacție! Dar e posibil ca la astfel de întrebări sensibile Svetlana să nici nu clipească. A avut destul timp pentru a se împăca cu sine, cu lumea și cu soarta ei.. Sau poate nu, cine știe?
Svetlana a încercat, timid, să ridice privirea din pământ, spre deosebire de descendenții lui Hitler. 39 la număr, aflați în America și Austria. Toți au ales să își sacrifice propriile vieți, pentru ca genele acestui dictator să nu se transmită mai departe. Niciun descendent de-al lui Hitler nu s-a căsătorit și nu are urmași. Și-au schimbat numele ( Stuart-Houston, respectiv Huttle), s-au izolat de lume. Cei trei strănepoți ai tatălui lui Hitler au făcut o singură declarație - că după moartea lor, se va publica o carte despre familia lui Adolf. O aștept cu nerăbdare!
Să presupunem prin absurd că la un moment dat voi avea șansa, norocul etc. de a realiza câteva interviuri (cu personalități sau nu), după placul mieu. Ei, cu siguranță i-aș alege pe ultimii supraviețuitori ai liderilor fanatici.. Pentru că și monștrii aceștia au fost tot oameni, înainte de toate. Aș studia psihologia criminalilor, psihologia liderului și alte domenii strâns legate de asta, apoi aș realiza acele interviuri grele și aș încerca să caut un răspuns, doar așa pentru mine.. Pentru că este un subiect tabu. La fel ca și Rusia și tot ce reprezintă poporul ăsta atât de blamat.
marți, 6 aprilie 2010
Dumnezeu vs. Știință
M-am întâlnit ieri cu o cunoștință. L-am salutat simplu "Salut!". Mai ales pentru că na, nu este un om mare, cu care să am o relație platonică și față de care mă simt obligată să mă comport tradițional. Mi-a tăiat elanul când mi-a zis pe neașteptate.. "Tu, la noi se spune Hristos a Înviat!".. adică a încercat într-un fel să-mi atragă atenția cum că sunt o creștină rea și cumva că el este superioar pentru că păstrează o tradiție habotnică, ce nu are practic legătura cu divinitatea. Din punctul meu de vedere.. Chiar și așa.. nu a reușit să-mi strice buna dispoziție. I-am răspuns foarte simplu.. "La noi nu se spune nimic!". M-am amuzat în gând..
Filosofie sau religie, știință sau credință? Divinitate sau DOAR Dumnezeu? Vor mai trece mii și milioane de ani și poate, până la urmă, se va trage o linie. Cu toate că nu sunt sigură că avem nevoie de O concluzie, care să devină la rândul ei o altă religie, religia supremă.
Mi-e greu să explic de fiecare dată de ce nu sunt așa cum TREBUIE. Cum scrie la manual că trebuie să fii, să mergi, să vorbești, să simți, să te comporți, să trăiești. Probabil că faptul de a nu saluta un cunoscut cu "Hristos a Înviat", zilele astea, mă va coborâ încă câteva trepte pe scara dintre Rai și Iad, asta e.. Mi-o asum. Dar așa îmi vine să strig în față câteva lucruri celor care sunt niște mari și grosolani ipocriți..
Povestioara asta îmi place..
Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie..
Să vă explic care e conflictul între știință și religie
Profesorul ateu face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în picioare
Ești creștin, nu-i așa, fiule?
Da, dle, spune studentul
Deci crezi în Dumnezeu?
Cu siguranță
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
Da
Tu ești bun sau rău?
Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbește cunoscător. Aha! Biblia! Se gândește puțin. Uite o problema pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să îl ajuți? Ai încerca?
Da, dle. Aș încerca.
Deci ești bun.
N-aș spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu
Studentul nu răspunde, așa că profesorul continuă
El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?
Studentul tace.
Nu poți răspunde, nu-i așa? El ia o înghițitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
Hai să o luăm de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
Pai, da, spune studentul
Satana e bun?
Studentul nu ezită la această întrebare
De unde vine Satana?
Studentul ezită. De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
Da, dle.
Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
Da
Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde
Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foiește jenat.
Da
Deci cine le-a creat?
Studentul iarăși nu răspunde, așa că profesorul repetă întrebarea. Cine le-a creat? Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în fața clasei. Studenții sunt uimiți. Spune-mi, continuă el adresându-se altui student. Crezi în Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează și cedează nervos.
Da, dle profesor, cred.
Bătranul se opreste din mărșăluit. Știința spune că ai 5 simțuri pe care le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am văzut.
Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
Nu, dle, nu l-am auzit.
L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
Nu, dle, mă tem că nu.
Și totuși crezi în el?
Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.
Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o întrebare.
Dle profesor, există caldură?
Da
Și există frig?
Da, fiule, există și frig.
Nu, dle, nu există.
Profesorul își întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice.
Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit . Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig. Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie. Și căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absența totală a căldurii.
Vedeți, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dle, ci doar absența ei.
Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură de ciocan.
Dar întunericul, profesore? Există întunericul?
Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?
Din nou răspuns greșit, dle. Întunericul nu e ceva; este absența a ceva. Poate există lumina scăzută, lumina normală, lumina strălucitoare, lumina intermitentă, dar dacă nu există lumina constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeste întuneric, nu-i așa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fi un semestru bun.
Ce vrei să demonstrezi, tinere?
Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și ea greșită.
De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza. Greșise?
Poți explica în ce fel?
Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Susțineți că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău. Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci doar absența ei. Acum spuneți-mi, dle profesor, le predați studenților teoria că ei au evoluat din maimuță?
Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.
Ați observat vreodată evoluția cu proprii ochi, dle?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr.
Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare și nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteti, om de știință sau predicator?
Clasa murmură. Studentul tace până când emoția se mai stinge.
Ca să continuăm demonstrația pe care o făceați adineaori celuilalt student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce mă refer. Studentul se uită în jurul său, în clasă. E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucnește în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice stabile și comform protocolului demonstrabil, știința spune cu tot respectul, dle că nu aveți creier. Dacă știința spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde. Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu
Deci, acceptați că există credința si, de fapt, credința există împreună cu viața, continuă studentul. Acum, dle, există răul?
Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumăratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat: Răul nu există, dle, sau cel puțin nu există în sine. Răul e pur și simplu absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există caldura sau ca întunericul care apare când nu există lumina.
Profesorul s-a așezat.
Se spune că studentul era de fapt Albert Einstein, care a scris în 1921 cartea Dumnezeu vs. știință. Unii spun că este doar o povestioară inventată de un anonim..
Cert este că, la maturitate, Einstein (evreu) a spus, printre altele, că de fapt religiile sunt legende primitive, Dumnezeu este produsul slăbiciunii umane, iar Biblia o colecție de legende onorabile, dar primitive și copilărești. Mie-mi place să spun că Biblia este o poveste scrisă, rescrisă, modifică, retușată etc., dar o poveste. Iar religiile - industrii aproape perfecte..
Povestioara de mai sus îmi place, dar îmbrățișez și o bună parte a științei. Cred în suflet și divinitate (nu în Dumnezeu, Buda, Allah, Brahma sau Marele Arhitect), nu în religii și obiceiuri păgâne. Am dreptul de a alege, nu?
Filosofie sau religie, știință sau credință? Divinitate sau DOAR Dumnezeu? Vor mai trece mii și milioane de ani și poate, până la urmă, se va trage o linie. Cu toate că nu sunt sigură că avem nevoie de O concluzie, care să devină la rândul ei o altă religie, religia supremă.
Mi-e greu să explic de fiecare dată de ce nu sunt așa cum TREBUIE. Cum scrie la manual că trebuie să fii, să mergi, să vorbești, să simți, să te comporți, să trăiești. Probabil că faptul de a nu saluta un cunoscut cu "Hristos a Înviat", zilele astea, mă va coborâ încă câteva trepte pe scara dintre Rai și Iad, asta e.. Mi-o asum. Dar așa îmi vine să strig în față câteva lucruri celor care sunt niște mari și grosolani ipocriți..
Povestioara asta îmi place..
Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie..
Să vă explic care e conflictul între știință și religie
Profesorul ateu face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în picioare
Ești creștin, nu-i așa, fiule?
Da, dle, spune studentul
Deci crezi în Dumnezeu?
Cu siguranță
Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun.
E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
Da
Tu ești bun sau rău?
Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbește cunoscător. Aha! Biblia! Se gândește puțin. Uite o problema pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să îl ajuți? Ai încerca?
Da, dle. Aș încerca.
Deci ești bun.
N-aș spune asta.
Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu
Studentul nu răspunde, așa că profesorul continuă
El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?
Studentul tace.
Nu poți răspunde, nu-i așa? El ia o înghițitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
Hai să o luăm de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?
Pai, da, spune studentul
Satana e bun?
Studentul nu ezită la această întrebare
De unde vine Satana?
Studentul ezită. De la Dumnezeu.
Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
Da, dle.
Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
Da
Deci cine a creat răul? Profesorul a continuat. Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde
Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foiește jenat.
Da
Deci cine le-a creat?
Studentul iarăși nu răspunde, așa că profesorul repetă întrebarea. Cine le-a creat? Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în fața clasei. Studenții sunt uimiți. Spune-mi, continuă el adresându-se altui student. Crezi în Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează și cedează nervos.
Da, dle profesor, cred.
Bătranul se opreste din mărșăluit. Știința spune că ai 5 simțuri pe care le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?
Nu, dle. Nu L-am văzut.
Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
Nu, dle, nu l-am auzit.
L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
Nu, dle, mă tem că nu.
Și totuși crezi în el?
Da.
Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.
Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o întrebare.
Dle profesor, există caldură?
Da
Și există frig?
Da, fiule, există și frig.
Nu, dle, nu există.
Profesorul își întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice.
Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit . Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig. Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie. Și căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absența totală a căldurii.
Vedeți, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dle, ci doar absența ei.
Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună ca o lovitură de ciocan.
Dar întunericul, profesore? Există întunericul?
Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?
Din nou răspuns greșit, dle. Întunericul nu e ceva; este absența a ceva. Poate există lumina scăzută, lumina normală, lumina strălucitoare, lumina intermitentă, dar dacă nu există lumina constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeste întuneric, nu-i așa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fi un semestru bun.
Ce vrei să demonstrezi, tinere?
Da, dle profesor. Vreau să spun că premisele dvs filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia TREBUIE să fie și ea greșită.
De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza. Greșise?
Poți explica în ce fel?
Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Susțineți că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău. Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Folosește electricitatea și magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci doar absența ei. Acum spuneți-mi, dle profesor, le predați studenților teoria că ei au evoluat din maimuță?
Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.
Ați observat vreodată evoluția cu proprii ochi, dle?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr.
Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare și nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteti, om de știință sau predicator?
Clasa murmură. Studentul tace până când emoția se mai stinge.
Ca să continuăm demonstrația pe care o făceați adineaori celuilalt student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce mă refer. Studentul se uită în jurul său, în clasă. E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucnește în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice stabile și comform protocolului demonstrabil, știința spune cu tot respectul, dle că nu aveți creier. Dacă știința spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dvs, dle?
Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde. Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu
Deci, acceptați că există credința si, de fapt, credința există împreună cu viața, continuă studentul. Acum, dle, există răul?
Acum nesigur, profesorul răspunde: sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumăratele crime și violențe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat: Răul nu există, dle, sau cel puțin nu există în sine. Răul e pur și simplu absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există caldura sau ca întunericul care apare când nu există lumina.
Profesorul s-a așezat.
Se spune că studentul era de fapt Albert Einstein, care a scris în 1921 cartea Dumnezeu vs. știință. Unii spun că este doar o povestioară inventată de un anonim..
Cert este că, la maturitate, Einstein (evreu) a spus, printre altele, că de fapt religiile sunt legende primitive, Dumnezeu este produsul slăbiciunii umane, iar Biblia o colecție de legende onorabile, dar primitive și copilărești. Mie-mi place să spun că Biblia este o poveste scrisă, rescrisă, modifică, retușată etc., dar o poveste. Iar religiile - industrii aproape perfecte..
Povestioara de mai sus îmi place, dar îmbrățișez și o bună parte a științei. Cred în suflet și divinitate (nu în Dumnezeu, Buda, Allah, Brahma sau Marele Arhitect), nu în religii și obiceiuri păgâne. Am dreptul de a alege, nu?
joi, 11 martie 2010
Antichrist
Mi-a fost recomandat, dar eu nu fac greșeala asta de a da mai departe o imagine bolnavă, depresivă și extremă despre Bine (Eden) și Rău (Iad). Despre natura omului, despre femeie. Despre ce se întâmplă în mintea unei femei atunci când suferă o traumă și unde poate duce nebunia ei!
Psihologie inversă de clasa a II-a, deci cred că cineva din cei care citesc postul tot va trage până la urmă cu ochiul.. măcar la trailer. Filmul Antichrist (2009) este cel mai odios film pe care l-am văzut. Asta pentru că am refuzat "Cannibal Holocaust", sau alte pelicule de acest gen, deci nu mă pot pronunța care dintre ele este mai evil. Ba nu, greșesc! Unul dintre filmele mele preferate este A Clockwork Orange - Kubrik, dar este din altă lume..
So, nu scenele care vor să impresioneze m-au șocat. Cum ar fi copilul care moare în momentul în care mama lui are orgasm, căprioara care păstrează în ea un pui avortat, vulturul care rupe din pradă, ejaculare cu sânge, clitoris tăiat sau sex sălbatic, de oameni bolnavi, folosit ca terapie, dezvăluirea faptului că de fapt mama vede copilul care se îndreaptă spre geam, dar nu se oprește din sex.
Ciudat, dar pe mine, care mă șochez la nimicuri, scenele asta m-au făcut să râd. Parcă cereau un strigăt disperat de atenție. "Hai, șocați-vă, ieșiți din cinematograf, faceți-vă cruce!". Da mă lași?!
Un film MISOGIN, o eroare. Femeia este vinovată de apariția răului sau mai extrem decât atât.. este chiar Antichristul, sau cel puțin aliata lui - de altfel o idee bine conturată în povestea religiei. Iar soțul, bărbatul, este Binele, Christ, care vrea să îi elibereze sufletul.
Normal că a atras reacții extreme, că doar tot ce e ieșit din comun, e mai nou artă, e o viziune superioară. Iar dacă e vorba despre specialul și excepționalul regizor Lars von Trier.. atunci toată lumea se închină, pentru că este un zeu al cinematografiei. Nu știu ce ascunde omul ăsta, dar cred că el e Antichristul de fapt :)) Are însă o tehnică de filmare.. dumnezeiască. Intenția Dogmei 95 este de apreciat, dar..
Atenție! Filmul poate ajunge o obsesie pentru cei cu psihicul slab!
Psihologie inversă de clasa a II-a, deci cred că cineva din cei care citesc postul tot va trage până la urmă cu ochiul.. măcar la trailer. Filmul Antichrist (2009) este cel mai odios film pe care l-am văzut. Asta pentru că am refuzat "Cannibal Holocaust", sau alte pelicule de acest gen, deci nu mă pot pronunța care dintre ele este mai evil. Ba nu, greșesc! Unul dintre filmele mele preferate este A Clockwork Orange - Kubrik, dar este din altă lume..
So, nu scenele care vor să impresioneze m-au șocat. Cum ar fi copilul care moare în momentul în care mama lui are orgasm, căprioara care păstrează în ea un pui avortat, vulturul care rupe din pradă, ejaculare cu sânge, clitoris tăiat sau sex sălbatic, de oameni bolnavi, folosit ca terapie, dezvăluirea faptului că de fapt mama vede copilul care se îndreaptă spre geam, dar nu se oprește din sex.
Ciudat, dar pe mine, care mă șochez la nimicuri, scenele asta m-au făcut să râd. Parcă cereau un strigăt disperat de atenție. "Hai, șocați-vă, ieșiți din cinematograf, faceți-vă cruce!". Da mă lași?!
Un film MISOGIN, o eroare. Femeia este vinovată de apariția răului sau mai extrem decât atât.. este chiar Antichristul, sau cel puțin aliata lui - de altfel o idee bine conturată în povestea religiei. Iar soțul, bărbatul, este Binele, Christ, care vrea să îi elibereze sufletul.
Normal că a atras reacții extreme, că doar tot ce e ieșit din comun, e mai nou artă, e o viziune superioară. Iar dacă e vorba despre specialul și excepționalul regizor Lars von Trier.. atunci toată lumea se închină, pentru că este un zeu al cinematografiei. Nu știu ce ascunde omul ăsta, dar cred că el e Antichristul de fapt :)) Are însă o tehnică de filmare.. dumnezeiască. Intenția Dogmei 95 este de apreciat, dar..
Atenție! Filmul poate ajunge o obsesie pentru cei cu psihicul slab!
duminică, 21 februarie 2010
Aleluia creștinismului nostru.. Agora!
"Agora" poate fi un nou film care să împartă lumea (sau cel putin cinefilii) în două tabere. Este o producție foarte bine realizată și gândită, iar faptul că personajele au fost figuri istorice într-adevăr (mai puțin sclavul Hypathiei, Davus), filmul atrage foarte ușor credibilitate. Primii creștini ortodocși - niște sălbatici, criminali. Cam ăsta e mesajul..
Unii spun că filmul este istorie curată, că arată ce se întâmplă când creștinii ortodocși devin fanatici. Alții spun că Agora doar "ne tulbură sufletul" și de fapt este o blasfemie, "încă o palmă dată lui Hristos"! Filmul este considerat "un atac, nu un act artistic de reconstituire a istoriei".
Eu nu știu și nici nu am cum să știu ce "tabără" aș putea alege. Pentru că sunt convinsă de un singur lucru. Războaiele sau chiar micile conflicte, duse în numele religiei sau mai degrabă FILOSOFIEI - sunt inutile și diabolice. Și mai cred că toată avalanșa de noi descoperiri și interpretări istorice, religioase etc. ne determină să ne îndoim și de umbra noastră. Pentru că religia este o invenție, o "poveste", cum îmi place mie să spun. O invenție care a devenit în acești 2.000 de ani cea mai puternică industrie! Religia nu are legătura cu credința în divinitate. Iar divinitatea asta.. fiecare trebuie să și-o însușească, în felul lui. Zeci de ani citești, studiezi, îți pui întrebări, întrebi și pe ceilalți, dar in the end.. fiecare își găsește libertatea după sufletul lui.
Deci cred că voi rămâne în Purgatoriu pe vecie. Asta pentru că o parte din mine a devenit catolică :)
Ortodocșii atacă filmul blamând faptul că regizorul Alejandro Amenabar este homosexual, iar Rachel Weisz (Hypathia în film, Ipatia după documente) este de religie evreică, după ambii părinți. Așa și? Nu înțeleg. De fapt înțeleg, dar refuz să cred că ăștia sunt oamenii de acum, creștinii ortodocși. Că suntem exact ca înainte..
Eu una nu mă încred în nimic - fie că este vorba de istorie sau religie. "Death and Taxes" - în asta da!
Unii spun că filmul este istorie curată, că arată ce se întâmplă când creștinii ortodocși devin fanatici. Alții spun că Agora doar "ne tulbură sufletul" și de fapt este o blasfemie, "încă o palmă dată lui Hristos"! Filmul este considerat "un atac, nu un act artistic de reconstituire a istoriei".
Eu nu știu și nici nu am cum să știu ce "tabără" aș putea alege. Pentru că sunt convinsă de un singur lucru. Războaiele sau chiar micile conflicte, duse în numele religiei sau mai degrabă FILOSOFIEI - sunt inutile și diabolice. Și mai cred că toată avalanșa de noi descoperiri și interpretări istorice, religioase etc. ne determină să ne îndoim și de umbra noastră. Pentru că religia este o invenție, o "poveste", cum îmi place mie să spun. O invenție care a devenit în acești 2.000 de ani cea mai puternică industrie! Religia nu are legătura cu credința în divinitate. Iar divinitatea asta.. fiecare trebuie să și-o însușească, în felul lui. Zeci de ani citești, studiezi, îți pui întrebări, întrebi și pe ceilalți, dar in the end.. fiecare își găsește libertatea după sufletul lui.
Deci cred că voi rămâne în Purgatoriu pe vecie. Asta pentru că o parte din mine a devenit catolică :)
Ortodocșii atacă filmul blamând faptul că regizorul Alejandro Amenabar este homosexual, iar Rachel Weisz (Hypathia în film, Ipatia după documente) este de religie evreică, după ambii părinți. Așa și? Nu înțeleg. De fapt înțeleg, dar refuz să cred că ăștia sunt oamenii de acum, creștinii ortodocși. Că suntem exact ca înainte..
Eu una nu mă încred în nimic - fie că este vorba de istorie sau religie. "Death and Taxes" - în asta da!
joi, 29 octombrie 2009
A plecat la Domnul..
Arhimandrit Teofil Paraian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus
(3 martie 1929 - 29 octombrie 2009)
,,Am fost odata la Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l odihneasca! -, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot- au trecut anii peste toti de-atunci... a fost asta in 1965 -, si Parintele vorbind cu el, desigur sa aud eu, i-a spus un cuvant care mi-a ramas mie pentru cealalta vreme a vietii mele si cred ca si pentru vesnicie. N-am sa-l uit niciodata! Zice: "Uite, mai frate. O sa fii preot. Sa fii intelegator fata de neputinta omeneasca!" Nici nu va puteti inchipui cat m-am gandit eu la cuvintele acestea, de atunci incoace; cat le-am urmarit in viata mea si in viata oamenilor. Si mi-am dat seama ca neputinta omeneasca e o realitate. Sunt atatia oameni rai in lumea asta, si nici ei nu vor sa fie rai... Si-s rai, si noi trebuie sa intelegem rautatea lor de pe pozitia noastra, din situatia noastra. Sa intelegem ca ei nu pot mai mult, ca ei ei insisi sunt nemultumiti de rautatea lor - "Pe cel rau rautatea il ucide", ii scris in Psalmi: "pe cel rau rautatea il ucide", il nimiceste, rautatea il nemultumeste. Pomenirea de rau spun parintii cei duhovnicesti ca e o rautate fara margini, e o rautate ca o rugina care mananca fierul, asa mananca sufletul; rautatea-i cui infipt in suflet. Pomenirea de rau, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un parinte spune ca "raul sa-l scrii pe apa. De aceea sa ne gandim la lucrurile acestea, ca sfantul apostol Pavel zice ca iubire nu exista manie. Daca exista manie inseamna ca nu exista iubire; se contrazic iubirea cu mania: asa cum nu poate fi intuneric unde-i lumina si unde-i lumina nu poate fi intuneric, se contrazice lumina cu intunericul; poate fi intuneric unde nu-i lumina, dar unde-i lumina nu mai poate fi intuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi pomenire de rau. Unde-i iubire nu poate sa fie neiertare. Unde-i iubire nu poate sa fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le poarta."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)