Am avut o noapte teribilă, din cauza unui coșmar care m-a speriat cumplit. Combinat cu stările mele întortocheate, din ultimele zile.. mi-a dat sentimentul că nimic bun nu se mai poate întâmpla în perioada următoare, în jurul meu. (Începusem să dau vina pe efectele eclipsei de soare, care se apropie..)
Și uite că tocmai azi s-a întâmplat. Am primit o veste bună. În sfârșit! Cum că familia Iacubovici (Sebastian, Feliciti și Alessandro) vine în Românica, pe 20 iulie (adică de eclipsă) și vor sta aici tot concediul.
Nu numai că ne este dor de Sebi și Feliciti, pe care nu i-am văzut de un an și jumătate, dar vrem să îl cunoaștem pe Alessandro care peste câteva săptămâni va sărbători primul an petrecut printre pământeni. L-am văzut doar în poze și este un drăguț. Rămâne de văzut cum ne vom înțelege. Nu în privința mea îmi fac griji. Copiii se comportă destul de ciudat în prezența lui Alin.. Unii se sperie de el și plâng, fără ca Alin să se apropie măcar de ei sau să le vorbească, iar alții fac ochii mari și îl privesc cam ciudat. Probabil din cauza bărbii :))
So.. tot se întâmplă ceva pozitiv luna asta. Că-n rest.. viața noastră, regulile lor!
Se afișează postările cu eticheta premoniții. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta premoniții. Afișați toate postările
miercuri, 7 iulie 2010
sâmbătă, 5 iunie 2010
De s-ar împlini visele!
În sfârșit am avut o noapte liniștită. În ultimele săptămâni m-au chinuit tot felul de vise dureroase și violente. Mă trezeam cu durere de cap și stare de leșin.
De cele mai multe ori, îmi place viața mea din lumea paralelă. Pentru că Raluca este Raluca, nu Ralux. Știe să fie blândă, să ierte, să râdă cu poftă, să trăiască liber. În cealaltă lume am persoanele dragi aproape. Nu este nevoie să vorbesc, mă pot face înțeleasă din priviri. Așa că în visele mele este liniște. Sunt culori calde, este soare și nu există ferestre, uși, locuințe. Sunt mereu înconjurată de copii. Copii care sunt ai mei. În unele nopți mă amuz de jocurile unei fetițe cu păr cârlionțat, în altele alerg după un băiețel năzdrăvan. Orice senzație pe care o simt este atât de puternică și reală, încât îmi influențează automat ziua ce urmează.
Atunci când Raluca este bine.. funcționează normal și Ralux. Dar când intervin tot felul de premoniții sumbre și persoane care vor să-mi tulbure povestea.. atunci se dă totul peste cap.
Totuși, nu în fiecare zi plouă. Iar pentru prima dată, în ultimele săptămâni, am reântâlnit-o pe Raluca, pe Alin și pe doi micuți. Alin adormea în brațe o fetiță de câteva luni, iar eu sărutam pe creștet un băiețel de aceeași vârstă, care adormise pe pieptul meu. Căpșorul lui era lipit de umărul meu, iar inima mea bătea cu putere. I-am simțit greutatea și i-am auzit respirația atât de clar! Era liniște și multă iubire, fără cuvinte. Dragoste curată și nemuritoare.
Am nevoie să simt momentele acestea, chiar dacă vin din altă lume. Pentru că aici suntem nevoiți să trăim, pe când acolo iubim să trăim și iubim ce trăim.
De cele mai multe ori, îmi place viața mea din lumea paralelă. Pentru că Raluca este Raluca, nu Ralux. Știe să fie blândă, să ierte, să râdă cu poftă, să trăiască liber. În cealaltă lume am persoanele dragi aproape. Nu este nevoie să vorbesc, mă pot face înțeleasă din priviri. Așa că în visele mele este liniște. Sunt culori calde, este soare și nu există ferestre, uși, locuințe. Sunt mereu înconjurată de copii. Copii care sunt ai mei. În unele nopți mă amuz de jocurile unei fetițe cu păr cârlionțat, în altele alerg după un băiețel năzdrăvan. Orice senzație pe care o simt este atât de puternică și reală, încât îmi influențează automat ziua ce urmează.
Atunci când Raluca este bine.. funcționează normal și Ralux. Dar când intervin tot felul de premoniții sumbre și persoane care vor să-mi tulbure povestea.. atunci se dă totul peste cap.
Totuși, nu în fiecare zi plouă. Iar pentru prima dată, în ultimele săptămâni, am reântâlnit-o pe Raluca, pe Alin și pe doi micuți. Alin adormea în brațe o fetiță de câteva luni, iar eu sărutam pe creștet un băiețel de aceeași vârstă, care adormise pe pieptul meu. Căpșorul lui era lipit de umărul meu, iar inima mea bătea cu putere. I-am simțit greutatea și i-am auzit respirația atât de clar! Era liniște și multă iubire, fără cuvinte. Dragoste curată și nemuritoare.
Am nevoie să simt momentele acestea, chiar dacă vin din altă lume. Pentru că aici suntem nevoiți să trăim, pe când acolo iubim să trăim și iubim ce trăim.
miercuri, 26 mai 2010
nu mai vreau! aude cineva???
Astăzi a fost o zi crâncenă. Dacă în jurul orei 14.00 am primit o veste, în sfârșit, bună.. mi-am luat-o peste ochi câțiva pași mai încolo. Ca nu cumva să încep să prind curaj și să sper că șnurul ghinioanelor din ultimele luni începe să se de deșire.
La minutul 20 peste ora 14.00 am primit o veste care m-a lipit de spătarul scaunului pe care mă aflam. Instantaneu am simțit nodul ăla supărătot în gât și m-am desumflat ca un balon în care înfingi un ciob de sticlă. "Mmmda, nu ar trebui să mă mir. Orice se poate întâmpla. Întotdeauna e loc și de mai rău. Lasă că trece și asta", mi-am zis.. Și am reușit să părăsesc locul respectiv cu zâmbetul pe buze, gândindu-mă că soluții se vor găsi..
A treia locație, ora 15. Am revăzut o persoană dragă, cu care nu mă mai întâlnisem de aproximativ un an. O, ce fericire pe mine! Pentru ca după câteva vorbe și îmbrățișări, să aflu motivul venirii ei la Făgă. Mi-au căzut ochii în pământ și nu am mai putut spune nimic. Mi-am dorit să iau asupra mea necazul ei. Nu pot. Dar mi-am dorit. Când m-am dezmeticit mi-am adus aminte de visul pe care l-am avut azi-noapte. Același vis premonitoriu, pe care îl am aproape de fiecare dată când ceva rău urmează să se întâmple cu persoanele din jurul meu. Am început să urăsc chestia asta. Dacă tot visez nenorocirile ce urmează să se întâmple, atunci vreau să mi se arate și cum pot împiedica nebuniile astea. Refuz să văd doar partea urâtă. Pentru cei care se joacă cu mintea mea: ori faceți o treabă deșteaptă, ori căutați-vă alt fraier. Nu mai vreau și nu mai pot!!!
Cu sufletul răvășit și cu Alin de mână.. am dat peste altă nenorocire. În fine..
Ora 18.20. Ajung acasă. You got mail.. Deschid. A murit Jean Constantin! Ieri citisem o știrușă despre el și apoi o scriere a lui Dan Mihăescu. Ieri! Și chiar mi-am spus "Bine că nu s-a dus și el. Să ne mai rămână și nouă câțiva". Ieri! Astăzi nu mai e..
Asta vreau să o păstrez aici, la jurnal. Luni, 24 aprilie 2010, Dan Mihăescu a scris asta:
Jean Constantin, marele blond!
O spun din prima, astăzi vom cleveti despre un actor, pe cât de mare pe atât de iubit : Jean Constantin zis Laleaua neagră, zis Jean von Medgidia, zis Marele Blond, cunoscut în Constanţa la fel ca statuia lui Ovidiu şi în România, legitimat cu nişte sute de filme, spectacole de teatru, apariţii TV şi o basculantă de premii. A fost adus pe lume, împreună cu 9 fraţi şi surori, de Dumitru Jean, un conductor arhitect de construcţii civile şi o grecoaică puioasă, Caliopi. El se dă ţigan, dar minte !!! Odată mi-a zis în glumă : »Să ştii că tata a fost arhitect, dar a avut ca hoby, ţambalul ! » De –ale lui Jean.
Dincolo de zecile de materiale scrise pentru el şi zecile de emisiuni în care l-am distribuit, mă leagă de Jean, numit şi Cornel între intimi, o prietenie veche ca şi viaţa noastră. El a ajuns octogenar, dar cu un drag de viaţă ca la vârsta BAC-ului.
Într-o iarnă vrăjmaşă, la Constanţa, în faţa statuii îngheţate a lui Ovidiu, artistul mi-a recitat versuri din « Iarna la Tomis », cuprinsă în « Tristele » poetului : »În umbra cea de viţă un strugur nu s-ascunde/Nu fierbe mustul în căzile adânci… » Şi am băut o palincă , ca să combatem frigul.
Marele comedian s-a născut unde trebuie. Între viile de la Medgidia, Nicu- liţel, Sarica, Nazarcea, Babadag şi Murfatlar. Cu câte înzestrări artistice are, jur că individul poate prezida oricând o Federaţie Internaţională a Comediei.
Şi în viaţa de toate zilele, Jean are un haz nebun. Multe dintre poantele lui au devenit folclor, nu se mai ştie dacă toate îi aparţin şi nici nu mai are impor-
tanţă. Să vă zic câteva dintre ele. După un turneu în fosta URSS, el jucând în cuplu cu regretatul Gelu Manolache, l-am întrebat ce şi-a adus din marea ţară vecină ?« S-au luat lucruri frumoase ! » mi-a răspuns el. »Ce, dragă ? » « Mi-a luat mie ceasul, i-a luat lui Gelu, fâşul. S-au luat lucruri frumoase ».
Alt turneu, tot la sovietici, pe vremea când « Stalin şi poporul rus, multe rele ne-au adus ». La plecare, actorii noştri au fost conduşi la aeroport de tovarăşi de la partid, NKVD şi invers. Luându-şi rămas bun, gazdele au zis ca de obicei : »Mai poftiţi pe la noi » Jean a vorbit de pe scara avionului : « Vă poftim să veniţi şi voi, la noi, în România, dar nu toţi ! »
Într-o seară de vară, o vioară cânta…pe terasa hotelului « Perla » din Mamaia. La o masă, consumau, după o filmare, Amza, Bănică, Bibanul şi Jean. O ţigancă bătrână i-a îmbiat cu flori : « Flori, băieţi, luaţi, băieţi ! » A fost gonită de ceilalţi, dar Jean a scos o bacnotă de 25 de lei, bani mari pe atunci şi i-a dat femeii, fără să primească florile. « Ce faci, mă, ai înnebunit ? » au sărit ceilalţi. « E mama ! » a replicat Jean, mucalit. Nu era măsa, dar glume a meritat 25 de lei şi, iată, a făcut istorie.
Mai vreţi ? Mai am ! În anii lumină, trăiţi pe întuneric, pe scena Teatrului « Fantasio » (astăzi desfinţat în pofida vechimii şi notorietăţi sale, de către autorităţi imbecile) se monta un spectacol festiv în cinstea genialului nostru conducător, Ceaşcă, stejarul de la Scorniceşti şi cel mai iubit fiu. Pe fundalul scenei, trona după tipic, un tablou uriaş al « genialului ». Jean era şi el prin sală şi la un moment dat, s-a produs un scurt circuit şi s-a stins brusc lumina. Pe întuneric, regizorul a urlat cu groaza în suflet : « Alooo ! De unde s-.a stins lumina ? » Jean a arătat spre fundal şi a răspuns calm : « De la tablou ! »
Prin 1976, am scos o carte de umor, împreună cu un coleg şi prieten bun : Grigore Pop, tot redactor la TVR. Printre filele cărţii, mai toţi marii comici ne-au scris câte un cuvânt de apreciere sau glume despre noi. Invitat şi Jean a declarat şi s-a consemnat : « Dacă era să-mi spun verbal o părere despre autorii cărţii, aş fi făcut-o cu plăcere. Dar aşa…în scris, refuz, de teamă să nu le cadă în mână ! » Declaraţia a fost însoţită de o caricatură semnată Clenciu, pe care am păstrat-o.
Şi dacă, după tot ce am scris frumos despre el în această revistă, nu vine cu o canistră de vin de Dobrogea, mă duc peste el şi îi cânt ca la vodevilul din decembrie ’89 : »Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până când nu pui, Jenică, nişte vin pe masă ! »
Jur că nu mai vreau să am vreodată o zi neagră, ca asta! Astăzi am intrat și eu în doliu, alături de românii care l-au iubit din suflet pe acest om. Nu pentru că am avut șansa de a-l cunoaște, ci pentru că iubesc personajele cărora le-a dat viașă, personalitate, umor simpatic. Nu umor forțat, murdar și miștocar, care amuză în zilele noastre.
Nu mai vreau zile de genul ăsta, e prea mult!
La minutul 20 peste ora 14.00 am primit o veste care m-a lipit de spătarul scaunului pe care mă aflam. Instantaneu am simțit nodul ăla supărătot în gât și m-am desumflat ca un balon în care înfingi un ciob de sticlă. "Mmmda, nu ar trebui să mă mir. Orice se poate întâmpla. Întotdeauna e loc și de mai rău. Lasă că trece și asta", mi-am zis.. Și am reușit să părăsesc locul respectiv cu zâmbetul pe buze, gândindu-mă că soluții se vor găsi..
A treia locație, ora 15. Am revăzut o persoană dragă, cu care nu mă mai întâlnisem de aproximativ un an. O, ce fericire pe mine! Pentru ca după câteva vorbe și îmbrățișări, să aflu motivul venirii ei la Făgă. Mi-au căzut ochii în pământ și nu am mai putut spune nimic. Mi-am dorit să iau asupra mea necazul ei. Nu pot. Dar mi-am dorit. Când m-am dezmeticit mi-am adus aminte de visul pe care l-am avut azi-noapte. Același vis premonitoriu, pe care îl am aproape de fiecare dată când ceva rău urmează să se întâmple cu persoanele din jurul meu. Am început să urăsc chestia asta. Dacă tot visez nenorocirile ce urmează să se întâmple, atunci vreau să mi se arate și cum pot împiedica nebuniile astea. Refuz să văd doar partea urâtă. Pentru cei care se joacă cu mintea mea: ori faceți o treabă deșteaptă, ori căutați-vă alt fraier. Nu mai vreau și nu mai pot!!!
Cu sufletul răvășit și cu Alin de mână.. am dat peste altă nenorocire. În fine..
Ora 18.20. Ajung acasă. You got mail.. Deschid. A murit Jean Constantin! Ieri citisem o știrușă despre el și apoi o scriere a lui Dan Mihăescu. Ieri! Și chiar mi-am spus "Bine că nu s-a dus și el. Să ne mai rămână și nouă câțiva". Ieri! Astăzi nu mai e..
Asta vreau să o păstrez aici, la jurnal. Luni, 24 aprilie 2010, Dan Mihăescu a scris asta:
Jean Constantin, marele blond!
O spun din prima, astăzi vom cleveti despre un actor, pe cât de mare pe atât de iubit : Jean Constantin zis Laleaua neagră, zis Jean von Medgidia, zis Marele Blond, cunoscut în Constanţa la fel ca statuia lui Ovidiu şi în România, legitimat cu nişte sute de filme, spectacole de teatru, apariţii TV şi o basculantă de premii. A fost adus pe lume, împreună cu 9 fraţi şi surori, de Dumitru Jean, un conductor arhitect de construcţii civile şi o grecoaică puioasă, Caliopi. El se dă ţigan, dar minte !!! Odată mi-a zis în glumă : »Să ştii că tata a fost arhitect, dar a avut ca hoby, ţambalul ! » De –ale lui Jean.
Dincolo de zecile de materiale scrise pentru el şi zecile de emisiuni în care l-am distribuit, mă leagă de Jean, numit şi Cornel între intimi, o prietenie veche ca şi viaţa noastră. El a ajuns octogenar, dar cu un drag de viaţă ca la vârsta BAC-ului.
Într-o iarnă vrăjmaşă, la Constanţa, în faţa statuii îngheţate a lui Ovidiu, artistul mi-a recitat versuri din « Iarna la Tomis », cuprinsă în « Tristele » poetului : »În umbra cea de viţă un strugur nu s-ascunde/Nu fierbe mustul în căzile adânci… » Şi am băut o palincă , ca să combatem frigul.
Marele comedian s-a născut unde trebuie. Între viile de la Medgidia, Nicu- liţel, Sarica, Nazarcea, Babadag şi Murfatlar. Cu câte înzestrări artistice are, jur că individul poate prezida oricând o Federaţie Internaţională a Comediei.
Şi în viaţa de toate zilele, Jean are un haz nebun. Multe dintre poantele lui au devenit folclor, nu se mai ştie dacă toate îi aparţin şi nici nu mai are impor-
tanţă. Să vă zic câteva dintre ele. După un turneu în fosta URSS, el jucând în cuplu cu regretatul Gelu Manolache, l-am întrebat ce şi-a adus din marea ţară vecină ?« S-au luat lucruri frumoase ! » mi-a răspuns el. »Ce, dragă ? » « Mi-a luat mie ceasul, i-a luat lui Gelu, fâşul. S-au luat lucruri frumoase ».
Alt turneu, tot la sovietici, pe vremea când « Stalin şi poporul rus, multe rele ne-au adus ». La plecare, actorii noştri au fost conduşi la aeroport de tovarăşi de la partid, NKVD şi invers. Luându-şi rămas bun, gazdele au zis ca de obicei : »Mai poftiţi pe la noi » Jean a vorbit de pe scara avionului : « Vă poftim să veniţi şi voi, la noi, în România, dar nu toţi ! »
Într-o seară de vară, o vioară cânta…pe terasa hotelului « Perla » din Mamaia. La o masă, consumau, după o filmare, Amza, Bănică, Bibanul şi Jean. O ţigancă bătrână i-a îmbiat cu flori : « Flori, băieţi, luaţi, băieţi ! » A fost gonită de ceilalţi, dar Jean a scos o bacnotă de 25 de lei, bani mari pe atunci şi i-a dat femeii, fără să primească florile. « Ce faci, mă, ai înnebunit ? » au sărit ceilalţi. « E mama ! » a replicat Jean, mucalit. Nu era măsa, dar glume a meritat 25 de lei şi, iată, a făcut istorie.
Mai vreţi ? Mai am ! În anii lumină, trăiţi pe întuneric, pe scena Teatrului « Fantasio » (astăzi desfinţat în pofida vechimii şi notorietăţi sale, de către autorităţi imbecile) se monta un spectacol festiv în cinstea genialului nostru conducător, Ceaşcă, stejarul de la Scorniceşti şi cel mai iubit fiu. Pe fundalul scenei, trona după tipic, un tablou uriaş al « genialului ». Jean era şi el prin sală şi la un moment dat, s-a produs un scurt circuit şi s-a stins brusc lumina. Pe întuneric, regizorul a urlat cu groaza în suflet : « Alooo ! De unde s-.a stins lumina ? » Jean a arătat spre fundal şi a răspuns calm : « De la tablou ! »
Prin 1976, am scos o carte de umor, împreună cu un coleg şi prieten bun : Grigore Pop, tot redactor la TVR. Printre filele cărţii, mai toţi marii comici ne-au scris câte un cuvânt de apreciere sau glume despre noi. Invitat şi Jean a declarat şi s-a consemnat : « Dacă era să-mi spun verbal o părere despre autorii cărţii, aş fi făcut-o cu plăcere. Dar aşa…în scris, refuz, de teamă să nu le cadă în mână ! » Declaraţia a fost însoţită de o caricatură semnată Clenciu, pe care am păstrat-o.
Şi dacă, după tot ce am scris frumos despre el în această revistă, nu vine cu o canistră de vin de Dobrogea, mă duc peste el şi îi cânt ca la vodevilul din decembrie ’89 : »Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până când nu pui, Jenică, nişte vin pe masă ! »
Jur că nu mai vreau să am vreodată o zi neagră, ca asta! Astăzi am intrat și eu în doliu, alături de românii care l-au iubit din suflet pe acest om. Nu pentru că am avut șansa de a-l cunoaște, ci pentru că iubesc personajele cărora le-a dat viașă, personalitate, umor simpatic. Nu umor forțat, murdar și miștocar, care amuză în zilele noastre.
Nu mai vreau zile de genul ăsta, e prea mult!
miercuri, 17 martie 2010
Amintiri din trecut..
Nu durează mult. Câteva secunde sau zeci de secunde. Parcă ți se deschid ochii dintr-o dată. Mie mi se opresc motorașele și încerc să trag de secundele alea mult. Pentru că îmi place sentimentul. Nu mă sperie, chiar îmi place! Mă uit atentă în jur, încerc să rețin fețe de oameni, obiecte, stări. Cât mai mult. Este acea senzație de déjà vu. Și neapărat povestesc celui de lângă mine că l-am trăit iar. În sinea mea mă întreb ce trebuie de fapt să rețin din experiența asta. Ce nu am zis bine, ce am greșit, ce gest a declanțat click-ul. Sau care este de fapt mesajul? Dacă nu notez undeva ce senzație am avut, ce mi-am reamintit sau retrăit.. atunci uit. Așa că, de acum înainte, mă voi reîntoarce la postul ăsta, pentru a scrie despre momentul respectiv.
Ultima dată am retrăit momentul în care Alin s-a ridicat de la masă în timp ce mânca și a început să danseze și să cânte. Nu am reținut melodia. Eu citeam un ziar, dar m-am oprit să mă uit la el. Am început să râd pentru că era ca un copil fericit și nerăbdător să facă un anumit lucru, dar nu știu ce. I-am spus: "Alin, asta s-a mai întâmplat!". El mi-a răspuns "Și s-a mai întâmplat și asta?". A venit lângă mine și m-a pupat pe frunte. Mi-am dat seama că și momentul ăsta s-a întâmplat exact la fel. Aceleași vorbe, aceleași gesturi. Și am râs iar. Apoi s-a terminat. A fost acum vreo 3 săptămâni.
Penultima dată s-a întâmplat în Cover, anul trecut, în august. Unul dintre băieții din trupa Kronik mi s-a părut extrem de cunoscut. Am povestit și parcă îl știam bine, bine de undeva. La un moment dat a spus ceva ce a declanșat click-ul. Aceeași discuție, într-un loc la fel de slab iluminat. În drum spre casă i-am povestit lui Alin. Ciudat! Și el a avut aceeași impresie puternică cum că îl cunoaște bine de undeva.
Mi s-a întâmplat de destule ori ca visele pe care le-am avut cu ani în urmă să se împlinească întocmai. Nu genul ăla de vis, privit ca un ideal, ca o dorință.
Secvența pe care am visat-o la un moment dat ajung să o trăiesc în viața reală. Aceleași persoane, același loc, aceeași discuție, aceeași stare. Incredibil, mă dă pe spate! Au fost vise care sub ochii mei au devenit realitate. Nu mi se pare puțin lucru!
Déjà vu. Unii îl consideră o consecință a vieților anterioare, iar alții sunt de părere că senzația este transmisă spre memorie chiar cu o secundă inainte de a deveni constientă. Că sunt amintiri, vise sau reflecţii.. cine știe cu adevărat? Important este că se întâmplă! Am zis :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)