Prințese sau cenușărese.. plângem la fel

Deșertul din inima noastră îl simțim acut. Este fie o traumă din copilărie, fie durerea pentru un părinte sau un copil pierdut, o remușcare, un regret, o hotărâre greșită care ți-a schimbat cursul vieții pentru totdeauna. Îl știe fiecare. Nu vorbești despre el, pentru că durerile mari nu se pot exprima. Și îl porți după tine. La început nu ai vrut să îl accepți, apoi te-ai obișnuit cu gîndul că s-a întâmplat. Ai crezut că va trece, așa cum o rană deschisă va prinde până la urmă scoarță. Scoarța se rupe, mai doare puțin, dar la un moment rana se închide cu totul și nici nu lasă vreo urmă. Oare sufletul nostru are găuri?

Când un cunoscut sau chiar un străin îți desenează la un moment dat o mică parte din deșertul lui, începi să te întrebi cine este de fapt. Pentru că meseria lui, familia, viața lui în general ți se pare de basm. Poate este într-un fel chiar un model de luat în seamă pentru tine. Și astăzi mi-am spus încă o dată că și prințesele plâng. Nu știi cum să reacționezi, ce poți spune pentru a încălzi mâinile reci care tremură de spaimă sau de remușcare.

Ai impulsul de a-i împărtăși și tu puțin din durerea ta, pentru a-i arăta că există situații la fel de triste sau mai dramatice. Și poate ar suporta mai ușor. Dar prințesa trebuie protejată atât cât se poate. Le știe prea bine pe ale ei..

Totul se întâmplă cu un rost, sunt convinsă. Zilele trecute m-a răscolit mai întâi Precious. Și am reținut în special asta: "Unii oameni au ceva care-i face să strălucească. Cred că unii dintre ei au trăit în tuneluri, iar în acel tunel singura lumină era cea din sufletul lor. Apoi, chiar dacă au scăpat de acolo, au continuat să strălucească pentru ceilalți".

Și mergem mai departe, pentru că altfel nu se poate. Deșertul rămâne acolo, nu dispare. Nu poți mătura tot nisipul și să îl arunci undeva.
Prințesă sau simplă cenușăreasă, plângem la fel..