I-am revăzut pe Lioara și Aurelian. După 4 ani și jumătate, Lioara s-a întors acolo unde au început poveștile ei. Încă îi lipsește agitația din capitală, dar sper să-i treacă repede senzația asta.
Am revăzut Imperium-ul și Electric Band.
Pe Ciprian..
Și un oraș gri, ploios, tăcut. Cu oameni îmbrăcați de doliu și cu gîndurile departe. Resemnați. Poate că starea mea (ușor nesigură și absentă) mi-a schițat lucrurile în non-culori. Cu greu am reușit să intru în atmosfera de concert din Imperium. Jumătate din ore probabil că nu am auzit nici muzica, nici nu am văzut fețe de oameni. Cu greu am socializat. Iar cînd am vorbit.. nu am fost eu. Am plîns de necaz și de tristețe și de nu-pot-dar-vreau-să-am-o-baghetă-magică-cu-care-să-împart-minuni. Nu am vrut să-mi iau rămas-bun de la Lioara și Aurelian. Am urcat în tren, lăsînd nespuse vorbe frumoase. Fără a mulțumi. Am fugit.. M-am cuibărit în brațele celui care mă înțelege și fără vorbe și m-am rugat cuiva să mi-l lase pentru totdeauna, așa..
Acasă.. am găsit un oraș negru, nici măcar gri. O pană de curent lăsase lumea în beznă totală. Gară pustie, oraș rece, baruri goale.
Astăzi e alb, la fel și Sibiul. Degeaba..
Nu reușesc să fac față despărțirillor. Probabil aici se încheie și penultima poveste. Au fost 303.. În drum spre casă mă voi întoarce peste cîteva săptămîni, pentru a lăsa o urmă, ceva. Sau mai degrabă nu..
