joi, 29 aprilie 2010

Urmașii călăilor

Rusia - un fenomen ce mă atrage într-un fel mare! Viața intimă a dictatorilor lumii - alt subiect extrem de interesant. Viața intimă a familiei dicatorului rus, Stalin -cireașa de pe tort! Mi-am adus aminte de acest subiect răsfoind (culmea!) unul dintre tabloidele colorate de pe net, zilele trecute.

Americanii au o deosebită plăcere de a specula.. orice. Așa au ajuns să își imagineze ce s-ar întâmpla dacă unul dintre ultimii apropiați ai lui Stalin, rămas în viață, ar deschide gura în aceste vremuri și ar încerca să spună anumite lucruri din intimitatea antisemitului. Așa a apărut în 2005 filmul Archangel. Subiectul foarte bun. Filmul în sine.. cam slăbuț. Dar măcar așa am văzut locații rusești reale, am auzit limba aia dulce și mi-am putut imagina niște lucruri.. Dar nu filmul este subiectul.

Marea familie Stalin

Despre Stalin se crede că ar fi fost și el tot evreu. Nu se poate demonstra acest lucru, pentru că ar fi dat ordin de a se arde toate documentele familiei lui, inclusiv casa părintească, de la Gori, Caucazia. Dar au rămas alte mărturii care indică acest lucru. Cum ar fi trăsăturile lui (cu toate că toate pozele în care apărea erau prelucrate), ale familiei lui, numele lor real. Stalin s-a numit de fapt David Visarion Djugaşvili și era alintat Koșba. În georgiană Djugaşvili înseamnă fiu de evreu. Pentru ca numele să nu-i trădeze religia, l-a schimbat în Iosif Vissarionovici Stalin. Degeaba, bătrâne!

Prima soție a lui Stalin a fost evreica Kati Schwanitz. O femeie frumoasă, pe care Stalin a iubit-o enorm. La moartea ei, el ar fi spus că nu va mai putea iubi vreodată pe cineva, pentru că Dumnezeu i-a luat ființa cea mai dragă. S-a cam ținut de cuvânt, ce-i adevărat..

Împreună au avut un fiu - IACOB Davidovici Djugaşvili. În 1941 a fost capturat de nemți și se spune că Stalin a refuzat ca în schimbul lui să renunțe la un general, nu i-am reținut numele. Așa că fiul cel mare al lui Stalin a murit executat de germani. Dar oficial s-a spus că a murit când, în timp ce încerca să evadeze, s-a atins de un gard electric. Deci Stalin și-a omorât conștient primul născut.


A urmat o altă soție. Urâtă cu spume! Nadia Alleluiah, care i-a dăruit doi copii, Vasili și Svetlana, singura fiică a dictatorului. S-a spus despre această a doua soție că s-a sinucis, după ce a scris o scrisoare de adio. Fiica dictatorului a povestit că de fapt a scris două scrisori. Despre povestea cu sinuciderea.. a lăsat loc de interpretare. Nici căcă, nici căcă. Despre moartea acestei Nadia se spune următorul lucru: avea o slăbiciune pentru Iacob, primul fiu al lui Stalin. Din cauză că după moartea Katiei, pe Stalin nu l-a mai interesat de soarta primului lui copil, se spune că Nadia l-ar fi protejat cât de mult a putut, ferindu-l de Stalin. I-a pus la dispoziție lui Iacob un conac la țară și personal de serviciu. Doar că, în timp, între ea și deja tânărul domn au apărut și alte sentimente, mai profunde. Se presupune că Stalin a aflat de amantlâcul celor doi, motiv pentru care a refuzat oferta nemților de care spuneam mai sus, iar pe cea de-a doua soție.. a ucis-o cu propriile mâini. Ea era Nadia..



Spuneam de cei doi copii din a doua căsătorie, Vasili și Svetlana. Aici.. când erau copii.

Copiii au rămas fără mamă de mici și au fost crescuți de doici. Dintre cei doi, doar Svetlana a reușit să-i mai înmoaie inima paranoicului de Stalin. Tot ea a fost singurul copil care a îndrăznit să-i țină piept tatălui. Despre Vasili a povestit că era terorizat de Stalin. A spus că în prezența lui, Vasili nu era în stare să lege două cuvinte. În ceea ce privește cariera militară, generalul Vasili Iosipovici Djugaşvili a preluat caracterul de lider fără scrupule de la tatăl lui. I se spunea Vulturul și era un personaj greu de înghițit. Dacă am reținut bine.. am impresia că s-a sinucis.




Buun. Și am ajuns la Светлана Иосифовна Сталина, adică Svetlana Iosifovna Stalina. Cunoscută mai bine ca Svetlana Allilueva, după numele mamei. Ei, această Svetlana a avut un destin nebun. Fiică de dictator.. te gândești că sigur a avut o viață de huzur. Mai ales pentru că Stalin a iubit-o foarte mult. Dar nu. Tânăra s-a răzvrătit și a vrut altceva. Nu mai insist pe istoria ei, pentru că se găsește pe net, la un click distanță.

Svetlana Allilueva, acum în vârstă de 84 de ani, a acceptat foarte greu, acum doi ani, să acorde un interviu lui Sergey Grachyov.
Femeia trăia atunci într-un azil pentru bătrâni din Winsconsin, sub numele de Lana Peters. Producătorii unui documentar au încercat timp de două luni să o convingă să dea acest interviu.
Jurnalistului i-a spus că este un norocos că poate vorbi cu ea pentru că până atunci refuzase toate solicitările. I-a spus că a acceptat să-i vorbească pentru că a numit-o Svetlana, ca în copilărie și pentru că este tânăr.

"Sunt cetățean american de 30 de ani și nu vreau să mai vorbesc în rusă. Am urât Rusia sovietică. Nu mă voi întoarce niciodată acolo, nu sunt un rus etic."

Jurnalistul a recunoscut faptul că a fost o conversație grea, din cauza temperamentului Svetlanei care este imprevizibil. A fost întrebată, la un moment dat cum se înțelegea cu bunica ei, mama lui Stalin, pentru că aceasta nu înțelegea limba rusă. Din acest motiv Svetlana s-a înfuriat. "Oprește-te, te rog! Îmi invadezi teritorilul personal. Nu vreau să vorbesc despre asta."

Pentru prima dată a fost făcut public faptul că mama Svetlanei, Nadezhda Allilueva, i-a scris lui Stalin două scrisori înainte de a se sinucide. Una dintre scrisori era plină de înjurături și blesteme. În a doua i-a scris despre copii și despre creșterea lor. De exemplu ea a scris că este important să verifice dacă Svetlana se spală pe dinți și dacă Vasya acordă mai multă atenție matematicii. Acest lucru l-a spus fiul Svetlanei, Iosif Alliluev, care a acceptat pentru a doua oară să vorbească cu jurnaliștii. Mama lui îi povestise odată despre aceste scrisori.

Svetlana despre mama ei.. "Nu se poate spune despre mama mea că a fost o nefericită. Se tot spune că din această cauză s-a sinucis, ceea ce este o prostie. Mama putea avea tot ceea ce își putea dori. Începuse să studieze la Colegiul Industrial și intenționa să ceară divortul. Toata lumea știa asta. Mama dorea să ia diploma și să înceapă să lucreze. Era o feministă și vroia să fie independentă."

"Aproape am murit." Prima iubire a Svetlanei s-a întâmplat în al Doilea Razboi Mondial

"Era un producător și un scenarist rus de cinema, faimos. Toată lumea îl știa pe Alexei Kapler. Ținea lecturi în principala universitate de cinema din Moscova. Eram prieteni. Sexul înainte de căsătorie nu era ceva normal în Uniunea Sovietică. Așa că ne uitam la filme, vizitam teatre, galeria lui Tretiakov. Kapler era cu 20 de ani mai mare decât mine."

Stalin în persoană a pus capăt relației lor. Alexei era în liniile războiului și scria reportaje jurnalistice. Într-o zi, un ziar a scos un material numit Scrisoarea Locotenentului L de la Stalingrad. Kapler și-a destăinuit prin această scrisoare dragostea, iar Stalin nu a putut accepta așa ceva. A fost expulzat din Moscova cinci ani. Când a încercat să se întoarcă a fost trimis la munca de câmp încă cinci ani.
La scurt timp după acest eveniment, Svetlana s-a căsătorit cu un coleg de școală, Gregory Morozov. Relația nu a rezistat mult. Cei doi au divorțat după ce Svetlana l-a născut pe Iosif. Ea are în total 3 copii.

"Eu îmi doream să iau diploma iar soțul meu își dorea 10 copii. Pentru el nu exista sexul protejat. Am facut 4 avorturi și am pierdut o sarcină. Eram foarte bolnavă și am obținut divorțul. Al doilea soț a fost unul dintre fii lui Andrey Zhdanov, secretarul principal al partidului comunist. Asta a fost dorința tatălui meu. Nu avusesem înainte nicio întâlnire. Pur și simplu ne-am căsătorit. Tatăl meu era bătrân și nu puteam să nu țin cont de cea mai veche dorință a lui. Am fost la un pas de moarte când am născut al doilea copil, pe Ekaterina. Nu aveam aceeași grupă de sânge, iar scumpa mea fiică mi-a otrăvit sângele. Ceea ce se numește sarcină toxică.
Tot ce știam era că nu îmi doream această căsnicie. Și imediat ce s-a născut Ekaterina am divorțat. Tata a fost dezamăgit. Dar în acel moment a realizat că întotdeauna voi face ceea ce lui nu-i plăcea. Fratelui meu Vasily îi era cu adevărat frică de tata, nu putea vorbi în prezența lui. Eu am fost singurul copil normal al familiei."

Deseori Stalin a încercat să influențeze viața privată a fiicei lui. Svetlana își dorea să devină scriitoare și a intrat la școala de arte.

"Când i-am spus tatălui că am fost acceptată la filologie, a exclamat: Scriitori? Existentialiști? În niciun caz! Intră la Colegiul Istoric! Aveam 17 ani și nimeni nu iubește istoria la vârsta asta. Urma să devin profesoară, ceea ce uram. Am fost furioasă pe tata, dar nu puteam face nimic."

Svetlana a devenit relativ liberă așa cum și-a dorit întotdeauna, doar atunci când tatăl ei a murit. Ea a avut o relație chiar și cu preotul hindus Radgi Bridge Singh, în timpul lui Hruschov. Relația nu a fost de lungă durată, întrucât iubitul ei a murit. A fost dificil pentru ea să meargă în India pentru a-i împrăștia cenușa lângă râul Gange. De acolo a fugit în Eveția apoi în America.

"Sper că Kosygin a murit, da? Ok. Sigur nu este în Rai. El a fost motivul pentru care am părăsit Rusia. Era căpetenia Guvernului și a încercat să joace rolul tatălui meu. Spunea că nu mă pot căsători cu un hindus. Îmi spunea ce pot și ce nu pot să fac."

Fugirea Svetlanei a devenit cea mai tare știre. Celor doi copii care rămăseseră în Rusia li s-a spus că mama lor i-a lăsat fără regrete.

"Fiul meu era deja căsătorit. Avea 22 de ani. Fiica lui avea 17 ani, intrase la Universitate. Nu mai erau copii mici. În America la vârsta asta deja încep să trăiască pe cont propriu. Mamele lor nu le mai pot influența viețile."

Milioane în bănci

Svetlana s-a măritat din nou, în America, soțul ei fiind un arhitect, Peters. S-a născut fiica lor Olga. A fost dragoste la prima vedere. Dar sora lui Peters i-a condus viața. "Au dat la ziare că tatăl meu mi-a lăsat milioane în băncile din Elveția. Minciuni care au rămas și acum vii. Tatăl meu nu mi-a dat nici măcar bani de buzunar. Când sora lui Peters a înțeles că nu aveam niciun milion și-a dat silința să ne despartă. Aproape că nu aveam niciun ban și a trebuit să ne mutam la Londra."

Nu i-a fost ușor să trăiască la Londra. Nu avea destui bani. Scria adesea copiilor rămași în Uniunea Sovietică. Scrisorile erau însoțite de adresele și numerele ei de telefon. Dar scrisorile nu au ajuns niciodată la destinatari. Odată Iosif a făcut rost de numărul ei de telefon. A sunat imediat la Londra. Mai târziu și-a dat seama că de fapt totul fusese planul serviciilor secrete sovietice. Iosif a început să-i vorbească despre întoarcere. Svetlana a cedat și a decis să se întoarcă. Pentru ea s-a pregătit o mașină, un apartament și pensie.

"Cum am ajuns ni s-au luat pașapoartele rusești. Au început să ne spună ce să facem. Eram înconjurate de idioți. Nimeni cu creier."

Producatorii documentarului au reușit să ia câteva interviuri cu copiii Svetlanei. Cel mai greu le-a fost să vorbească cu fiica mijlocie, Ekaterina. "Am negociat mult timp cu ea", a spus Irina Gedrovich. "Katia trăiește în orașul Kluchi din Kamchatka.
Este vulcanolog. A fost foarte dificil să o conving să accepte. A fost de acord să vorbim doar dacă discuțiile erau despre meseria ei. Olga, cea mai tânără dintre fiice a impus aceiași termeni. Este vânzătoare într-un mic oraș din America."
Copiii nu vorbesc între ei. Mama lor nu vorbește cu ei. "Mama mea este o ființă insuportabilă. A fost în stare să se certe cu toți copiii ei", a spus Iosif.

Creatorii documentarului au vrut să i-l arate mai întâi Svetlanei. Dar când se lucra la film, Svetlana a întrerupt relațiile. Nu a mai răspuns la telefon sau fax.


Copilul preferat al lui Stalin a scris trei cărți: Twenty Letters To A Friend(autobiografie scrisă în 1963, publicată în 1967, Londra), Only One Year (1969, New-York) și Faraway Music (1984, India, 1992, Moscova).


După ce și-a omorât cea de-a doua soție, Stalin s-a căsătorit pentru a treia oară, cu Rosa Kaganovici, sora celor mai puternici evrei din acea vreme.

Se spune că Stalin a mai avut un fiu cu Matriona. Mai există o legendă conform căreia se spune că Stalin mai are și un nepot, necunoscut până acum. El ar fi fiul lui Iacob, primul copil al lui Stalin.. Probabil că de la aceste două ipoteze, americanii au realizat filmul Archangel, în urmă cu cinci ani. El ar fi un alt nepot de-al lui Stalin..


Din păcate, singurul copil al lui Stalin rămas în viață va duce cu el în mormânt aspecte intime legate de dictator, mult mai interesante decât puținul pe care l-a dezvăluit prin acest interviu. Într-un fel a demonstrat faptul că a încercat să se împace cu trecutul familiei ei, chiar dacă a refuzat să vorbească despre anumite subiecte, pe care le-a considerat prea delicate, din motive știute doar de ea. Aș fi vrut să văd cum reacționează dacă reporterul ar fi întrebat-o despre moartea lui Stalin și despre acel episod petrecut după decesul lui, când trupul i-a fost scos din mausoleu și aruncat la câini. Bineînțeles că nu ar fi acceptat să vorbească despre acest aspect, dar aș fi vrut să-i văd reacția sinceră. Nu pentru că aș fi eu o persoană crudă, ci exact pentru a vedea prima reacție! Dar e posibil ca la astfel de întrebări sensibile Svetlana să nici nu clipească. A avut destul timp pentru a se împăca cu sine, cu lumea și cu soarta ei.. Sau poate nu, cine știe?


Svetlana a încercat, timid, să ridice privirea din pământ, spre deosebire de descendenții lui Hitler. 39 la număr, aflați în America și Austria. Toți au ales să își sacrifice propriile vieți, pentru ca genele acestui dictator să nu se transmită mai departe. Niciun descendent de-al lui Hitler nu s-a căsătorit și nu are urmași. Și-au schimbat numele ( Stuart-Houston, respectiv Huttle), s-au izolat de lume. Cei trei strănepoți ai tatălui lui Hitler au făcut o singură declarație - că după moartea lor, se va publica o carte despre familia lui Adolf. O aștept cu nerăbdare!

Să presupunem prin absurd că la un moment dat voi avea șansa, norocul etc. de a realiza câteva interviuri (cu personalități sau nu), după placul mieu. Ei, cu siguranță i-aș alege pe ultimii supraviețuitori ai liderilor fanatici.. Pentru că și monștrii aceștia au fost tot oameni, înainte de toate. Aș studia psihologia criminalilor, psihologia liderului și alte domenii strâns legate de asta, apoi aș realiza acele interviuri grele și aș încerca să caut un răspuns, doar așa pentru mine.. Pentru că este un subiect tabu. La fel ca și Rusia și tot ce reprezintă poporul ăsta atât de blamat.

Rob.. de 1 Mai Muncitoresc

Dimineața, foarte devreme. Servici. Mutre acre de colegi. Nervoși, frustrați. Fără bani de buzunar. Nu vorbesc, țipă. După ce se reculeg și își dau seama că au exagerat cu tonul ridicat, încearcă s-o drege, dar nu le iese. Se vede că se forțează, întrebându-te nimicuri, doar de dragul conversației, cu care speră să înmoaie puțin tensiunea pe care au creat-o. Fără niciun motiv real.

Sunt frustrați pentru că lucrează în acel loc, pentru că au un salar de mizerie, pentru că șeful le face curve, proaste, leneșe. Pentru că, după servici, patronul le duce la altă muncă. Ca pe vremea comunismului - muncă patriotică. Primăvara - la pus cartofi, iar toamna - la cules recolta. Pentru că în ultimii doi ani au muncit non-stop, fără zile libere, fără duminici în care să poată sta lângă familie sau prieteni. Doar de sărbători au avut noroc - dar chiar și așa, cele 10 zile libere pe an nici nu s-au simțit. Au obosit și nici nu se mai sinchisesc să păstreze aparențele. Au răbufniri de ură față de toată lumea. Față de clienți și colegi. Doar în fața patronului se fac ghiocel. Dar după ce pleacă șefu', apăi să-ți acoperi urechile!

Angajatele sunt paranoia. Se suspectează una pe cealaltă de furt. Asta după ce vechile angajate (care într-un sfârșit și-au dat demisia), au fost acuzate că au furat patronul de 600 de milioane de lei vechi într-o lună. Acum umblă prin tribunale.. Adevăr sau încercare a patronului de a masca (încă) o fraudă?

Man, urâtă viață! De fapt care viață? De rob?

marți, 27 aprilie 2010

Sunt extremă și nu mă tratez

Asiaticii s-au hotărât demult să devină cei mai și cei mai buni în toate domeniile posibile. Pentru metodele lor de a educa populația, începând cu copiii (asta încă din pântecele mamei), organizațiile internaționale pentru drepturile omului și alte organizații de acest fel i-au luat în vizor. Mulți îi consideră pe asiatici, din acest punct de vedere, niște monștri. Eu sunt de părere că metodele lor sunt inovatoare și bune de luat în seamă. Nu sunt de acord cu metodele de învățare militărești, dar găsind un echilibru între studiu și activitățile sociale specifice vârstei unui copil, adolescent, tânăr.. cred că se poate ajunge la ceva bun, la sfârșit.

Metoda Suzuki a fost creată de violonistul japonez Shin'ichi Suzuki, după al D.R.M. "Dacă un copil aude muzică frumoasă încă din ziua în care s-a născut și învață să o cânte singur își va dezvolta sensibilitatea, disciplina și rezistența. Va dobândi o inimă frumoasă". Ei, metoda Suzuki care se practică ACUM în țările asiatice este cam dură, ce-i adevărat. Dar până la urmă, orice copil sau tânăr, din orice parte a lumii, care vrea să studieze un instrument, face aproape aceleași sacrificii ca și un copil japonez..

Metoda Suzuki de învățare a unui instrument se bazează pe auz. Apoi, pe măsură ce elevul reușește să cânte după ureche, va învăța și noțiunile teoretice. Orice părinte observă cât de ușor reușește un copil să învețe și să vorbească limba maternă. Prin imitație, nu? Pornind de la acest fapt, învățarea muzicii se poate realiza la fel de ușor. În special la copii, pentru că, știm cu toții, copiii absorb orice fel de informații cu o viteză uluitoare. Nu mai este niciun secret faptul că procesul de învățare este mult mai rapid şi eficient la vârste fragede. Românca Cristina Mondiru, fostă violonistă la Orchestra Operei, apoi a Filarmonicii "G.Dima" din Brașov, a modelat puțin această metodă comunistă, a adaptat-o la "lumea liberă", iar acum o predă elevilor și tinerilor din școlile canadiene. Britanica Helen Doron a reușit ceva uimitor. A descoperit un limbaj comun între predarea limbii engleze și studierea unui instrument. Metoda ei de predare este bazată tot pe teoriile metodei Suzuki. Și dă roade!

Acesta este însă un subiect fierbinte în familia noastră. Eu sunt pro și pentru această metodă de învățare a unui instrument muzical, iar Alin.. spune că sunt extremă și nici nu vrea să audă de așa ceva. Rămâne de văzut pe ce metodă se va baza educația muzicală a copilului nostru, pentru că studierea unui instrument muzical este obligatorie. Asta spune viitoarea mamă, pentru că tatăl este mult mai deschis la minte :). El nu-și dorește un copil genial, vrea un copil care să-l iubească..

Iar la desert.. vă prezint un extraterestru. Miyavi - un fenomen in Japonia. Este băiat (parcă-mi vine ciudat să-l numesc bărbat), ca să specific de la început!

luni, 26 aprilie 2010

Москва, '91 !!!

The Power Of ROCK! Domination, Moscova, 1991. Pentru tine, U! Pentru ca săptămâna asta să înceapă în forță ;)


Iar pentru mine.. Nymphetamine !!! Absolut perfect!

joi, 22 aprilie 2010

Modificări în program..

Nu îmi plac schimbările bruște, pentru că îmi zdruncină tot ritmul meu lent de a trăi.. Dar atunci când se întâmplă acea schimbare îmi adun toată energia și mă concentrez pentru a face față noii situații. Asta fac și acum. Am pornit pe un drum nou, cu pași foarte mici, pentru că sunt o începătoare. Nu are nicio legătură cu activitatea mea din ultimii șapte ani, așa că încerc să mă adaptez. Nu e nimic spectaculos, dar e mult mai bine așa. Și mai liniște.

Și mă bucur pentru cel puțin un motiv. Mare. Că am reușit să mă rup total de presă, să îmi vindec rănile și să pornesc iar la drum. Ăsta este de fapt cel mai important lucru. Nu cred că este ușor pentru nimeni să se vindece total de meseria aia oribilă, care, în timp, ajunge să-ți mănânce fărâma de umanitate rămasă în tine. O văd acum un drog, un microb. De care eu una m-am curățat definitiv. Și nu a fost deloc ușor. Doar Alin știe.. Și puțin și Mangi..

Gata, o luăm de la zero. Din nou! Break a leg, Ralux!

marți, 20 aprilie 2010

Impresii după concertul Trooper la Făgă

Ca să nu rămân datoare, adaug la jurnal câteva impresii ale noilor noștri prieteni - artiști și fani Trooper. Care în urmă cu două săptămâni ne-au vizitat meleagurile, pentru prima dată.

Încep cu Oscar.

"Imediat după concertul de la Braşov am plecat la Făgăraş, unde am ajuns după aproximativ o oră de mers şi am mers la club, în ideea de a bea o bere şi a vedea de aproape locul în care urma să cântăm a doua zi. Ajunşi acolo, am avut surpriza să găsim un club plin de lume şi de bună-dispoziţie şi un program de karaoke aflat în plină desfăşurare. O atmosferă foarte faină, pe care am regăsit-o și a doua zi, chiar dacă publicul nu a mai fost aşa numeros, dar era duminică seară şi, probabil, mulţi plecaseră spre oraşele mai mari din jur, pentru o nouă săptămână de şcoală / serviciu.
Oricum, am avut o primă petrecere reuşită, pe care sperăm să o reedităm cât mai curând, poate chiar anul acesta."

Continui cu Anca (http://cutedeadlenore.blogspot.com)

"Jurnal de turneu - Trooper în Brașov și Făgăraș

“Tot pe drum, aici, acum
Oricand, oriunde..”

La o saptamana dupa escapada Buzau-Campina am facut pe dracu in patru sa imi mai iau o zi libera ca sa ii pot insotii pe prietenii mei de la Trooper in Brasov si Fagaras. Asa cum stiam deja, urmau sa fie 2 concerte speciale: in Brasov nu au mai avut un concert de mai bine de un an iar in Fagaras nu mai avusese loc nici un concert Trooper niciodata.
La Brasov am ajuns sambata dup-amiaza si la club se puneau la punct ultimele detalii pentru cantare. Acest concert a fost unu special pentru mine, cu aceasta ocazie l-am cunoscut pe Razvan, un fan Trooper cu state vechi, pe care il stiu de pe forumul formatiei.
A fost multa lume in Brasov. Clubul Crossroads nu prea m-a incantat, mai ales ca au tinut sa impuna pe langa bilet o consumatie obligatorie de 13 RON de persoana. De ce 13? Habar n-am, dar mi se pare de prost gust asa ceva. Oricum daca iesi in club la un concert o sa iti iei cel putin 2 beri...dar nu trebuie sa iti impuna cineva chestia asta.
"Scena" a fost cu vizibilitate redusa asa ca am fost nevoita sa ma duc pana in fata. Au fost ceva probleme cu sunetul dar s-au mai remediat in timpul concertului. Playlistul a fost asemanator cu cel de la Buzau/Campina, un moment deosebit in concert fiind cel in care Trooper au cantat "Ultima noapte a condamnatului la moarte". Concertul s-a terminat in jurul orei 10 cu un cover AC/DC, noi trebuia sa ajungem la Fagaras in aceeasi seara.

Pe drum nimic notabil, a plouat torential. Am ajuns direct in club (Cover Club pe numele lui) unde era karaoke night. Ne-a placut la nebunie din prima locatia si oamenii foarte prietenosi care ne-au intampinat acolo. Era o atmosfera foarte placuta, oamenii cantau frumos si deja ne gandeam cu jind la seara urmatoare.
Tarziu in noapte ne-am indreptat spre cabana de la poalele muntilor unde am fost cazati timp de 2 nopti. Oboseala ne-a rapus repede pe toti.
A doua zi Raluca, Alin si fratele lui au venit sa facem un gratar si sa povestim inainte sa mergem la club. A fost o zi faina, timpul a zburat si a venit seara si momentul cand ne-am reintors in Cover Club.
Locul este superb amenajat, cu mult bun gust, scena este scena si nu podeaua clubului, preturile sunt mai mult decat decente si personalul foarte amabil. Ah si cafeaua e geniala :D.
Din pacate publicul nu a fost prea numeros. Greu cu concertele in orasele mici, duminica si pe ploaie. O combinatie destul de nefericita dar nu indeajuns incat sa ne strice buna dispozitie. Inceputul concertului a fost in forta dar publicul s-a incalzit destul de greu. Baietii au facut si un cover Whitesnake care pe mine m-a bucurat mult. Baietii au cantat piese de pe toate albumele Trooper: Doar a mea, Cum vreau eu, Vlad Tepes, Solii turci, Strigat, Tari ca muntii etc. La bis au fost "Highway to hell" si "You shook me all night long" in asteptarea concertului din 16 mai.
Dupa concert ne-am impartit in doua, o parte au luat-o spre casa si o parte au mai ramas o noapte. Nu imi pare rau ca am ramas, a doua zi mergand cu prietenii nostrii de-ai locului la Cetatea Fagaras care este absolut superba.
Sper din tot sufletul ca Trooper sa se reintoarca in Fagaras cat de curand, locul acele fiind unul deosebit de cald si primitor.
Pana data viitoare, hai cu rocku'!"



Tot Anca, despre vizita scurtă la Cetatea Făgărașului.

"Cu ocazia plimbarii de weekendul trecut prin Fagaras, am ajuns sa vedem si Cetatea din oras. Dintre cei care am fost sa o vedem, mai bine de jumatate nici nu auzisera de existenta acestei cetati. Ati zice ca este ascunsa bine de privirile oamenilor, dar nu este deloc asa. Este fix in centrul orasului.
Este un loc din vremuri apuse demult, contrasteaza puternic cu peisajul din jur. Cetatea este absolut superba (dupa cum puteti vedea si din poza) si nu inteleg de ce nu este exploatata suficient din punct de vedere turistic. Noi romanii nu stim sa apreciem deloc ceea ce avem din punct de vedere cultural si al turismului.
La momentul actual Cetatea gazduieste Muzeul Tarii Fagarasului si Biblioteca Municipala. Nu le-am putut vizita, noi mergand acolo intr-o zi de luni cand erau inchise.
Eu ma voi reintoarce cu siguranta acolo sa revad cetatea."

Noi încă nu plecăm niciunde, așa că îi așteptăm cu drag ;)

joi, 15 aprilie 2010

Lumea în care trăim..

Povestea lucrurilor, cu Annie Leonard.. și, printre altele, un răspuns complex la revolta unei prietene care nu înțelege de ce copilului nou-născut îi este indicat laptele praf..

The Story of Stuff - Romanian from www.storyofstuff.ro on Vimeo.

miercuri, 14 aprilie 2010

Vioara roșie

Oare se întâmplă tuturor ca de-a lungul vieții să să simtă atrași inexplicabil de un obiect? Mic sau mare, colorat sau șters. Folositor sau inutil. Un obiect care să fascineze, să dorești să-l ții în mâini, să îl mângâi ușor, să îl îngrijești numai tu. Să fie al tău pentru totdeauna și numai pentru tine. Să îl porți cu tine oriunde te-ai duce.

După orele de balet, o rugam pe mama să mergem la viori. Și mergeam. Fiecare reântâlnire cu vioara vișinie mi-a rămas vie în memorie. Drumul de la sala de balet, clădirile imense, pașii mei mici, scările înalte și mult prea multe. Mirosul de aparatură nouă.. Vânzătoare tinere, cu cercei lungi și subțiri. Mama care le salută și povestește nimicuri cu toate, de-mi vine să o trag de mână, ca să se potolească odată. Aceleași vitrine, cu aceleași obiecte, doar că așezate într-o altă ordine, ca să dea doar o impresie greșită.. Și o încăpere cu geamuri pătrate, amplasate sus, aproape de tavan. O lumină albă puternică, ce vine de afară. Trei etajere, pline de bunătățuri pentru Ralu cea mică..

Pentru mine acel obiect.. a fost o vioară. Vișinie. Așezată pe al doilea raft, cel din mijloc, înconjurată de zeci de viori maronii. Strălucitoare. Eram fermecată de ea. De una singură!

Viorile erau aceleași, mereu. Nu se putea atinge nimeni de ele, probabil că erau destul de scumpe.. Ei, nu chiar atât de scumpe precum o Stradivarius.. dar probabil inaccesibile pentru acea perioadă. Pentru că nu s-au cumpărat luni în șir, la un moment dat au fost scoase de la vânzare și înlocuite cu alte obiecte, mult mai folositoare la casa omului.. Mi-am dorit să cânt la vioară. Poate în altă viață..

Un arcuș și o vioară. Forme fine, linii perfecte și tensiunea din corzile unei viori, vibrație, sunet cald, duios, trist. Sunetul unei viori mă duce și acum în alte lumi.

Acum mulți ani m-am îndrăgostit din nou de vioară, de povești cu viori, destine pierdute. Pasiune pentru sentimente fără vorbe, pentru sunete divine. The Red Violin!

Multe dintre piesele de pe coloana sonoră a filmului au fost interpretate de celebrul Joshua Bell.. Acel Joshua Bell care a făcut un experiment, la un moment dat.. și a putut demonstra astfel cât de ipocriți suntem. Experiment reluat apoi, cu teamă, ce-i drept și de un violonist român.

În inima unui oraș ca o junglă, zeci de călători grăbiți și încruntați, s-au oprit pentru câteva minute din drumul lor obișnuit. S-au oprit și s-au lăsat purtați de acordurile unei viori, preț de câteva minute. Cei mai mulți au aruncat apoi monezi în cutia viorii, ca plată pentru un bărbat îmbrăcat sărăcăcios.. S-a întâmplat de curând. Experimentul a fost făcut de Alexandru Tomescu. Este singurul muzician din țară care cântă la o vioară Stradivarius. La noi, testul a avut un rezultat pozitiv. Lăudabil pentru noi. E mare lucru să reușești să atragi atenția unor roboți (pentru că încet, încet asta am devenit), pe stradă. Care nu știu că de fapt omul care cântă este un artist renumit, că vioara aceea este o Stradivarius. Care nu s-au oprit din drum pentru că au vrut să pară fini cunoscători al muzicii clasice, așa cum poate că mulți o fac atunci când plătesc un bilet la operă.

Cred că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, de o regăsire spirituală. De întoarcerea la o viață simplă, de dialog, de apropiere de lucrurile la care la un moment dat rezonam foarte usor. De renunțări materiale majore și de o reorientare..

Acest prea-frumos Joshua Bell, despre care scriam că a contribuit la muzica din Vioara Roșie, va concerta la Ateneul Român, marți, 11 mai. Ravel, Beethoven, Bach. O vioară, un pian.

Unora chiar ne place.. să știi!

De azi înainte am MELODIA pe care să o asociez cu un suflet aparte. Un prieten pe care îl simt drag, ca dintr-o poveste veche, dar pe care abia am început să îl descopăr, pas cu pas. Pentru că.. inexplicabil.. mi-a dat voie să fac acest lucru. Mi-a deschis ușor ușa, cu o viteză de 25 cm/sec și m-a poftit înăuntru. Frânturi de gânduri și sentimente, la care poate că am rezonat și eu, la un moment dat.. Și alții ca noi..



Sfârșit?

marți, 13 aprilie 2010

Poze multe cu Trooper la Făgă!

Scriam despre Radu și gașca lui din Doamna Stanca, liceeni tineri și nebuni. Care ne-au bătut la cap săptămâni întregi cu concertul Trooper. Radu a venit și la probele de sunet și la concert. Și nu a stat o clipă. Printre cântări și dat din plete, băieții au pozat fiecare moment. Să nu se piardă nimic! Am făcut o selecție din poze și le dau drumu' aici..


Probe de sunet..

John

Coyotu'

La butoane..

Balauru'

Popa. Bunicul lui a fost agnițean :)





Oscar, traducătorul acelei cărți, al cărei fan este și Ghiță Ninu. Timpul a fost însă prea scurt..



Popa și Oscar


El este Radu, cel mai tânăr fan Trooper din Făgă..

El.. nu știu cum se numește..


Preferații mei, TOBOȘARII :)

Din nou Oscarrr

Din nou John. Aici se vede cel mai bine, pentru că el este "omul din spatele lemnelor și fiarelor" :)

Fani tineri, cu sânge fierbinte


Ce de tinerețe!

Cam atât a fost cu pozele..

Două zile cu TROOPER, cu jumătate de IDOL și fani :)



De unde să încep? Ar trebui să încep cu zilele de dinaintea concertului. Emoții multe. Legate nu de organizare și de cum vor decurge zilele băieților la Făgă, dar emoții legate de publicul care urma să vină la concert. Acolo e buba cea mare, indiferent de evenimentele din club. Și indiferent de câtă publicitate faci evenimentului. Și de oricâte telefoane dai, câte persoane se arată
încântate de eveniment și spun că nu vor lipsi în seara respectivă. Pentru ca în momentul X să fii izbit din toate părțile. Suntem atât de puțini cei care mai au un dram de bun simț, nu suntem ipocriți și mai apreciem astfel de momente unice, poate! Și ne-am dat seama încă o dată ce puțini prieteni avem. Sunt prietenii care s-au legat tot acolo, în club, de-a lungul ultimului an. Și extrem de puțini prieteni din afara cercului. Puțini buni, cum a spus Vio.

Eu una am fost într-o continuă stare de agitație și nervozitate. Nu m-am putut relaxa nici măcar după concert, în timpul căruia îmi venea să plâng de ciudă. Mă gândeam obsesiv doar la faptul că de-acum înainte ne vedem obligați să închidem robinetu'. Poate că nu și VIO, care se încăpățânează ca un capricorn veritabil ce e și se gândește continuu și pune la cale să aducă mereu trupe. Noi, însă, nu mai putem fi optimiști în ceea ce privește publicul din Făgă. Vorba aia - "N-ai cu cine..". Vai, câtă furie am adunat zilele astea, încât dacă m-aș apuca să scriu aici toate sentimentele care m-au încercat.. mi-aș pune niște oameni în cap. Și nu are rost.

Jurnal de week-end. Sâmbătă a venit Luci din Sibiule. Rummy, ca să mai scap de emoții. Pregătiri la cabana din Dejani. Mulțumiri lui Mihai Comanici, prieten de bază!

Apoi, la ora 18:55 am intrat în Cover, pentru lansarea a două volume de poezie. Unul al făgărășencei Domnica Drumea, de mulți ani stabilită la capitală (prietenă din copilărie a lui Alin, de pe vremea când erau tinere speranțe ale teatrului și scriiturii :), în cercul doamnei Desa). De la Domnica am descoperit un nume nou - Zvera, numele fetiței ei de 6 anișori. Not for sale se numește cel mai recent volum de poezie. Am auzit versuri inspirate de cea mai frumoasă persoană din viața ei, Zvera. O viață plină de fluturași, baloane colorate. Un curcubeu :), pe care vreau să-l ating și eu cât de curând!

Al doilea volum de poezie, De-a viul, al lui (și el mult-premiat, ca și Domnica) Teodor Dună. Una dintre bunicile lui Teodor a fost făgărășeancă și ea, stabilită la Hârseni. În copilărie i-a povestit despre Făgă.. "Un oraș de sare"..

Am avut plăcerea de a mă instala la masa celor doi și de a schimba câteva cuvinte, înainte și după eveniment. Domnica este o ființă cu totul deosebită. Nu credeam că voi întâlni vreodată o prezență și mai gingașă decât cea a Lioarei mele, dar uite că există!

Ce m-a deranjat enorm și aici, a fost lipsa jurnaliștilor de la eveniment. În afară de Alin, care na.. este de-al casei. Niciun amărât de reporter. Anunțați înainte, normal. NUUU, eu zic că nu ne mai revenim în veci!

Interviul celor doi poeți tineri și vii, cu rădăcini făgărășene, îl veți putea citi abia săptămâna viitoare, pe monitorfg.ro. Ediția de săptămâna aceasta era full de materiale, iar interviul este generos, are nevoie de spațiu..

După lansare, a urmat karaoke-le. Plin. De studenți și tineri în vacanță, concediu etc. Timp în care am așteptat telefon de la Balaur. După concerul din Brașov, trupa a ajuns la Făgă în jurul orei 00:00. Aplaudați de fanii tineri la intrarea în club. Prima dată m-am salutat cu Balauru' și cu Iulia (Blonda, de la IDOL). Salutul Iuliei m-a izbit. Mi-am spus "Waw, ce voce"! Pe parcurs.. m-am obișnuit :)

Băieții și fetele au rămas în club, aproximativ o oră, timp în care și-au mai odihnit oasele. Apoi am plecat spre cabana de la munte. De aici nu mai scriu, pentru că aș face publice momente din intimitatea grupului. Un grup frumos și numeros. Pe care acum îl îndrăgim amândoi.

A doua seară a urmat concertul. Ne-a bucurat enorm sosirea la Făgă a lui Eni și Sandu (Fragmentarium) pentru concert. Și-a dorit să vină și Bordi, dar munca.. strică planurile :(. Ne-am fi dorit să ne mai întâlnim cu băieții de la Frag. în club, chiar dacă erau în poziția de spectatori. Oricum, Eni și Sandu, vă iubim! De tot!

Ne-a bucurat să cunoaștem o gașcă de tineri de la Doamna Stanca, fani Trooper. Radu ne-a bombardat cu vreo două-trei săptămâni înainte de concert cu telefoane și toate cele. Vreau loc, vreau să vin, dau oricât :))), când ajung băieții, vreau să vorbesc cu băieții etc. etc. etc. :)

Am avut parte, înainte de un concert, de un moment ca-ntre fete cu fetele-cochetele care i-au însoțit pe băieți la Brașov și Făgă - Iulia și Iulia (Julia) de la IDOL (http://www.myspace.com/trupaidol, http://www.reverbnation.com/idolband#), fana number one Anca și sora ei. E, acum să nu se înțeleagă că a fost vreun moment solemn! :)

Ele sunt Iulia (voce) și Julia (tobe) de la IDOL, singura trupă de metal din Ro, formată exclusiv din fete!

Iar asta este o poză luată de pe site-ul Ancăi.. cu fanele (care au venit și la Făgă), impreună cu Iulia, într-un club din capitală, cred..

Concertul. Eu una nu sunt în măsură de a aprecia corect momentul, pentru că, așa cum am mai scris, eram destul de încordată. Dar atunci când Anca (http://cutedeadlenore.blogspot.com/) va face public, pe www.letsrock.com, o cronică despre ceea ce s-a întâmplat pe meleagurile noastre, atunci o voi prelua și eu.

Dar lumea a cântat, s-a dezmorțit și s-a manifestat, așa cum a simțit.. Cert este că a fost cel mai exploziv concert din Cover. Normal!

După seria de autografe, pozat și schimburi de numere de telefon, am urcat iar la munte. Din nou.. mă cenzurez. De reținut - lichid verde, 1.001 întrebări "stupide", moment gen Blaine :))

Luni, 12 aprilie. Trooper prin Făgăraș. Terasă, râsete, Cetate, puțină istorie, șoarece alb pe inimă roșie, terasă, Mike și Țache, înghețată de prune și vanilie. Și speranța că ne vom mai revedea. La Făgăraș. Dacă nu pentru vreun concert, cu siguranță pentru câteva zile liniștite, la o cabană de lemn, în munți, departe de gălăgie și oameni ipocriți.

Poate că nu a fost cel mai bun moment pentru un concert de asemenea greutate, dar cu siguranță a fost cel mai frumos cadou pe care ni l-am făcut..

Mesaj pentru fete! Aștept să mă învățați și pe mine jocul ăla de care spunea Anca! Ăla la metru ;)

Pozele acestea sunt făcute de Liviu. Mulțam fain! Și mulțumim, Liviule, că ești open minded și prezent de fiecare dată. Tu, Vio, gașca voastră :)

































În postul următor.. și mai multe poze cu Trooper la Făgă..