duminică, 20 februarie 2011

Un fel de rămas-bun..

Ne fusese dor de Sibiule, dar scurta vizită din uichend a fost puțin diferită. Sau.. așa am simțit-o doar eu. Am plecat puțin tulburată și am sperat să mă întorc ceva mai bine.

I-am revăzut pe Lioara și Aurelian. După 4 ani și jumătate, Lioara s-a întors acolo unde au început poveștile ei. Încă îi lipsește agitația din capitală, dar sper să-i treacă repede senzația asta.

Am revăzut Imperium-ul și Electric Band.

Pe Ciprian..

Și un oraș gri, ploios, tăcut. Cu oameni îmbrăcați de doliu și cu gîndurile departe. Resemnați. Poate că starea mea (ușor nesigură și absentă) mi-a schițat lucrurile în non-culori. Cu greu am reușit să intru în atmosfera de concert din Imperium. Jumătate din ore probabil că nu am auzit nici muzica, nici nu am văzut fețe de oameni. Cu greu am socializat. Iar cînd am vorbit.. nu am fost eu. Am plîns de necaz și de tristețe și de nu-pot-dar-vreau-să-am-o-baghetă-magică-cu-care-să-împart-minuni. Nu am vrut să-mi iau rămas-bun de la Lioara și Aurelian. Am urcat în tren, lăsînd nespuse vorbe frumoase. Fără a mulțumi. Am fugit.. M-am cuibărit în brațele celui care mă înțelege și fără vorbe și m-am rugat cuiva să mi-l lase pentru totdeauna, așa..

Acasă.. am găsit un oraș negru, nici măcar gri. O pană de curent lăsase lumea în beznă totală. Gară pustie, oraș rece, baruri goale.

Astăzi e alb, la fel și Sibiul. Degeaba..









Nu reușesc să fac față despărțirillor. Probabil aici se încheie și penultima poveste. Au fost 303.. În drum spre casă mă voi întoarce peste cîteva săptămîni, pentru a lăsa o urmă, ceva. Sau mai degrabă nu..

miercuri, 16 februarie 2011

Alb sau negru. Gri-ul este prea tulbure.. (Black Swan)

Asta este imaginea care mă aruncă și acum înapoi în timpul copilăriei. Pe loc, fără să mai am nevoie de altceva. Este imaginea ce am privit-o ore în sir, care, adunate la un loc, ar putea însemna zile. Sau săptămîni. După orele de balet, acasă, muzica de la vinil cînta în continuare. Lacul lebedelor. Iar povestea ce o știam prea bine, muzica ce mă purta în actul unu, apoi actul doi și tot așa.. îmi învia imaginea din față. Cea a balerinei albe. A lebedei albe.

Lebăda albă înseamnă perfecțiune. Inocență, frumusețe angelică, grație pînă în vîrful degetelor. Tot ce poate o fecioară stîrni în sufletul unui om. Dragoste.. de început de viață.

Dar lebăda neagră? Ea este cea cu adevărat importantă. Ea deține, de fapt, adevăratul rol important. Seducător, pasional, interesant, interzis, nebun, erotic, agresiv. Și toate astea.. cu o siguranță în grație, care incită. Ea trăiește și ea controlează destinele celorlalți. Ea ar trebui să fie aplaudată de toți, ea este vedeta. Da.. poate fi și asta o viziune. Mai reală, mai lumească sau doar actuală. Dar.. ca orice poveste care trebuie să inspire, nu să stîrnească.. negrul este șters, ca să rămînă albul curat.

Am găsit ceva ce-mi doream demult. Ceva care să spună cîtă tărie de caracter au balerinii și ce pasiune nebună, chiar bolnăvicioasă pentru dans, pentru programul perfect. Și întotdeauna.. cît de fragilă este lumea asta. Pentru că lucrezi cu sufletul, în principal. Baza este sufletul. Apoi corpul fizic (din carne și oase și articulații), care nu este întotdeauna așa cum ar trebui să fie. Perfect. Să nu te dezamăgească, să lupte în rînd cu tine, să fie un aliat, nu un posibil trădător.

Ce se întîmplă atunci cînd nici sufletul și nici trupul nu mai sunt de ajuns? Cînd mintea începe să se joace. Să te joace pe degete, să te întoarcă, să te rostogolească, să te arunce, să te taie.

Filmul Black Swan (Lebăda Neagră) este perfect. De la primele secundele pînă la ultima. Cu tot cu degetele de la picioare bătute și tăiate de poante, cu micul dejun simplificat (un ou și o jumătate de grepfruit), cu obsesia pentru un trup slab care duce inevitabil la anorexie și/sau bulimie, frica de dulciuri și fascinația pentru lucruri perfecte - o pereche de cercei care imită niște diamante mici, nuanța unui ruj de buze, părul foarte bine prins în coc. Amănunte ce contează.

Este un film bun pentru că scoate afară sentimente ce ar putea suci mintea unei prim balerine (Beth, made by Winona Ryder), la sfîrșitul carierei pe scenă (se întîmplă, de obicei, înainte de împlinirea vîrstei de 30 de ani). Cum să te retragi cu sufletul împăcat, cînd altă balerină, mai tînără, mult mai naivă și neexperimentată te înlocuiește? Îți ocupă cabina, locul pe scenă și locul din inima spectatorilor.

Foarte bine este construită și lucrată povestea Ninei (made by Natalie Portman), tipul balerinei clasice, care tot ce știe este balet. Respiră și trăiește prin și pentru dans. Ea este modelul perfect de dansatoare făcută pentru rolul lebedei albe. Nina este aleasă ca prim balerină pentru următorul sezon de spectacole. Directorul artistic (Thomas, made bt Vincent Cassel) vrea să modifice clasicul Lacul Lebedelor, prin alegerea aceleiași balerine pentru ambele roluri (gemene doar la chip, așa cum ne-a povestit Tchaikovsky, dar total diferite ca și personalități) - cea de lebădă albă și lebădă neagră.

Însă pentru Nina (lebăda albă clasică), așa cum și profesorul de balet știe deja, transformarea în lebăda neagră va fi un mare test, o încercare grea, pe care Nina va trebui să și-o însușească dincolo de dans. Și în viața reală. Tocmai aici este problema Ninei. Viața ei, în afara dansului.. nu este. Cu toate că se apropie de 28 de ani, ea este încă "mica prințesă" a mamei.

Foarte tare mi-a plăcut și personajul mamei, și ea, tot o fostă balerină. Însă acel gen de dansatoare care nu a apucat să fie prim balerină, să strălucească, să-și demonstreze talentul și pasiunea pentru dans. Ceea ce putea fi o carieră de balerină pentru ea, s-a întrerupt la vîrsta de 28 de ani, cînd s-a decis că un copil merită sacrificiul. Erica (made by Barbara Hershey) este, însă, o mamă obsesivă, care își dorește pentru fiica ei ceea ce ea nu a putut avea. Refuză să admită că mica ei prințesă a crescut, că a fost domnișoară, iar acum este o tănără prinsă, tocmai de ea, într-o vîrstă trecută demult. Totul în jurul Ninei trebuie să fie de poveste - pereții camerei, patul, lenjeria, obiectele. Papițoi de pluș, cutii muzicale cu balerine, flori albe și roz. Telefon roz, haine roz și albe, imaculate. Ușa camerei Ninei nu se închide niciodată. Nina nu are nevoie de intimitate, de spațiul ei, pentru că este încă prințesa mică a mamei. Iar cum un tată nu există..

Astfel, Nina este acum o tînără mai mult decît confuză. Concentrată exclusiv pe balet și pe ideea de perfecțiune (mișcări perfecte, program perfect, coafură perfectă, bijuterii mici și fine, foarte feminine etc.), total neinteresată de cele lumești, ea dezvoltă, în timp, obsesii și ritualuri obsesiv-compulsive (își scarpină spatele pînă la sînge, în momentele în care devine nesigură pe ea). Anorexia - din nou, clasica problemă. Aș vrea să cunosc termenii psihologici, dar.. Din momentul în care Nina este aleasă ca prim balerină, ea începe să dezvolte încă o porneală bolnavă - halucinațiile. Mici, mai întîi. O unghie ruptă, o pielița desprinsă.

Lupta cu propria ei persoană, pentru transformarea în lebăda neagră, este cea care îi sucește complet mințile. Copila prea blîndă, inhibată, morală, frigidă chiar, care aproape că vorbește în șoaptă cu ceilalți, de teama de a nu deranja și de a ieși din personajul ei de mică prințesă.. va trebui să se transforme în femeie. Acea femeie pasională, imaginată artistic de o lebădă neagră. "Tema asta pentru acasă" o îmbolnăvește. Se numește psihoză..

Nu cunosc termeni psihologici și nu aș ști să explic în cuvinte potrivite, matematice, cît de nebună și interesantă devine acțiunea filmului. Sunt multe schimbări pur psihologice, care o ajută să se metamorfozeze, foarte frumos și aproape diabolic, în lebăda neagră. Nu știu dacă scenaristul și regizorul și-au propus să surprindă publicul, mizînd pe psihicul slăbuț al balerinei, dar totul a fost previzibil pentru mine. Asta înseamnă, oare, că am o minte întortocheată? Cunoscătoare într-ale psihologiei umane nu-s, ca să ghicesc comportamente și psihopați. Sau.. știu ce vreau să scriu, dar țin pentru mine partea asta :)

Sublim interpretată, în film, este reușita metamorfozării Ninei în lebăda neagră.

Este pentru prima dată cînd îmi place un rol de-al lui Natalie Portman. Bine.. recunosc. Orice actriță care îmbracă rolul unei balerine ar trebui să primească un Oscar, după mintea mea creață. Deci sunt subiectivă foarte, pe tema asta.

Aripile negre, ce ies de sub pielea de om, o îmbracă și apoi înghit omul - asta este scena care pe mine m-a convins că este filmul perfect despre balet.


Pe parcursul fimului m-au trecut valuri de transpirații reci. Recunosc - la unele scene aproape că m-a durut și pe mine durerea ei fizică. Iar de plîns.. am și plîns puțin, că na.. lacrimile spală ochii :)

marți, 15 februarie 2011

Primul meu..

Am preluat leapșa, o rezolv și o dau mai departe. Să mai facă și alții exerciții de memorie, că la toți ni-i greu. Dar e prima și ultima chestie de genul ăsta pe care o fac.

Primul cuvînt pe care l-ai spus Hai, La Mulți Ani, forcepsu' sus! Și scuze că v-am stricat petrecerea. Glumă proastă! Care putea fi primul meu cuvînt? A, știu! Sper că nu miroase a pește! (ceva legat de o mică obsesie de-a mea) Na, că-i propoziție..

Prima zi de școală generală Am stat mult timp să mă gîndesc la răspuns, dar pe cuvînt spun - nu îmi amintesc nimic, nimic. Cu siguranță ai mei părinți au fost cu mine, în curtea școlii generale numărul 1, aflată peste drum de casa noastră. Nu cred că am avut emoții. Dar ce îmi amintesc din primul an de școală este că de-atunci am început să mă uit urît la femei și să le consider niște japițe. Și asta din cauza învățătoarei mele, care m-a traumatizat serios după ce a venit la banca mea, m-a ridicat în picioare, mi-a luat capul între mîini și l-a lovit "puțin" de perete. Nu am reținut motivul, dar oricare ar fi fost el.. sunt convinsă că nu meritam un așa tratament. Foarte tîrziu le-am povestit părinților episodul respectiv și am făcut-o doar ca să îi fac să înțeleagă motivul pentru care nu aveam conversații cu ea, în timpul vizitelor la domiciliu. Nici acum nu avem vorbe, cu toate că ne mai întîlnim.. Mda, frumoase amintiri, n-am ce zice :)

Primul tău sărut Foooarte romantic, inocent, finuț și frumos. Eram fooooarte îndrăgostită. Era un neamț extrem de chipeș și atent cu mine. Eu aveam 14 ani.

Prima formație care ți-a plăcut la nebunie Hhhm.. cred că Ace of Bace și cu siguranță Class (erau încă elevi la Școala Vedetelor)

Primul cd cumpărat (casetă, de fapt) Massive Attack.. nu mai știu care dintre ele.

Prima zi de liceu Nici asta nu mi-o mai amintesc. Dar sigur, sigur eram foarte mîndră de sacoul vișiniu, marca Radu Negru. In your face, Doamna Stanca!!! :))

Primul cuvânt pe care ţi l-a adresat prietenul / prietena cel / cea mai bun / bună: "Bună, eu sunt Lioara.. Tu?" (primul an de facultate - 2002)

Prima zi de facultate M-am plictisit ceva grozav ascultînd niște bullshit-uri comuniste despre cît de minunată va fi meseria de jurnalist. Apoi.. am plecat spre internatul de fete (Lia, din Terezian), iar în dreptul fabricii Independența am hotărît că m-am rătăcit. Am rugat un taximetrist să-mi explice cum ajung la Lia. Bărbatul mi-a arătat căminul, care se vedea printre blocuri, dar eu am zis.. "Nu, eu m-am rătăcit, nu știu să ajung singură, vă rog să mă duceți cu mașina", ceea ce săracul om a executat. A durat mai mult să pornească mașina și să bage în viteză, decît drumul pînă la poarta internatului :))

Prima restanţă: Da, știu! A fost la sport, pentru că mi-a fost lene să intru la examen. Dar cît timp colegele mele transpirau, eu acceptam o invitație la cafea :).. Au fost mai multe restanțe, dar mîndră-s, Doamne, de 9-le de la Religiile Lumii, profesor Lucian Groza, care a împărțit note de 2, 3, și 4 la trei sferturi dintre colegii de an.

Prima zi la locul de muncă: Vară, 19 ani (părul meu era verde-roz), Monitorul de Făgăraș. Puțin agitată și foarte aeriană. Dar a avut grijă Alin să mă aducă cu picioarele pe pămînt :))

Invitații mei la leapsă sunt așa - Cristiana, Paulache, Mircea. Mădă, sunt curioasă de "primele" tale legate de facultate :)) Tot e marți.. măcar ne mai amuzăm și noi.

luni, 14 februarie 2011

Iubitule,

îți mai amintești?

vineri, 11 februarie 2011

Cititorul de.. Raluci

Cred că toată lumea este familiară cu testele acelea pe care le găsești în orice revistă dedicată sexului frumos, dar puternic și musai independent. Iar genul de "teste pentru a-ți cunoaște mai bine partenerul de viață" cred că orice creatură umană de specie femeiască le-a bifat, măcar o dată. În copilărie, adolescență, în perioada facultății și chiar în timpul mariajului, de ce nu? Probabil că decodificarea și o analiză mai profundă a ADN-ului unei femei va demonstra, la un moment dat, cît de.. surori suntem. Și cît de important este pentru noi să fim sigure că omul căruia îi pregătim dimineața cafeaua este inofensiv. Că este "ca o carte deschisă", ceea ce ne ferește de surprize, în special din acelea cu dinți ascuțiți.

Buun. Nu-mi amintesc să fi făcut vreodată un test de genul "cît de bine îți cunoști partenerul", gîndindu-mă la Alin. Mă rog.. la 23 de ani parcă nu-ți mai arde de copilării de genul ăsta, cînd deja poți gîndi și acționa după propriile intuiții și experiențe. Și pînă la urmă nu simțeam nevoia de-a mă grăbi să-i ghicesc și să-i învăț toate fețele. Am preferat să descopăr omul.. în timp și pe viu. (A nu se înțelege că dau credit testelor respective!!!)

Dar el.. aaah, EL! Cum poate face ceea ce face? Mă întreb și mă oftic, că nu găsesc un răspuns care să mă mulțumească și să-mi rezolve misterul ăsta.

Cu mult timp înainte ca pe mine să mă izbească subit ideea cum că Alin (acel Alin-care-m-a-chinuit-pe-mine-la-primul-job-de-mă-duceam-plîngînd-acasă-aproape-zilnic) pare, totuși, un om.. uman, EL, Alin Daniel Bujor deja îi spusese Comaniciului că NU, nu se vede căsătorit, dar că există o fată care-i place de mulți ani și pe care ar vedea-o soția lui. Cu toate că noi doi nu aveam nici măcar conversații, nici prieteni comuni, nici.. nimic în comun. Eram ca apa și uleiul. Fiecare respira alt aer, ca să fiu mai explicită. Dacă cineva mă întreba "ce știi că mai face Alin Bujor?", coboram toate "epitetele" din pod și i le trînteam în cap, de-l durea două zile. Și cu toate că pentru mine era un bau-bau cu colți, eu eram.. (îmi vine să scriu prințesă, dar e prea manelistic cuvîntul, apoi nici el nu a fost vreodată un finuț, care să pună botu' la romantisme aducătoare de diabet zaharat) aleasa lui. Și acum mă mai întreb - de unde siguranța și încrederea aia pe el? Cum a putut să vadă ceea ce mie îmi părea a fi imposibil în viața asta?

Da, îmi cunosc omul de lîngă mine, dar asta am realizat-o la ceva ani după ce am prins drag de el. Dar el.. mă știe așa cum nici eu nu mă știu.

Și am o mulțime de exemple grăitoare care-mi pot susține teoria. Dar sunt prea intime și prea serioase..

Un exemplu banal. Astăzi. Conversație:

Eu - Alo, da..
El - Ce faci, u? Iar te-am trezit?
-Îhîîîm. Am adormit la film..
-Ce film?
-A, porcăria aia de Inception. M-am hotărît să-l văd..
-Păi vezi? Ce ți-am zis eu cînd te-ai întors din Italia?
-Ăăăă.. ce-ai zis?
-Că ți-am găsit un film perfect-pregătitor-de-somn - Inception.
-Serios? Așa mi-ai zis?
-Păi ia adu-ți aminte!
-Probabil.. Păi și cum ai știut că..?
-Iubi, ai uitat cu cine vorbești..


E, chestia asta m-a pus serios pe gînduri. Cum să ghicești și filmul care îmi va face poftă de somn?!? Mai ales cunoscînd foarte bine faptul că visul este un subiect ce mă pasionează, ca atare.. care ar fi fost șansele ca filmul ăsta (super apreciat de toți) să mă lase rece și mai ales să mă plictisească în așa hal, încît la trei sferturi din film să închid laptopul și să adorm ca hipnotizată? HIP-NO-TI-ZA-TĂ! Și dacă nu m-ar fi trezit tot EL, ghicitorul de Raluci, aș fi dormit atît de adînc și de interesant! Și aș fi continuat să visez niște chestii foarte, foarte faine, legate de mare, de ocean, de plajă și căldură. Aaah!

Nu-mi pot explica ce îl face pe Alin un atît de bun expert în.. Raluca, dar eu, oricîte teste m-aș apuca să completez acum, nu aș putea intui (chiar în așa hal) absolut orice ține de omul de lîngă mine.

Iar faptul că există cineva care te poate citi și în somn.. poate fi, uneori, cel puțin bizar. Și cam înfricoșător. Nu este prea "lejer" să fii o carte deschisă! Da, m-am hotărît. Asta-i concluzia mea la sfîrșitul săptămînii.

miercuri, 9 februarie 2011

Teatrul ca și experiment personal

Mircea, ăsta este răspunsul meu la postul tău de astăzi. Am încercat să-ți răspund la tine acasă, dar e prea mare textul..

Probabil că oamenii se leagă prea mult de ideea de teatru. De ideea de sală de teatru, de sală de spectacole în care se întîmplă un act artistic. Teatrul nu stă în pereți, în scaunele tapițate sau în loje. Nici în podeaua de lemn, numită scenă. Nici în actori. Stă în sentimente și emoții. Teatrul este ca un experiment - îți propune să ieși din povestea ta și să intri în altă situație, alt timp, alt personaj sau personaje. Alte eu-ri, poate. Dacă povestea te prinde, poți foarte ușor să faci abstracție de tot ce este în jurul tău.

Acum cîțiva ani ne-am luat de mîini și ne-am dus la Sala Dietei, din Cetatea Făgărașului. O sală în care, cu sute de ani în urmă, aveau loc căsătoriile și festivitățile domnești. O sală care are zidite în pereți coșciuge cel puțin bizare, mărturii ale perioadei în care cetatea a fost închisoare comunistă. Acum, de-a lungul pereților sunt expuse busturi, realizate de un sculptor local. De obicei este doar încă un spațiu friguros al cetății. Am intrat acolo, iar sala era doar pe jumătate dotată cu scaune de lemn, rabatabile. În fundul sălii, în semi-întuneric, la mijlocul distanței dintre pereți era un scaun cu rotile, argintiu și strălucitor. Întors cu spatele spre noi. Susținea un trup, îmbrăcat în haine negre. Ne-am așezat, a mai venit lume care și-a ales un loc. La un moment dat, omul a început să vorbească, iar după un timp căruciorul s-a întors spre noi. Să fi durat o oră, poate două, nu mai știu. Dar după ce omul ăsta și-a rostit și ultimele cuvinte, oamenii din jurul meu nu au schițat niciun gest. După o vreme (să fi fost secunde, poate minute, nu știu..) au aplaudat. Dar nu cum aplauzi atunci cînd ești fericit. Eu nu am putut. Eu mă uitam la bărbat și speram să nu fie adevărat..

De două ori mi s-a întâmplat să nu pot aplauda, la finele unui astfel de experiment. Pentru că dacă aș fi aplaudat pentru decor, sunetiști, regizor sau actori, ar fi fost ca și cum aș fi recunoscut că tot ce s-a întîmplat în cele cîteva zeci de minute a fost, de fapt, o joacă.

Micul experiment dramatic din seara respectivă s-a numit Hess, după Decalogul după Hess, de Alina Nelega Cadariu. Inspirat din destinul celebrului și controversatului german nazist Rudolf Hess. Numele actorului nu l-am reținut. I-am reținut însă ochii, fața, bastonul. Ce m-a înfiorat a fost puterea nebună cu care susținea niște lucruri. Aproape ca un diavol sau ca un Isus, care intrigă, dar fascinează. La picioarele căruia ai putea să te arunci, convins fiind că el știe, el are puterea și priceperea, înțelepciunea și adevărul suprem.. Da, actorul este Nicu Mihoc.

Cam asta înseamnă teatrul pentru mine. Nu costumașul drăguț care-l îmbrac pentru seara respectivă, nu fascinația pentru unul sau doi sau trei actori celebri. Nu-mi pasă dacă spectacolul de teatru are loc în cea mai nouă și mai modernă clădire de teatru din capitală, sau într-o hală dezafectată din Sibiu, în răcoroasa Sală a Dietei din Cetatea Făgărașului, sau dacă o văd din fața televizorului, fără să mă vadă cineva. Și nici nu pretind a fi cultă sau elevată pentru asta.

Pot spune doar că-mi plac experimentele. Este ca o magie, o întoarcere în timp. Un fel de proiecție astrală - intri, conștient, în altă dimensiune. Mă face să-mi pun întrebări și mă oprește puțin în loc. La mine nu pot spune că este vorba despre atmosfera generală din jurul unui spectacol de teatru, care să mă determine să simt la rîndul meu ceva. Eu.. simt sau nu simt, iar asta depinde numai de mine. Este o reîncarnare care îmi place.

duminică, 6 februarie 2011

Bunătățuri de acasă (Slow Food Țara Făgărașului)

Nu e casă de făgărășean care să nu aștearnă pe masă cele mai savuroase preparate din bucătăriile de la sate, unde se găsesc rețete pe care gospodinele bătrîne le transmit fetelor, nepoatelor și nurorilor. De obicei bunătățurile nu le găsim în meniurile restaurantelor și hotelurilor cu multe stele, ci doar la pensiunile rustice, amenajate în ton cu zona.

Vineri, 4 februarie am făcut un tur gastronomic al delicioasei Țări a Făgărașului. La Casa Terra.

Doamna Dana Coantă, proprietara restaurantului.. este prietena făgărășenilor. Cînd un localnic primește oaspeți dragi din afara Țării Făgărașului și vrea să-i hrănească bun și bine, într-un loc cochet și intim, atunci Casa Terra merge ca unsă. Doamna Dana se îngrijește culinar de toți artiștii care trec pragul Cover Club-ului. I-a găzduit și pe bucureștenii de la Portretul luptătorului :) Nu cred că este făgărășean pe care să nu-l fi hrănit sănătos măcar o dată. Iar faptul că este o gazdă plăcută, binevoitoare, atentă cu toată lumea, pozitivă și pasionată de ceea ce face, toate astea îi dau o imagine de.. mamă perfectă, de la care poți primi cele mai bune bucate, dar și un sprijin serios atunci cînd e nevoie de așa ceva.


Ziceam de evenimentul de vineri, 4 februarie. La Casa Terra s-a petrecut lansarea oficială a conviviumului Slow Food Ţara Făgăraşului. În cazul în care vă place să socializați virtual pe Facebook, atunci dați o căutare Țara Făgărașului-Țara Oltului, Casa Terra și Slow Food Țara Făgărașului. De-acolo veți înțelege mai bine cum a început Slow Food International, ce înseamnă Slow Food și ce își propune. Pe scurt - promovarea redescoperirii rețetelor tradiționale românești și promovarea conceptului de hrană sănătoasă, fără chimicale și organisme modificate genetic. Să ne preparăm mîncarea în mod tradițional, ca parte a moștenirii noastre culturale. (Pun pariu că treaba asta-i place lui Vlăduț Mircea ceva grozav!) Făgărășeanul Radu Anton Roman a "muncit" pentru această cauză ani la rînd. Cred că ne amintim cu toții..

De cum am intrat în frumosul restaurant, cum mi-au fugit ochii pe o bunică îmbrăcată în port popular. Dar ce port?!? Unul cum eu una (da, sunt o necunoscătoare a porturilor tradiționale) nu am mai văst. De obicei toate-s colorate și împodoghite, ca niște sorcove. Dar tanti asta avea un costum tare fain. Mi-a și povestit oțîră cam cum e cu el. A zîs așe - "Mă numesc Cocan Cornelia a lu' Grindei din Mîndra, am 80 de ani și sunt foarte mîndră de nepotul meu de la București. Apăi costumul ăsta-i tare vechi, domnișoară. Are peste o sută de ani. Io l-am păstrat de la bunica. Asta-i ie brodată de mînă, ăsta-i laibăr, șurț, androc, panglică albastră, asta de pe cap se numește căiță cu pomoselnic."





Tanti Orița Chima, tot din mîndra Mîndră mi-a spus și dînsa cum e cu costumele lor populare, atît de deosebite. Apăi domnișoară, nici nu ai cum să știi dumneata de costumele aistea. La Mîndra mai sunt numa' 5 costume așa. S-au pierdut toate, pentru că bătrînele noastre cereau să hie înmormîntate în costum popular și de-asta acum numai cîțiva din sat mai avem vechile costume. Tanti Cornelia a lu' Grindei a completat - Domnișoară, să știi că înainte femeile mergeau îmbrăcate în costumul popular și la cîmp și nici nu le era cald în ele. Ceva foarte interesant mi-a mai povestit tanti Orița. La Mîndra, în casa dînsei, și-a amenajat un mic muzeu, în care a adunat, în ultimii 30 de ani, obiecte vechi de la sat, care acum nu se mai găsesc în gospodăriile moderne făgărășene. Și a mai spus că este posibil ca micul atelier al dînsei să fie singurul de acest fel, din zona noastră.

Încă două bunici din Țara Făgărașului au întîmpinat invitații, mîndre de costumele lor tradiționale - Letiția Tunsoiu, de 67 de ani, din Șinca Nouă și Tişa Valeria lu' Cojocaru, din Drăguș.



Mi-a plăcut într-un mare fel expoziția de fotografie a făgărășenilor Mihai Sin şi Marius Blană. Fotografii cu oameni, locuri și mîncăruri tradiționale făgărășene - momente surprinse și păstrate în loc. Mi-ar fi plăcut să aud povestea fiecărei fotografii - acum am aflat că poveștile se găsesc aici. Și m-am bucurat să-l revăd, după foarte mulți ani, pe fostul meu vecin, Mihai Sin. Cel care m-a învățat să merg pe bicicletă, în copilărie :) Foarte bine aleasă a fost și muzica.















Despre bucatele tradiționale.. nu pot să zic dacă au fost bune, foarte bune sau delicioase. Pe motiv că tot ce am servit eu a fost un pahar de suc natural din mere (foarte bun, de altfel). Dar al meu Alin, de cum a intrat, a pus ochii pe prunele uscate. Și-a început să-mi povestească cum mînca el prune uscate, făcute de bunica de la Copăcel. Dar că alea nu erau așa arătoase ca astea de la Terra, pentru că bunica lui nu se mai ostenea să aleagă cele mai grase și frumoase prune. Și el și Camy au golit bolul din spatele nostru. "Mmm, ce buuune sunt!"

Gașca de la ziar a gustat cîte una, cîte alta, a mai încercat cîte alta, cîte una și fiecare mi-a zis cam cu ce bunătățuri mi-aș fi putut bucura papilele gustative. Dulcețurile mi le-a zis Camy - plăcintă cu budincă de griș, plăcintă cu mere, cu brînză, mere coapte, gemuri, siropuri din brad, trandafiri și fructe. Apoi, pe lîngă pita de casă, multe neamuri de slană și ceapă roșie, tradiționale din Țara Făgărașului, invitații au mai putut degusta din "porcoase" (multe feluri de cîrnați, caltaboși, răcituri și alte asemenea specialități) și din mai multe feluri de brînză. E, probabil că au mai fost și alte bunătățuri, dar cine a putut vedea tot? S-a băut țuică, rachiu, vin roșu, ceai de mentă, lapte acru - toate, toate așa cum se fac în zona Făgărașului. Alin a zis că i-a plăcut cel mai mult felul în care bucatele au fost aranjate pe platouri, farfurii, mese etc. Designul proaspăt și chic. Și faptul că fiecare produs sau preparat a fost frumos "etichetat", pentru a știi ce mănînci, din ce zonă și cine a oferit rețeta respectivă.









Ce mi-a mai plăcut mie foarte mult a fost să răsfoiesc caietul cu pagini îngălbenite de vreme, cu rețete tradiționale, scrise de mîinile bătrîne ale bunicilor din zonă. Am citit așa - "scovărzi în șezătoare; găluște cu varză; rețetă de schar (plăcintă cu scorțișoară) scrisă de Gherda din Cincșor, 178; plăcintă cu picioici de la Letiția Tunsoiu din Șinca Nouă; tocană de pui din gospodărie cu prune uscate și carne de vițăl cu sos de mere, rețete amintite de Sofonea Valeria din Drăguș".

Două invitate au oferit organizatorilor ceva bun de tot, după cum și arată - specialități pregătite de Andreea Drăghici din Șona împreună cu prietena ei Eva, o poloneză mutată la Șoarș.


A da, tare frumoasă și potrivită a fost prezența la eveniment a celor de la Muzeul și Biblioteca Țării Făgărașului.

Sunt convinsă că dacă oricare om (că-i de-al nostru - făgărășean sau bucureștean, orădean, piteștean și așa mai departe) ar fi gustat cîte puțin din tradiția noastră gastronomică, s-ar fi lins pe dește de gustoasă ce-i. Expoziția culinară de la Casa Terra rămîne deschisă pe tot parcursul săptămînii ce urmează, iar puțin mai încolo va ajunge și la capitală (pe 5 si 6 martie găsiți toate aceste bunătăți la The Ark, la Tîrgul Țăranului Român). Cu tot cu poveștile noastre frumoase, de acasă - colecții de suveniruri speciale, autentice stilizate, o expoziție fotografică cu portrete ale bunicilor, mamelor și surorilor plus un grup de fete, pe care se va vor stiliza out fituri de ultimă generație, stil Vogue Paris, cu elemente din costumul tradițional românesc din Țara Făgărașului.

Toate bunătățile bunicii zac în caiete prăfuite de rețete abandonate. Foarte puțini mai știu să gătească românește, iar și mai puțini o fac. Se mănîncă pizza și hamburger, chebab ori sushi. Radu Anton Roman - Bucate, vinuri și obiceiuri românești

miercuri, 2 februarie 2011

Vierme

De obicei ascult. Mă pot detașa de persoana mea și pot intra în povestea celuilalt, o pot privi cu ochii lui și o pot simți cu inima mea. Rețin senzațiile de spaimă și de durere, de rușine sau de disperare. Nu mă feresc să ascult oamenii și să plîngem împreună, cu toate că o facem separat.. Alin spune că sunt prea miloasă și că prea ușor pot fi rănită, tocmai din cauza asta. Nu greșește..

Așa fac, de obicei. Adun durerile altora, pe lîngă ale mele care sunt și ele, cîteva. Dar vin zile cum este cea de astăzi. În care aleg să lovesc și eu omul bolnav, care se întoarce la mine, pentru încă o vorbă bună și o încurajare. Și este de-ajuns să-i dau prima palmă. Ca dup-aia să nu mă mai pot opri. Nu am intenții rele, nu vreau să-l bat atît de rău, încît să-l trîntesc la pămînt. Dar acolo se ajunge. Știu că pot fi prea dură și că vorbele mele rănesc și lasă urme. Degeaba îmi cer, apoi, iertare.. Unii mă iartă, alții se îndepărteză și aleg să păstreze o distanță.

Astăzi mi-am certat fratele.. Atît de rău, încît mă doare pe mine. Cel mai mult pe mine. Și astea sunt lacrimile care intră cel mai adînc în piele. Cît despre suflet.. este o rană deschisă. Îmi iubesc fratele ca pe propriul meu copil, dar azi am ales să-l plesnesc în continuu și să-i arăt (virtual) ușa, decît să-l mai iau în brațe și să-i promit că voi fi mereu lîngă el. Încă nu știu care vor fi consecințele "lecției" de azi, dar tot ce pot spera este ca el să nu aleagă să mă îndepărteze definitiv.

Astăzi sunt un vierme hidos, numai bun de strivit. Aș putea să ies în oraș, cu un carton mare agățat de gît. Astăzi puteți profita de mine. Acum este momentul cel mai bun. Sunt vulnerabilă. O pradă ușoară. Nici nu trebuie să elaborați vreo strategie deșteaptă de a pune mîna pe mine. Loviți direct, scuipați din toate părțile. Nu voi opune rezistență. Eu sunt, de fapt, omul jalnic. Nu altcineva.

marți, 1 februarie 2011

Răzbunarea evreilor

După Holocaust, unele grupări evreieşti şi-au făcut singure dreptate. "Judecata" evreiască a fost la un pas de a ucide şase milioane de civili germani. Simon Weisenthal, cunoscutul "vînător de nazişti" este contestat chiar de israelieni. Abba Hofner, poetul care a ucis cu sînge rece.

Holocaustul a fost unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale secolului trecut. După ce a atras în primă fază un imens val de simpatie şi a pus evreii într-o lumină generoasă, poate pentru prima dată în ultimele cîteva sute de ani, au început să apară şi contestatarii proporţilor invocate de istoria "oficială". Motivaţia Holocaustului a căzut aproape exclusiv pe gîndirea scelerată a naziştilor şi pe viziunile şi ambiţiile lor extreme.

Odată cu intrarea României în NATO, prin art. 6 din OUG nr. 31/2002 "contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani".

Astfel, una dintre marile controverse ale secolului este înăbuşită încă în faşă, România fiind condamnată să recunoască faptul că a făcut parte dintre opresori, prin multiplele pogromuri. Atenţia celor pasionaţi de aflarea adevărului se îndreaptă acum spre un alt subiect sensibil. "Răzbunarea evreilor" şi "vînătoarea de nazişti" sînt subiecte de actualitate, în parte pentru că au trecut suficienţi ani de la producerea unor acţiuni ce ar fi atras implicaţii legale sau oprobiul public. Răzbunarea evreilor a presupus şase milioane de cetăţeni civili germani morţi iar "vînătoarea de nazişti" a avut ca rezultat uciderea multor ofiţeri superiori ai armatei germane consideraţi responsabili de Holocaust.



Răzbunare cu arma în mînă
Conform cifrelor oficiale, dar contestate şi acuzate că ar fi "umflate", în Holocaust şi-au pierdut viaţa aproximativ şase milioane de evrei. O astfel de tragedie nu a rămas fără reacţie. Pe lîngă judecata oficială a naziştilor, cea de la Nurenberg, este deja de notorietate faptul că au fost şi alte acţiuni de "răzbunare". De la acţiunea "Judecata" la "Vînătoarea de nazişti" intreprinsă oficial de Simon Weisenthal, însă desfăşurată în paralel şi mult mai eficient de Mossad. În Biblie se spune că evreii au avut întotdeauna un slogan de luptă terifiant: Dahm Yisrael Nokeam – „Sîngele lui Israel va fi răzbunat". În primele luni ale anului 1945, cinci evrei – Malachi Wald, Avraham Becker, Iuda Klein, Mira Lan şi Hannah Baum, au format nucleul unei sinistre conspiraţii care făcea ca acuzaţile aduse în tot Evul Mediu, la adresa evreilor, învinuiţi de otrăvirea fîntînilor satelor europene, să pară puerile. Cei cinci foşti partizani, alături de încă aproape cincizeci de complici au pus bazele organizaţiei Dahm Yisrael Nokeam – ale cărei iniţiale – DIN – înseamnă în ebraică „judecată”. Ei îşi propuneau nu doar uciderea naziștilor ci şi a tot ce însemna german. În vreme ce puţinii evrei care reuşiseră să scape din lagărele morţii nu-şi doreau decît să ajungă în Tărîmul Făgăduinţei – Palestina, şi să traiască în pace, pe cînd membrii grupului DIN doreau ca războiul să continue. Ca atare, au hotărît să rămînă în Germania, stabilindu-şi cartierul general la Frankfurt şi începînd să racoleze alţi membri, de preferinţă tot evrei. Cei mai apreciaţi erau cei ce aveau acces la dosarele cu crime de război deschise de sovietici şi Aliaţi şi care le puteau pune la dispoziţie date despre viitoarele lor victime. În decurs de cîteva săptămîni, reţeaua DIN s-a extins în Germania şi Austria, numărînd circa 300 de membri. Complicii şi informatorii au fost infiltraţi în taberele unde erau deţinuţi prizonierii de război germani. Unul dintre informatori, numit „Israel”, a adus o notă care va da naştere primei acţiuni a mişcării. Era vorba despre un grup de aproximativ 140 de tineri germani, care se întruneau clandestin pe malul unui rîu de lîngă Ulm, în Bavaria. Se spunea că tinerii ar fi depozitat arme automate, în acea regiune. Un comando evreiesc i-a luat prin surprindere pe germani, atacîndu-i cu rafale de mitralieră şi grenade de mînă. Toţi tinerii germani implicaţi în această poveste au fost ucişi.

I-au asasinat pe prizonierii germani
Ancheta derulată ulterior n-a putut face lumină dar a dus la prinderea altui nazist. Şi asta pentru că Israel şi-a dat seama că este la rîndul său spionat şi l-a atras pe urmăritor chiar în clădirea unde se afla sediul DIN. Prins şi torturat, urmăritorul a declarat că se numeşte Hubert Schwart şi fusese cîndva obersturmfuehrer la Auschwitz şi garda de corp a dr. Ernst Wetzel, lider nazist aflat pe lista criminalilor de război şi cel care dăduse ordinul ca evreii consideraţi inapţi de muncă să fie gazaţi. După ce au aflat tot ce îi interesa, teroriştii i-au tăiat beregata lui Schwart şi au pornit în căutarea lui Wetzel. Capturat, acesta a fost torturat cumplit timp de două zile şi aruncat în rîul Chiemsee. Curînd după aceea, membrii DIN au intrat în contact cu Victor Berger, un maior de origine evreiască din armata franceză. Acesta le-a declarat că-l ucisese deja pe Heinz Braune, adjunctul reprezentantului lui Eichmann în Franţa, Theodore Dannecker, responsabil de deportarea evreilor francezi în lagăre, în 1942. Berger îl căuta pe obersturmfuehrerul Konrad Schumann, aflat tot în stafful lui Eichmann. El le-a propus celor din DIN să-l ajute în găsirea şi executarea lui Schumann, oferindu-se să le faciliteze, în schimb, asasinarea a 200 de prizonieri din Waffen SS, aflaţi într-o închisoare Aliată. Graţie reţelei sale de informatori, DIN l-a identificat rapid pe Schumann, care se dădea drept maior din divizia Panzer Lehr şi se afla internat sub un nume fals, într-un lagăr de prizonieri din Muenster. Berger a făcut rost de acte false, de haine militare şi de dinamită şi a convins comandantul american al lagărului că este însărcinat să-l aducă pe Schumann spre a fi interogat, la comandamentul aliat. În vreme ce captivul era scos în maşină din lagăr, o brigadă DIN mina zona din jurul barăcilor unde se aflau circa 200 de foşti paznici ai lagărelor naziste de concentrare. Cînd Berger se afla la o distanţă suficient de mare, explozibilul a fost detonat, ucigîndu-i pe militarii germani. Schumann a fost torturat toată noaptea, după care a fost legat de bancheta maşinii şi Berger a pus lîngă el un calup de dinamită. Explozia l-a fărîmiţat pe german, iar crima a fost considerată „un teribil accident” de către autorităţi.

Crime pe bandă rulantă
Berger a fost în cele din urmă destituit din armată, fiind acuzat că furase dinamită şi efectele militare, dar nimeni nu l-a bănuit şi de crimă. Între timp, DIN îşi continua acţiunile, încurajînd răzbunările. Fiecare evreu care avea ranchiună faţă de un anumit german putea să se plîngă membrilor mişcării şi aceştia nu mai stăteau să cerceteze autenticitatea acuzaţiilor ci acţionau. DIN a fost ajutată de faptul că în majoritatea comisiilor Aliate care cercetau problema criminalilor de război se aflau şi evrei, dornici să-i ajute pe „Răzbunători”. Documentele erau copiate în secret iar fotografiile celor incriminaţi transmise, tot în secret, agenţilor DIN. În scurt timp, DIN a alcătuit o „listă neagră” şi un plan pentru capturarea şi uciderea prin tortură a unor lideri nazişti, plan pe care-l numeau „sezonul de vînătoare”. În vederea executării sale, Germania a fost împărţită în patru sectoare şi s-a asigurat aprovizionarea membrilor reţelei cu acte false, uniforme şi maşini pentru transportul victimelor. Acţiunea a fost un succes şi cei vizaţi erau luaţi de pe stradă, în plină zi şi nu se mai auzea nimic de ei. Adesea, se puneau la cale „sinucideri”. Potrivit DIN, au fost executaţi astfel în doar două luni cel puţin 200 de ofiţeri superiori nazişti, majoritatea implicaţti în exterminarea evreilor la Auschwitz şi alte lagăre.

Vizau uciderea a şase milioane de civili germani
Dar setea lor de răzbunare n-a fost potolită cu atît şi curînd a apărut un alt plan, numit Tochnit Aleph – Planul A, ce viza uciderea a şase milioane de civili, prin otrăvirea apei potabile în anumite regiuni ale Germaniei. Pentru el au fost selecţionaţi cei mai fanatici membri ai DIN, restul fugind în Palestina. Planul prevedea alegerea unor oraşe unde să nu existe comunităti evreieşti şi găsirea unei otrăvi inodore, incolore şi higroscopică, respectiv capabilă să-şi menţină virulenţa în orice cantitate de apă.
Ţintele alese au fost München, Weimar, Nürnberg şi Wansee, oraşe ce simbolizau esenţa national-socialismului. DIN a luat din nou legătura cu Victor Berger, care l-a invitat la masă pe bacteriologul Pasteur Valery-Radot, fiul faimosului Louis Pasteur şi acesta, tras de limbă şi ameţit de vin a oferit toate informaţiile dorite de conspiratori. Pentru otravă, DIN a apelat la chimiştii evrei aflaţi deja în Palestina şi a luat legătura cu organizaţia secretă Haganah, ce pleda pentru înfiinţarea unui stat evreu în Ţara Sfîntă. Abba Kovner, care fusese trimis să aducă otrava, a fost însă prins, pe drumul de întoarcere, de autorităţile britanice şi aruncat în închisoare, în vreme ce ceilalţi conspiratori au reuşit să scape. Nici pînă astăzi nu se ştie cine anume dezvăluise englezilor macabrul plan. N-ar fi exclus ca înşişi membrii Haganah să o fi făcut, cînd şi-au dat seama că o asemenea hecatombă ar fi aruncat anatema asupra întregului popor evreu şi visul făuririi statului Israel ar fi devenit imposibil.

Au otrăvit pîinea deţinuţilor
Povestea "Planului A" a avut un statut de legendă pînă de curînd, iar "Planul B", care a reuşit parţial nu a făcut prea mare vîlvă. Încercarea de exterminarea a şase milioane de germani a fost însă recunoscută în ultimii ani, chiar de iniţiatori, deveniţi între timp oameni de vază ai statului Israel. Abba Kovner, un respectat poet evreu, supravieţuitor al Holocaustului, a fost identificat drept iniţiatorul şi "creierul" operaţiunii de otrăvire a apelor publice din Nurenberg. Joseph Harmatz, membru al grupului condus de Abba Kovner şi ulterior şeful "facţiunii Nurenberg" a rupt tăcerea după 50 de ani şi într-o serie de interviuri în presa britanică a făcut lumină asupra acelor evenimente. Acesta a confirmat faptul că planul A, bazat pe Nurenberg a fost oprit doar de interceptarea otrăvii. Grupul reuşise să îşi procure acces la rezervoarele de apă ale oraşului şi aştepta nerăbdător să intre în posesia otrăvii. Dezamăgiţi de insuccesul operaţiunii şi rămaşi fără liderul Abba Kovner, au trecut apoi la "Planul B". În aprilie 1945 au infiltrat un membru într-o brutărie care furniza pîine unui lagăr în care erau deţinuţi peste 12.000 de prizonieri, în marea majoritate foşti membrii SS. Harmatz spune că într-o noapte de duminică au pictat cu o pensulă cele 3.000 de pîini destinate lagărului, folosind o otravă inodoră pe bază de arsenic. Aceasta nu s-a dovedit însă suficient de puternică, iar administraţia americană a lagărului a reuşit să îi salveze pe prizonieri după ce le-a făcut spălături stomacale. Harmatz susţine că totuşi au murit 300 de nazişti, cifră însă neconfirmată oficial. Membrii DIN s-au refugiat apoi în Israel unde au devenit cetăţeni de marcă. Abba Kovner a fost unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai evreilor, iar Harmatz, care încă este în viaţă, a fost un om de afaceri de succes în domeniul maritim.

Simon Wiesenthal, eroul oficial al vînătorii de nazişti
După ce încercările de răzbunare directă au eşuat, evreii au început în mod oficial "vînătoarea de nazişti". Aceasta avea o dimensiune legală, bine promovată şi care presupunea identificarea criminalior de război şi aducerea lor în faţa completelor de judecată. În paralel şi feriţi de ochii opiniei publice, mai multe grupări evreieşti, printre care şi serviciile secrete, Mosad-ul şi precursorul acestuia, au desfăşurat acţiuni de vînătoare, care s-au finalizat cu uciderea directă, fără judecată, a foştilor comandanţi nazişti. Pentru partea legală a vînătorii a devenit un adevărat erou Simon Wiesenthal. În august 1980, cu ochii plini de lacrimi, preşedintele Jimmy Carter l-a decorat în faţa Congresului SUA, la randul său, preşedintele Ronald Reagan l-a omagiat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre eroii adevăraţi ai acestui secol şi Simon Wiesenthal a primit chiar şi cea mai înaltă decoraţie germană. Numele său se leagă de cea mai cunoscută organizaţie care cercetează crimele Holocaustului: "Simon Wiesenthal Center" din Los Angeles iar figura lui a fost portretizată în mai multe filme. Cu toate acestea, biografia (sau "biografiile") şi activitatea sa au fost puternic contestate în Israel, de unele dintre cele mai înalte personalităşi, ca şi de o serie de evrei importanţi din diaspora. Cel denumit "îngerul răzbunător al Holocaustului" este acuzat făţiş că a minţit în ceea ce priveşte propria biografie şi a "redimensionat" în favoarea sa vînătoarea de nazişti în dauna unor instituţii ale statului Israel, atrăgînd asupra sa o glorie nemeritată. Astfel din vînător a devenit vînat iar dezvăluirile despre el au scos la iveală o imensă maşinărie de manipulare şi de atragere a simpatiei şi a fondurilor publice.

Biografie falsificată în funcţie de interes
Shimon (Simon) Wiesenthal s-a născut la 31 decembrie 1908, în Buchach, Ucraina. Tatăl său era un prosper negustor de zahăr. În ciuda a tot ce s-a scris despre el, nu rezultă cu claritate cu ce anume s-a îndeletnicit Simon Wiesenthal în timpul celui de-al doilea război mondial, sub ocupaţia germană. Şi aceasta întrucît el a prezentat nu mai puţin de trei biografii, între care existau discrepanţe frapante. Prima dintre biografii - dată sub jurămînt - a fost conturată în timpul unui interogatoriu de două zile în mai 1948, în faţa unui oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nurenberg, Curt Ponger. În ianuarie 1949, Wiesenthal şi-a redactat un alt "curriculum vitae", pe care l-a ataşat unei "cereri de asistenţă" (Application for Assistance) adresată Comitetului Internaţional pentru Refugiaţi. Cea de-a treia biografie (autobiografie) este cea din volumul lui Simon Wiesenthal, "The Murderers Among Us". În interogatoriul din 1948, Wiesenthal declara că între 1939 şi 1941 ar fi fost "inginer sovietic, lucrînd la Lvov si Odesa". La interogatoriul din 1949 , un an mai tîrziu, Wiesenthal îşi schimbă profesia și declară ce de fapt a fost, arhitect, în portul Odesa, pentru ca în "Murderers Among Us", autobiografia sa din 1967, să afirme că perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 şi-a petrecut-o în Lvovul sovietic, ca "mecanic într-o fabrică". După ce germanii au ocupat Galiţia, în iunie 1941, Wiesenthal a fost internat un timp la Janowska, langă Lvov, de unde a fost transferat, cîteva luni mai tîrziu, într-un lagăr care se ocupa cu reparaţiile la Ostbahn. Wiesenthal susţine că aici ar fi lucrat ca "tehnician şi proiectant" şi că ar fi fost tratat mai bine, ba chiar că superiorul său, care ar fi fost "anti-nazist în secret", i-ar fi permis să poarte pistol. Totodată, el mai dezvăluie că la Ostabahn avea propriul său birou şi că i se permitea "o relativă libertate, ba chiar să mă plimb cîţiva iarzi". Următorul moment din existenţa lui Simon Wiesenthal, din octombrie 1943 pînă în iunie 1944, este şi cel mai obscur, datele pe care le prezintă fiind contradictorii. Astfel, în cursul interogatoriului din 1948, Wiesenthal a spus că în acea perioadă ar fi reuşit să fugă cu avionul din lagărul de la Janowska şi s-ar fi alăturat "unui grup de partizani care opera în zona Tarnopol-Kamenopodosk". Tot aici, Wiesenthal susţine că din 6 octombrie 1943 şi pînă la mijlocul lui februarie 1944 ar fi fost partizan, că unitatea din care făcea parte a luptat contra forţelor ucrainene (aliate Germaniei), atît împotriva unităţii SS "Galicia", cît şi a independenţei UPA (Ucraninean Partizan Army). El sugerează că presupusa unitate de partizani ar fi făcut parte din "Ludowa" (Armata poporului), o forţă militară a comuniştilor polonezi, formată şi controlată de sovietici. Pe 13 iunie 1944, grupul său a fost capturat de poliţia secretă germană. Partizanii evrei au fost imediat executaţi, dar Wiesenthal, nu se ştie din ce motiv, a fost cruţat. În interogatoriul din 1949, Simon Wiesenthal spune aceeaşi poveste, cu unele mici modificări. Astfel, în versiunea din 1949 el ar fi luptat contra germanilor din octombrie 1943, timp de opt luni, într-o pădure, pînă în martie 1944, după care s-ar fi ascuns în Lvov, din martie pînă în iunie 1944. După ce a scăpat din lagărul de la Ostabahn, pe 2 octombrie 1943, Simon Wiesenthal s-ar fi ascuns prin diverse case, pe la prieteni, pînă în iunie 1944, cînd a fost descoperit de poliţia poloneză şi germană şi retrimis în lagăr. În versiunea din "Murderers Among Us" editată în 1967 (cînd relaţiile Israelului cu URSS erau foarte proaste) dispare complet activitatea la partizanii comunişti stipendiaţi de sovietici.

Vicecancelarul Austriei îl consideră pe Wiesenthal un farseour

Fostul vicecancelar al Austriei, Bruno Kreisky, în cadrul unui amplu interviu din revista "Profil", îl acuza pe Wiesenthal de "metode mafiote", îi respinge "autoritatea morală" şi sugerează că vînătorul de nazişti a fost, în timpul războiului, agent german. Eu îl cunosc pe domnul Wiesenthal doar din rapoartele secrete, şi acestea îi sînt defavorabile, scîrboase. O spun în calitate de cancelar federal. Să spun mai mult de atît? Lucrurile stau mai rău decît vi le-am spus susţine Bruno Kreisky. În 1946, Simon Wiesenthal a publicat o carte, "KZ Mauthausen", o înşiruire de schiţe care descriau ororile din lagăr. Într-una dintre aceste schiţe este descrisă soarta a trei deţinuţi, condamnaţi la moarte de germani. Relatarea este în întregime falsificată. Cartea mai cuprinde şi așa-zisele "confesiuni pe patul de moarte" ale comandantului de la Mauthausen, Franz Zeires, potrivit cărora la Hartheim, un lagăr-satelit din apropiere, ar fi fost gazaţi aproape patru milioane de deţinuţi, utilizînd monoxidul de carbon. Tot potrivit aceloraşi "confesiuni", ale lui Zeires, citate de Wiesenthal, germanii ar fi omorît alte 10 milioane de polonezi lituanieni şi letoni. In 1983, în cotidianul american "USA Today", Wiesenthal continuă să susţină că: Am fost unul din cei 34 de prizonieri scăpaţi cu viaţă din 150.000 cîţi erau adunaţi acolo. "Encyclopedia Iudaică" oferă însă cifre foarte deosebite de cele avansate de Wiesenthal. "La capitolul "Mauthausen" (vol.11, p.1138), se spune că în acel lagăr au fost, în medie, 206.000 de persoane, incluzînd în această cifră şi lagărele-satelit, ca Hartheim şi altele. O cifră mult mai mică decît cele patru milioane ale lui Simon Wiesenthal.

Legenda "săpunului uman" a fost inventată de Weisenthal
După război, Simon Wiesenthal a lucrat în cadrul OSS-ului (Office of Strategic Studies), predecesoare a CIA, în aşa-numitul "Counter Intelligence Corps" (serviciul de Contra-Informaţii), prescurtat CIC, în zona ocupată de americani a Austriei. El a pus în circulaţie şi una din temele propagandei militare ale sfîrşitului războiului: "săpunul uman". Totul s-a bazat pe naivitatea de a crede că germanii foloseau grăsimea evreilor la producerea de săpun şi că, mai mult, notau pe săpun şi provenienţa. Astfel că prescurtarea RIF (Reichstelle fur Industrielle Fettversorgung) notată pe săpun, adică "Centrul naţional pentru provizia de grăsimi industriale", a fost tradusă de inventivul Wiesenthal prin "Rein Judisches Fat". Legenda a fost promovată în 1946, de ziarul austriac "Der Neue Weg", într-un articol semnat de Simon Wiesenthal şi intitulat "Rif", în care acesta scria: Teribilele cuvinte "transport pentru săpun" au fost auzite prima dată la sfîrşitul lui 1942. Era în Guvernul General (polonez), iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 pînă în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi drept materie primă de către fabrică.

Mossad-ul l-a ucis de fapt pe Adolf Echmann
Ani în şir Weisenthal a profitat de faptul că serviciile secrete nu-şi pot deconspira, decît după zeci de ani de zile activitatea şi a pozat în eroul care l-a capturat pe celebrul nazist Adolf Eichmann în Argentina. Adevărul era însă cu totul altul. Isser Harel, şeful Mossad, după mai mulţi ani de tăcere, a dezvăluit că "vînătorul de nazişti" Simon Wiesenthal nu a avut "absolut nimic" de-a face cu capturarea lui Eichmann. În plus, Arnold Foster, consilier general la "Anti-Defamation League" (Liga Anti-Defaimare), de pe lîngă "B'nai B'rith" susţine în cartea sa, "Square One", că puţin înaintea capturării de către comandoul israelian Mossad a lui Eichmann, "vînătorul de nazişti" îl "localiza pe acesta ba în Japonia, ba în Arabia Saudită. Cînd Guvernul israelian a refuzat să-i avanseze sumele cerute în vederea "capturării", Wiesenthal a făcut repede o declaraţie presei israeliene, înfierînd Executivul israelian cum că nu ar vrea să-l captureze pe Eichmann.

Cacialmaua Frank Walus
Unul dintre cazurile cele mai spectaculoase ale lui Simon Wiesenthal l-a constituit "dosarul Frank Walus", un cetăţean din Chicago care s-a pomenit peste noapte, acuzat de Simon Wiesenthal că "a livrat evrei Gestapoului", la Czestochowa şi Kielce (Polonia), în cursul războiului. Acuzaţia lui Wiesenthal a determinat o anchetă a Guvernului american. Un articol publicat de "Washington Post" în 10 mai 1981 are un titlu extrem de explicit pentru cazul Frank Walus: Nazistul care n-a existat: cum vînătoarea de vrăjitoare a judecătorului, presei şi anchetatorilor transformă un om inocent într-un criminal de război. În articol se scrie că "în ianuarie 1977, Guvernul Statelor Unite a acuzat un om din Chicago numit Frank Walus de a fi comis atrocităţi în Polonia, în cursul celui de-al doilea război mondial. În anii care au urmat, acest muncitor pensionar a rămas dator cu 60.000 de dolari, cheltuieli în apărarea sa. Omul a fost adus într-o sală de tribunal în care 11 supravieţuitori ai ocupaţiei naziste din Polonia au mărturisit, sub jurămînt, că îl văzuseră ucigînd copii, o femeie bătrînă, pe o tînăra şi pe alţii. Dovezi copleşitoare arătau, însă că Walus nu fusese criminal nazist, mai mult, el nici nu fusese în Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost nevoie de o lungă bătălie juridică pentru ca Frank Walus să-şi dovedească totala sa nevinovăţie. Procesul a şubrezit însă mult din credibilitatea lui Simon Wiesenthal.

"Îngerul morţii", folosit pentru a atrage bani
O mare parte din reputaţia lui Simon Wiesenthal de "vînător de naziţti" se întemeiază pe urmărirea lui Josef Mengele, doctorul de la Auschwitz, supranumit şi "Îngerul morţii". De-a lungul anilor, la intervale regulate de timp, Wiesenthal raporta cît de aproape fusese el de capturarea lui Mengele. Informatorii lui Wiesenthal tocmai îl "văzuseră" sau "tocmai îi pierduseră urma". Şi asta într-un mare număr de ţări: Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia. Una din "ocaziile" de a-l captura pe Mengele s-a consumat în Grecia, unde o "zvîrlitură de băţ" de cîteva ceasuri a făcut ca "Îngerul morţii" să se evapore. Wiesenthal a continuat să pedaleze pe aceasta temă chiar şi atunci cînd unul dintre ziariştii aleşi de el a dovedit că una dintre numeroasele "poveştiri cu Mengele" era falsă de la un cap la celălalt. Potrivit altui "camarad al lui Wiesenthal", Mengele ar fi recurs la crimă în 1960 cu una din fostele sale victime, o femeie despre care se presupune că fusese, probabil, "sterilizată" de "Îngerul morţii". Conform acestei povestiri, doctorul o recunoscuse după numărul de lagăr tatuat pe braţ, într-un hotel din Argentina şi ar fi aranjat să fie asasinată pentru că se temea că femeia îl va recunoaște şi va vorbi. Pană la urmă a reieşit că femeia nu fusese într-un lagăr de prizonieri, aşa că nu avea niciun fel de număr tatuat pe braţ, iar moartea se datora unui banal accident montan. Episodul arată însă "talentul" lui Wiesenthal de a "metamorfoza" un accident oarecare într-o crimă, pusă pe seama "Îngerului morţii". În 1985, Wiesenthal anunţa că este "100% sigur" că Mengele s-a ascuns în Paraguay, cel puţin pînă la sfîrşitul lui iunie 1984, şi a acuzat familia Mengele din Germania Federală că ştia exact unde este "Îngerul morţii". Adevărul, stabilit în mod definitiv, era că doctorul Josef Mengele decedase încă din 1979, în Brazilia, unde trăise toţi anii postbelici în anonimat şi sărăcie (vezi Newsweek, Hunting the "Angel of Death", 20 mai, 1985, p.36-38). Ambasadorul Israelului în Paraguay, Benajmin Waron, trăsese semnalul de alarmă din 1983: Wiesenthal face periodic afirmaţii cum că este gata să-l prindă, probabil pentru că Wiesenthal are nevoie de fonduri şi numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru aşa ceva (vezi "Midstream", dec. 1983, p.24).

Contestat chiar de evrei
În 1988, fostul cancelar austriac Bruno Kreisky îşi rezuma atitudinea faţă de "vînătorul de nazişti" astfel: Inginerul Wiesenthal, sau ce titlu o fi avînd, mă urăşte pentru că ştie că îi dispreţuiesc activitatea. Grupul lui Wiesenthal este o mafie cvasi-politică ce lucrează împotriva Austriei, cu cele mai deplorabile metode. Wiesenthal este cunoscut pentru dispreţul faţă de adevăr, nu îşi alege metodele şi utilizează din plin trucurile. Pretinde că ar fi fost "vînătorul lui Eichmann", cînd oricine ştie că arestarea acestuia a fost opera serviciilor secrete israeliene, iar Wiesenthal a tras numai foloase de pe urma ei (vezi "Der National-Zeitung", Munchen, "Was hat Wiesenthal zu verbergen?", 11 mai, 1988).

În "Ha'aretz" din 16 decembrie 1988, directorul Muzeului "Yad Vashem" afirma că persoane ca Simon Wiesenthal au comercializat şi trivializat Holocaustul. Săptămînalul "Jews Press" din Brooklyn scrie: Dezgustul celor de la "Yad Vashem" faţă de comercializarea Holocaustului de către "Centrul Wiesenthal" era cunoscut, dar acesta este cel mai deschis atac ("Jewish Press", 23 decembrie 1988). Centrul din Los Angeles îi achita lui Simon Wiesenthal 75.000 de dolari pe an pentru "utilizarea numelui". Directorul "Yad Vashem" conchide: Desigur, evreii au şi ei multe lucruri vulgare, dar "Centrul Wiesenthal" depăşeşte orice limită: să utilizezi probleme sensibile ca să faci bani. Wiesenthal a fost întrebat de multe ori de ce nu îi iartă, după jumătate de secol, pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul standard este că nu are dreptul să ierte în numele celorlalţi. Wiesenthal nu a recunoscut niciodată faptul că a devenit "vînător de nazişti" fiindcă ar fi fost "victimizat" el insuşi. Caracterizîndu-l "Los Angeles Times" scria: Este un personaj cu un ego considerabil iar Bruno Kreisky atrăgea atenţia asupra faptului că Wiesenthal a fost mînat toată viaţa de "Von Hass diktiret", dirijat de ură.

sursa - Alin Bujor, Monitorul de Făgăraș

duminică, 30 ianuarie 2011

Bătaie în pași de Michael Jackson, la Berna și prea mult B. J.

1. Toate competițiile de patinaj s-au încheiat. A trecut prea repede, pentru că, nu-i așa.. nicio minune nu ține mai mult de trei-patru zile.

2. L-am revăzut pe uscat, dar preferam să-l văd pe ud și rece. Stephane Lambiel pe post de reporter.. Da, drăguț, dar îmi venea să strig din fața teveului "Păi ce faci, guriță? Unde te-am lăsat eu să stai și unde te găsesc?!? Ia treci înapoi și patinează de-mi rupi inima și smulgi lacrimi de emoții! Hai, repede, pînă nu ne supărăm!" :)) Mda, mă numesc Raluca și sunt puțin într-o ureche după Lambiel!























3. Am făcut marea greșeala ca, dintre două posturi tv care au transmis Campionatul European de Patinaj artistic de la Berna, respectiv Tvr2 și Eurosport, idioata de mine să aleagă varianta cu numărul 2. Și atunci cînd aleg un lucru, apăi mă țin de el. De ce zic că a fost o greșeală? Păi să o luăm strategic:

- nu sunt și nici nu am fost fana lui Brian Joubert!!!!!!!!!!!!!!!!

- doamna prezentator Yvonne Ghiță (guristă, că un prezentator nu ar face ce a făcut dînsa) m-a terorizat patru zile întregi cu acest Brian Joubert. Am urlat la ea să înceteze o dată, de două ori, de 28 de ori, de 100 de ori, de 146 de ori și nimic. Nu cred că greșesc atunci cînd spun că această doamnă este pur și simplu OB-SE-DA-TĂ de acest Brian Joubert. La fiecare două minte l-a lăudat, l-a super lăudat, l-a compătimit că săracul are nevoie de psiholog, ba că săracul se teme că va pierde prima poziție, ba că dragul de el este un sportiv excepțional, ba că acum Brian Joubert are cale liberă la medalia de aur etc. și etc. și etc. Și toate astea încă înainte de seara de ieri, cînd băieții au evoluat pentru programul liber. Ce mi-au auzit urechile aseară.. n-au mai auzit niciodată. Glasul unei femei disperate după Brian Joubert. Orice și oricine îi făcea cîte o legătură cu ceva ce trebuia să mai spună despre Brian Joubert. Cred că nu exagerez nici măcar o picătură cînd spun ca aproape la fiecare două minute (DOUĂ MINUTE) tanti asta amintea iar și iar de.. cine? BRIAN JOUBERT, normal! Orice pietricică, orice steag, orice costum, orice melodie, orice concurent, orice note s-au primit, orice, orice, absolut ORICE, era prilej bun de a mai vorbi puțin despre Brian Joubert. Doamnă dragă, vă plătește acest francez la cuvînt? Că asta e impresia care ați lăsat-o. Măi, dar chiar nu există nimeni care să-i atragă atenția cu privire la chestiile astea supărătoare pe care le face în direct? Din cele două ore cît a durat concursul de aseară.. cred că mai mult de jumătate din timpul în care a vorbit, a fost numai și numai despre marele șmecher în viață, Brian Joubert. La gala laureaților din seara asta, schimb canalul, că altfel nu se mai poate.

- am crezut c-o să-l visez la noapte pe acest Brian Joubert, în chip de Dracula. Iar pe doamna Ghiță în rolul lui Lucy

- acum îl urăsc pe Brian Joubert!!!!!!!!!!!!!

4. Ce s-a întîmplat cu băieții? S-au înghesuit la muzica lui Michael Jackson, ca vulturii la puiul de găină. A, v-am zis? "Ce șoc trebuie să aibă Brian Joubert că a luat doar locul 2!"

5. Iar m-am ofticat că belgianul Kevin van der Perren a ajuns pe 4. Mai ales că programul lui a fost cu mult peste cel al cehului Tomas Werner. Nu înțeleg unele lucruri! Să nu uităm - "Brian Joubert, un patinator special, demn de admirat că a reușit să revină pe podium!"

6. Bine, măi, Florent Amodio! I-ai luat fața lui Joubert ăla, că nu-l mai pot vedea în ochi. Apropo.. "redutabilului adversar Brian Joubert!" (Yvonne, da, Ghiță)

7. Din nou îmi pare că programele băieților sunt mult mai spectaculoase decît cele ale fetelor. Probabil este o impresie falsă, cauzată de euforia publicul prezent în arena sportivă. Probabil că majoritatea este formată din fetițe, domnișoare, adolescente, duduițe, doamne în toată firea, deci femei. Care este normal să se entuziasmeze mai repede la o piruetă Billman executată de un tip, decît la aceeași piruetă făcută perfect de o domnișoară.

8. Nu am fost fana lui Plushenko, dar m-a distrat ce a făcut. Cică rusul ar fi declarat Federației Ruse de Patinaj că este rănit, motiv pentru care trebuie să refuze participarea la nu știu ce competiții. Pe motive medicale. Numai că, după ce s-a dat rănit, Evgheni a participat, totuși, la alte spectacole și gale demonstrative din afara Rusiei. Și pentru că s-a jucat alba-neagra cu șefii, ISU l-a suspendat din competițiile internaționale. Păi bine, măi.. micule geniu de rus care ești tu rus, credeai că vii la Șona, comuna Mîndra, județul Brașov, să te dai puțin pe gheață, ca să nu afle nimeni? Bună treabă, bine gîndit, ești gigea :)) Știam eu că ceva cam scîrțîie la tine, dar acum am aflat ce - logica!

9. La dans pe gheață, am avut marea încîntare să găsesc o pereche tare faină. Elena Ilinykh (16 ani) și Nikita Katsalapov (19 ani). O balerină pe gheață, foarte delicată și grațioasă, dar puternică, bună sportivă. Și are doar 16 ani! A, m-am îndrăgostit de rochița ei neagră cu auriu :)


10. De la perechi mi-a plăcut cuplul rusesc Vera Bazarova (16 ani) & Yuri Larionov. Locul 3.


11. Să-mi fie rușine că nu am văzut în direct programele fetelor! Îmi este!

12. "Brian Joubert poate fi acum optimist pentru campionatul mondial!" Iuhuu, confetti party! NOT!

13. Astăzi, pentru Gala Laureaților mă mut pe Tvr2 și sper să îl revăd pe gheață pe Stephane Lambiel. Ca să închei cu bine perioada asta.


13. Campionatul mondial, pe care sper din tot sufletul să îl văd, va fi în luna martie, la Tokyo. Acolo va fi de 3Xspectacol. Presimt că este anul asiaticilor, indiferent că e vorba de individual sau perechi sau dans. Niponii vor înghiți medalie după medalie. Poate să mai rămînă una, maxim două pentru vreun european sau american rătăcit.