"O prea mare iubire ucide!"

Când îmi aduc aminte de balet las capul în jos și închid ochii. Văd o fetiță prea slăbuță, îmbrăcată în tutu alb, cu degetele strâns prinse în poante. Văd un copil fascinat de muzica clasică. Sute de discuri de vinil împrăștiate pe jos, în camera părinților, pe care le asculta în liniște. Ani la rând. Vedea cu ochii minții pădurile, lacul, simțea adierea vântului în păr, atingea cu degetele ei de copil lebăda aceea.

Avea doar 3 ani când a intrat în sala de balet. O sală lungă și spațioasă, oglinzi mari până în tavan, barele de lemn bine înfipte în perete. Nu o interesează persoanele din jurul ei și nici nu așteaptă îndrumările profesoarei de balet. Începe singură exercițiile de încălzire. În câteva minute începe și lecția. Profesoara de pian atinge clapele și dă tonul, iar profesoara de balet coordonează ritmul mișcărilor. Din momentul acela nu mai e copil, nu are voie. Mișcările necontrolate și neatenția ar putea s-o dea de gol că are doar un pumn de ani. Ea știe că poate executa perfect chiar și un banal grand plié. Grație! Doar asta e în gândul ei. Orice mișcare sau gest trebuie să îl simtă, să îl gândească. Spatele, piciorul, poziția mâinii, capul, bărbia, ochii.. Dacă ceva nu se leagă, trebuie să înceapă de la zero. Și așa ceva nu își poate permite. Atunci când greșește își mușcă buzele și răsuflă greu. Reia tot. De la începutul începutului. Dar îi place atât de mult scârțâitul podelei de lemn sub picioarele ei.. încât ar dansa fără întrerupere.

La sală este cea mai scundă dintre toate fetele și din când în când suferă că nu are picioarele mai lungi. Este convinsă că arabesque-l ei nu este perfect, tocmai din cauza picioarelor prea scurte. Pasiunea ei înseamnă o luptă. Lupta cu ea, cu durerea, cu legile naturii. Simte că acesta este harul ei și are o îndârjire în suflet..

Lecția de balet a trecut prea repede și nu vrea în ruptul capului să plece. Îi aude afară pe părinți cum așteaptă. Un foșnăit de haine și pași grei, de oameni mari. Parcă vede cum trebuie să dea jos poantele din picioare și să redevină copil. Îi e ciudă. Fuge și se ascunde sub pian, se lipește de picioarele profesoarei de muzică. Și repetă în gând că nu vrea să plece!

Acasă repetă și iar repetă. Îi place să nu fie cineva în jurul ei.

Trec 10 ani, spectacole, reprezentații, muncă, muzică, muzică și iar muzică, pian. Între timp se îndrăgostește de o vioară vișinie, pe care nu o va primi însă niciodată.. Și își dorește tot mai mult și mai mult să danseze. Deja spectacolele pentru vârsta ei i se par prea ușoare și banale, prea copilărești. Nu mai are ce învăța pentru anii ei. Nici nu mai merge la repetiții pentru că știe programele pe dinafară. Profesoara de balet o cheamă înainte cu o oră de spectacol, fără nicio repetiție. Intră prima pe scenă. Bunicul ei o aplaudă din sală și o strânge în brațe când iese din culise. Cu toate că își dorește cu ardoare să facă următorul pas - Școala Populară de Arte de la Cluj - nu i se dă voie.

Cineva i-a smuls o aripă, asta a simțit. O simt cu toată forța mea și acum, când mă apropii de 30 de ani. Au rămas amintirile și trebuie să mă mulțumesc cu ele. Practic, niște poze alb negru, opincuțele din pânză pe carton, o pereche albă și cealaltă roșie, potrivite acelei rochii speciale.. Acum, o singură persoană îmi mai spune "Bobocica". Profesoara de pian, domnișoara Mona Capătă, fiica celebrului pictor făgărășean, Mircea Capătă. Profesoara de balet, doamna Ida a decedat când eu eram elevă în clasa a XII-a. Cu câteva luni înainte să se stingă ne-am întâlnit în fața Colegiului Radu Negru. Am oprit-o și am îmbrățișat-o. S-a uitat la mine încurcată.. "Doamna Ida, sunt eu, Bobocica!". "Bobo, tu ești"?. S-a uitat la mine din cap până în picioare și nu-i venea să creadă că de fapt crescusem. Nu mă mai văzuse de doar 5 ani, pentru că se mutase la Sibiu, orașul ei natal. Era la fel de frumoasă și grațioasă în gesturi și vorbire, cu toate că anii se strânseseră. Păr blond, prins chic, ochi mari și albaștri, un fel vrăjit de a vorbi. Un zâmbet cald, de mamă.I-am povestit, mi-a povestit.. Mi-a dat un sfat anume.. Este înmormântată la Sibiu. Nu am fost vreodată la mormântul dânsei, pentru că nu știu unde este, dar îmi doresc să aflu. Doamna Ida a fost modelul meu..

Aparent fără legătură.. O fostă mare balerină româncă, Irinel Liciu (Lia Silvia Voicu), și-a pus capăt zilelor, înghițind medicamente. S-a sinucis la câteva ore după ce soțul ei, Ştefan Augustin Doinaş (Ştefan Popa), a decedat în noaptea de 24 spre 25 mai 2002, la Spitalul Fundeni din Bucureşti, în urma unui infarct. Balerina a lăsat un bilet: "Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide". O balerină care a renunțat la viața ei în favoarea iubirii. O iubire care i-a adus inevitabil sfârșitul.