miercuri, 29 decembrie 2010

Black Magic Woman

Si a fost si ultimul concert din Cover din anul asta. Un an foarte plin si variat, colorat. Cu muzici si cantari de tot genul.. Daca stau putin si privesc inapoi a fost un an lung, la Cover. Poate pentru ca zilele din timpul saptamanii au trecut foarte repede si doar la cantari am avut ocazia de a sta si a ne trage sufletul. De acolo ne-am tras energia si forta, ne-am incarcat bateriile, ne-am "hranit spiritual", cum zice Vio. Orele au trecut altfel. Au trecut cu folos. Da.. au fost momente de tinut minte toata viata. Fiecare concert a adunat cei mai faini oameni din oraselul asta mic. In timp s-au legat prietenii.. Iar noi, bujorii, in ultimii patru ani ne-am legat de locul asta (in special de oamenii de-ai casei de aici) pe viata. Nu sunt vorbe mari, e o certitudine. Nu stiu cate orase din tara asta bolnavioara se mai pot mandri acum cu un asa loc fain si cu oameni atat de calzi, primitori, deschisi si receptivi, ca ai Cover-ului. Este cel mai drag loc din lume, pentru noi.

Aseara s-a cantat ca de sarbatoare. Cover-uri dupa melodii celebre, Dorin (Pitariu - Electric Band Sibiu) a facut flic-flacuri cu chitara, oamenii s-au dansat intre ei (chiar si domnisoarele intre ele), s-a cantat, s-a aplaudat, unii oameni s-au regasit (...), altii s-au zgariat pe ochi, altora le-a stat bautura-n gat, altii s-au distrat de pe margine observand toate detaliile ce conteaza :)). Mike si-a schimbat parul (naravul nu e cazul..), fetele au muncit cu spor, Csilla a fost prezenta si ea, Camy.. a avut o seara cel putin interesanta - zic eu, Luci nu a mai adormit.. Vio mi s-a parut putin cam intepenit, asa.. Si ragusit, nu stiu ce-o fi facut inainte de concert, dar parca nu a fost chiar in cea mai buna forma a lui. Dupa concert s-a pus pe pozat oameni :)

No, s-a mai dus un an.. Si in ultima seara de concert am auzit asta, doar ca in varianta Santana. Mmm, asta e cea mai sexy :)
Fleetwood Mac - Black Magic Woman

luni, 27 decembrie 2010

Portretele luptatorilor de zi cu zi

Da, stim ca sarbatoarea Craciunului este o sarbatoare "de familie, cu cei dragi aproape" bla bla, dar acesti doi bujori nu au toate petalele la ei. Zilele astea le-am petrecut in mijlocul multor straini.

Noaptea de ajun a fost foarte interesanta. Mi-am revazut doi dintre fostii colegi de clasa din perioada liceului - Alexandru Aldea si Claudiu Boboia. Amandoi "frati" in continuare. Astia nu mai scapa unul de celalalt cat vor trai, vorba lu' Clau :)) Alexandru, cel mai destept (nu premiant cu coronita si bullshit-uri de genu' asta) dintre copiii din XII F, este acum mult mai deschis, mai volubil. Vorbeste mult, gesticuleaza, rade cu forta, pare un optimist incurabil. S-a cam ingrasat putin si arata deja ca un tatic. Cel putin in mintea mea.. Spune ca nu e pregatit pentru asa ceva, dar eu il vad exact in povestea aia :) Nu a mers pe psihologie, asa cum intuise in facultate..

Claudiu ma uimeste de fiecare data cand il vad. Pentru ca seamana (repet, tot in mintea mea) cu Robert Westerholt. Chel, cu un cap "frumos si rotund", barba, slab, mereu in negru.. Este foarte schimbat fata de cel de acum 8 ani, fizic si in toate modurile. In unele momente mi-a adus aminte de vechiul Clau, tacut, timid si finut, mereu desenand chestii pe banca.. Nici el nu s-a mai "atins" de psihologie..

Sunt doi baieti ce-mi sunt dragi, cu care as vrea si as avea ce sa vorbesc zile intregi. Inca ii vad ca pe colegii mei de clasa, cei doi din prima banca de pe randul din mijloc. Ii vad "mici", copii. Pentru ca in mijlocul lor ma intorc si eu la vechea Raluca - bleckaroaica, bleckaritza etc. Sunt doi tipi optimisti acum, siguri pe ei, mereu impreuna. Ne-au urat sincer sa avem noroc si sa ne fie bine, atunci cand ne vom lua zborul.

Alin si-a revazut prieteni vechi, plecati prin tari departate si proaspat intorsi acasa. Mi-a placut sa-i privesc dintr-un colt al clubului. S-au imbratisat, s-au pupat, s-au incurajat, si-au povestit lucruri pe care nu le mai stiau unii despre ceilalti. A fost o noapte a amintirilor. Calda, prietenoasa.

25 decembrie-le l-am petrecut la Dragus, la sat. M-a bucurat sa vad ulitele pline de tineret, de fete frumoase, imbracate in costum popular, curate, ingrijite, zambitoare. S-au intors de la biserica, au luat masa in familie si au venit la caminul cultural. Cu frati, parinti, bunici. Au venit si draguseni intorsi acasa pentru Craciun, din orase si tari mai mari.. Sala s-a umplut. Batranii au privit atenti la film, au dat din cap, aproband, de multe ori. Si-au intrebat fii "ce scrie acolo ca s-a intamplat?", mai ziceau cate un "asa a fost", "saracii copii". La un moment dat au aplaudat atunci cand pe pelicula arata cum un comunist a fost impuscat de unul dintre baietii din grupul Gavrila. Au intrat bine de tot in poveste, au re-auzit numele baietilor din munti, si-au vazut locurile dragi, au retrait momente traite pe "pielea lor". Au aplaudat, la sfarsit. Nu stiu daca filmul in sine sau pe cei care au avut curajul, nebunia si taria de a face ce au facut ei, atunci.

Eu una i-am aplaudat, constienta fiind ca oameni ca ei nu se mai nasc acum. Acum il consideram nebun pe amaratu' care s-a aruncat de la balcon. "Ba, esti psihopat, ai nevoie de psiholog. Mai rau - de psihiatru. Vai de capu' tau, vai de copiii tai!", asa zic romanii de acum. Dar copiii aia, care au plecat de langa parinti, din casa draga, de langa dragute, care au fost fugari flamanzi, inghetati, ani in sir, haituiti, chinuiti, prinsi, batuti, torturati, care au rezistat 10 ani (Ion Ilioiu) experimentelor psihologice, care au suferit mai mult stiind ca oamenii dragi sunt batuti, interogati, schingiuiti pentru ei, care au fost executati la perete, care nici macar crestineste nu au putut fi ingropati, cu toate ca ei chiar au avut un Dumnezeu, o credinta, o convingere.. aia ce au fost? Tot nebuni? A da, partea aia de istorie o ignoram acum, ne facem ca nu stim, ca nu s-a intamplat. Partea aia nu exista.
Cel mai tare anul asta m-au durut cuvintele unei foste prietene, care.. referitor la partea asta de istorie.. a spus atat - "si ce daca nu am fost la film? iaca, mare pierdere.." Da, e mare pierdere! Si asta spune multe despre noi..

Noi in ziua sfanta de Craciun am preferat sa mai primim inca o data lectia asta de viata. Pentru ca nu e in zadar!

26-le decembrie l-am petrecut la Rucar, pentru lansarea cd-ului, alaturi de alte cateva sute de localnici in sarbatoare. Si mai urmeaza..

Ca sa incheiem anul asa cum ne sta cel mai bine..

Salutare people!

Mai sunt cateva zile si anul 2010 se va duce! Cu bune, cu rele, asta a fost, altu' n-avem! Si ca sa-l incheiem cu bucurie si voie buna Cover Club va propune un live frumos de tot:

Marti, 28 decembrie (adica maine seara), ora 21:00 va canta pentru voi in Cover ELECTRIC BAND SIBIU!

Trupa este formata (si nu o spun din complezentza!) din cei mai buni muzicieni din Sibiu. O parte din ei au cantat in Cover Club pe 19 decembrie 2009, in memorabilul concert SILEX, ce a durat de la ora 22 pana la 3 noaptea (5 ore!). Cei ce au fost prezenti isi amintesc si acum ce momente faine au fost..

Fiind zile de vacanta, in care toata lumea vrea sa se relaxeze, programul trupei va cuprinde in mare tot felul de standarde din repertoriul rockului clasic: Deep Purple, Santana, Bob Dylan, Procol Harum, Rolling Stones, Nirvana, s.a.m.d..

Electric Band canta in componenta de pe afis in fiecare vineri in Imperium Sibiu. Ei sunt si muzicienii ce asigura partea muzicala din piesa Faust, in regia lui Purcarete, cei ce au vazut-o stiu despre ce este vorba.

N-o mai lungesc si va invit cu placere la ultimul concert din CoverClub din 2010!!!

Taxa de intrare: 10 lei (ceva mai putin decat un pachet de tigari).

Hai marti seara in Cover !

vio & coverclub

vineri, 24 decembrie 2010

De la orgii la religie şi comerţ - Adevărata poveste a Crăciunului


Cu secole înainte de naşterea lui Iisus, în timpul nopţilor lungi şi geroase de iarnă, europenii sărbătoreau întoarcerea luminii şi renaşterea naturii care urma să se întîmple o dată cu venirea mult aşteptatei primăveri. În ţările nordice aceste sărbători erau cunoscute sub numele de Yule. În 25 decembrie, data solstiţiului de iarnă conform calendarului păgîn, taţii împreună cu fiii aduceau din pădure cel mai mare buştean pe care îl puteau găsi şi îi dădeau foc. Fiecare scînteie se credea că reprezintă un porc, o pisică sau alt animal care se va naşte în primăvară. De asemenea o mare atenţie se dădea plantelor perene care rămîneau verzi de-a lungul întregului an, dovedind că viaţa era totuşi prezentă în această perioadă întunecată şi rece. Pe parcursul celor 12 zile cît trebuia să stea aprins buşteanul, ospăţurile (adesea de-a dreptul sălbatice) se ţineau unul după altul. De fapt era singura perioadă din an cînd carnea era prezentă din abundenţă, deoarece atunci se sacrificau majoritatea animalelor din bătătură pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească iarna aspră care bătea la uşă. Fiind un timp în care demonii şi spiritele bîntuiau nestingherite pe afară, se părea că statul în casă reprezintă cea mai înţeleaptă soluţie de urmat. La peste 1500 de km distanţă, în Roma, iarna părea mai puţin grea, dar festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de întîi la romani începeau Saturnaliile, o sărbătoare extrem de populară - un timp de distracţie, băutură şi orgii - care se termina cu sacrificii umane. Numită după zeul Saturn, care însemna „belşug” , aceasta era practic un pretext pentru a întoarce pe dos toate ierarhiile sociale. Ziua de 25 decembrie reprezenta partea centrală a sărbătorii, fiind indicată în calendarele romane drept ziua naşterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau să crească în durată. Iulius Cezar, împărat al Romei , a fost cel care a instituit de asemenea Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. Printre clasele superioare ale Romei manifestaţiile erau semnificativ mai sobre. Mulţi romani influenţi îl celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al cărui nume înseamnă Soarele nebiruit. Acesta s-a născut potrivit legendei dintr-o stîncă în ziua de 25 decembrie, cînd păstorii din ţinut au venit să i se închine. De fapt cultul lui Mithra era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea şi aşa cum va remarca mai tîrziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea.Întregul sezon celebrat de romani se numea Dies Natalis Invicti Solis, adică Ziua de Naştere a Soarelui Neînvins.

Originile creştine împletite cu cele păgîne

În timp ce romanii păgîni îl venerau pe Zeul Soare, o nouă religie îşi făcea loc prin imperiu. La început creştinii nu sărbătoreau naşterea lui Iisus, învierea acestuia reprezentînd partea esenţială a noii religii. Ba chiar a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgîn de a celebra zile de naştere, cînd, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din perspectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgînismului.Totuşi pînă în secolul patru problema naşterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni nu ştiau cum să şi-l imagineze pe Iisus, începînd să creadă deja că era doar o emanaţie pur spirituală a lui Dumnezeu. Aşadar decizia de a-i sărbători naşterea, însemna că acesta a avut şi o formă umană palpabilă. Cum Evangheliile nu dau niciun detaliu despre data naşterii lui Iisus, aceasta a rămas un mister. Totuşi pasaje clare sugerează că nu a fost în decembrie. Păstorii din apropierea Betleemului care ,,trăiau sub cerul liber” şi se îngrijeau de turmele lor în timpul nopţii, nu prea aveau ce să caute pe afară în toiul iernii, cînd se înregistrau cele mai scăzute temperaturi. Pentru acceptarea datei de 25 decembrie propusă prima dată de Sextus Julius Africanus în anul 221 există două explicaţii larg răspîndite. Creştinii secolului al III-lea credeau că facerea lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărîndu-se 9 luni se obţinea data de 25 decembrie. Cealaltă explicaţie a fost că la această dată, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau date de naştere ale zeilor păgîni mai sus enumeraţi. Biserica ştia că nu putea scoate în afara legii tradiţiile păgîne cu privire la Crăciun aşa că s-a hotărît să le adopte, punînd data naşterii lui Iisus în acelaşi timp cu cea a zeilor păgîni. Astfel, pentru a îmbina cultura anticreştină cu cea creştină şi spre a-i converti pe oameni la creştinism, ziua de naştere a Zeului Soare (Sun God) a devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God). Pînă în anul 350, cînd Papa Iulius I a declarat sărbătoarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie, creştinii au ignorat data calculată de Sextus Julius Africanus şi au început să celebreze Crăciunul după calendarul iulian, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, cînd era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Tot atunci grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin, aşa cum se mai celebrează în unele locuri şi în zilele noastre.
America şi-a inventat propriul Cărciun şi apoi l-a dat cadou
Pînă în evul mediu creştinismul a înlocuit mare parte din religiile bătrînei Europe. În fiecare an, pe 25 decembrie credincioşii erau chemaţi în marile catedrale pentru a celebra aşa numita Christ’s Mass (Liturghia lui Hristos), care mai apoi a devenit Christmas (Crăciunul). Totuşi pe stradă şi în casele oamenilor, acesta părea mai degrabă a fi un carnaval decît o sărbătoare religioasă. Dacă cineva ar ajunge în Europa evului mediu în timpului Crăciunului, ar crede mai degrabă că a nimerit în timpul Halloween-ului sau în Ajunul Anului Nou. Casele şi străzile erau pline de oameni aflaţi sub influenţa licorilor bahice şi de cupluri angajate în cele mai neortodoxe activităţi. Situaţia a devenit atît de gravă încît pînă în secolul al XVII-lea sărbătoarea a fost scoasă în Anglia în afara legii. O reformă religioasă a fost începută în curînd de către puritanul Oliver Cromwell, care spunea că biserica trebuie să rămînă pură faţă de păgînism. Fără prea mare succes însă. Cînd mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice şi s-au refugiat în coloniile din Lumea Nouă, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins. În primii ani, nici continentul american nu dădea prea mare importanţă acestei sărbători. După proclamarea independenţei, pe 25 decembrie 1879, membrii congresului Statelor Unite se aflau cu toţi la ,,serviciu". Populaţia ţării a continuat să lucreze în ziua de Crăciun şi în următorii 67 de ani. Dar pe măsură ce secolul al XIX-lea se pregătea să apună, Crăciunul va deveni extrem de răspîndit, fără a fi însă nicio sărbătoare prea veselă, dar nici cu specific prea religios. America va inventa propriul ei Crăciun şi în acest proces îl va reinventa pentru întreaga lume. Pentru că iniţial a debutat cu stîngul, clasele superioare şi-au propus să schimbe modul în care era percepută sărbătoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vîndut scriitor american şi în 1819 s-a folosit de experienţa sa pentru a scrie o serie de poveşti extrem de populare despre Crăciun. În aceste istorisiri clasele superioare primeau bucuroase în casele lor oameni nevoiaşi pe care îi ospătau cu toate bunătăţile. Între timp, în Europa, Charles Dickens a ,,atacat" problema Crăciunului scriind în doar şase săptămîni A Christmas Carol (Un colind de Crăciun). Povestea avarului Scrooge avea să schimbe complet percepţia despre această sărbătoare, aducînd familia şi actele de caritate în prim-plan. Prin această istorisire, oamenii au ajuns să asocieze Crăciunul cu peisajele feerice de iarnă, cu mesele pline de bunătăţi şi cu o atmosferă caldă şi veselă de familie.
Moşul multinaţional
Colindele au fost cîntate în Europa cu mii de ani în urmă, dar pe atunci nu aveau nicio legătură cu tradiţia de Crăciun din zilele noastre. Termenul carol (colindă) este derivat din franţuzescul carole, care reprezenta un dans în cerc acompaniat de cîntăreţi la diferite instrumente muzicale. Iniţial, colindele erau urări pentru fertilitate, rodire şi belşug, avînd o funcţie mai degrabă rituală. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfîrşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Elementul creştin s-a suprapus cu adevărat peste colinde abia în Evul Mediu, sub influenţa bisericii. Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-născut sau la sfinţii care erau sărbătoriţi în perioada imediat următoare Crăciunului. De asemenea, acestea reproduceau numeroase relatări biblice cu privire la scena nativităţii. În această perioadă a început obiceiul mersului cu colindatul din uşă în uşă pentru a vesti naşterea lui Mesia, colindătorii primind în schimb mere, nuci sau colaci. La noi în ţară colindatul are o veche tradiţie şi a rămas într-o oarecare măsură nealterat de trecerea timpului, mai ales în zonele rurale. Tot la noi s-au păstrat şi alte tradiţii precum mersul cu Viflaimul, cu Pluguşorul sau cu Steaua. Aceasta din urmă evoca momentul în care la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a Magilor. Pînă în secolul al XVIII-lea practica oferirii de cadouri celor dragi devenise adînc înrădăcinată. Din punct de vedere religios, obiceiul le amintea credincioşilor pe de o parte de darul făcut lumii de Dumnezeu: un Mîntuitor care avea să spele omenirea de păcate, iar pe de altă parte de cadourile oferite de către Magi noului-născut. Şi uite-aşa anii au trecut şi procesul oferirii de cadouri care venea din partea ,,crailor" de la Răsărit a evoluat în frenezia cumpărăturilor pe care o vedem în zilele noastre. Ce pretext mai bun putea să existe pentru acest lucru decît Moş Crăciun? Conceptul bătrînelului simpatic care oferă cadouri are o lungă istorie în spate la care au contribuit diverse culturi. În Scandinavia, predecesorul moşului a fost Odin, zeul suprem în mitologia nordică. Acesta era descris ca un om înalt cu barbă mare şi despre care se spunea că obişnuia să călătorească pe cer în timpul solstiţiului de iarnă, hotărînd cine va muri şi cine va prospera în anul următor. În ajunul sărbătorii Yule, copiii îşi umpleau încălţămintea cu legume, iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora.
Caricatură cu statut de icoană
La începutul secolului al XVII-lea, legenda Moşului a ajuns prin intermediul coloniştilor olandezi (care îl numeau pe Moş Nicolae Sinterklaas) şi în America, dar nu a prins cu adevărat decît 200 de ani mai tîrziu. Povestea acestuia a aprins imaginaţia pastorului american Clement Clark Moore, care a scris un poem pentru copiii săi despre un spiriduş vesel care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicată pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, creaţia acestuia a devenit în anii următori foarte căutată, ajungînd în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind tradusă şi publicată în întreaga lume. Mai puţin clar era cum arăta acest Moş Crăciun. La început venea în tot felul de forme şi dimensiuni: uneori arăta ca un vrăjitor păgîn, alteori lua înfăţişarea unui gnom prietenos. O imagine relativ familiară a Moşului a fost creată în anul 1863 de Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului Harper's Illustrated Weekly, care l-a prezentat pe Moş Crăciun într-o tunică roşie îmblănită cu o centură lată de piele. Nast este şi cel care a promovat în 1885 ideea că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Problema a apărut în 1925, cînd s-a descoperit că nu existau reni la Polul Nord, aşa că reşedinţa moşului a fost mutată în Laponia. Imaginea arhicunoscută de astăzi a lui Moş Crăciun, cu o burtă durdulie, un costum roşu şi o atitudine tolerantă a fost creată într-o campanie publicitară din 1931 pentru Coca-Cola. Pînă în 1940, Moş Crăciun a devenit o imagine de nelipsit pentru toţi producătorii de bunuri de consum. Era un tip care putea vinde orice şi oricui cu ocazia sărbătorilor de iarnă, dar care făcea să pară că respectiva persoană nu a cumpărat de fapt nimic. Doar era un cadou. Întreprinzătorii s-au prins în curînd că un un Moş în carne şi oase putea creşte şi mai mult vînzările, astfel că în curînd acesta şi-a făcut loc în marile centre comerciale ale lumii. Odată cu debutul lunii decembrie un freamăt, la început abia imperceptibil, cuprinde parcă întreaga lume. Afară este deja frig, poate chiar ninge. Colindele de Crăciun sunt primul semn. În marile lanţuri de magazine şi în malluri, acestea încep să răsune din ce în ce mai devreme, inducîndu-i cumpărătorului ideea că sărbătoarea bate deja la uşă. Luminiţele de Crăciun, fotografiile cu Moş Crăciun sau raioanele cu produse tematice, toate la un loc aduc ,,Spiritul Crăciunului", un concept care a fost meticulos creat de marketingul inteligent din ultimele decenii şi care inevitabil pune stăpînire peste întreaga populaţie.

Gothic Christmas

Imi pare rau, dar mai mult de atat nu pot. Ba da, pot sa urez si sa imi doresc si pentru noi.. LINISTE! Si pofta buna, nu? Asta-i principalu' :))

joi, 23 decembrie 2010

minunea mea

Ieri - o zi chiar banala. Raluca - linistita, putin preocupata de febra ce nu-i mai dispare de trei zile, intalnire scurta cu Alina Z., concentrata pe Breaking Bad, seria 3, un somn bun de dupa-amiaza, o convorbire cu "mama" Madalina. Cald, liniste (telefonul nu mai suna..), niciun gand negativ, optimism, nerabdare..

Si spre seara ma paleste din toate partile. M-a ridicat in aer si m-a trantit la pamant ca pe o papusa de sticla, fara viata, fara nicio putere. Cum am putut eu, senina, calma, relaxata sa trec prin ziua de ieri, cand Alinu meu a trecut prin ce-a trecut? Eu - aia mereu speriata de bombe si de ce s-ar putea intampla atunci cand oamenii dragi nu sunt langa mine, eu - aia care presimte inainte si atrage atentia, care trebuie sa stie in fiecare moment unde este, cu cine, daca e bine, cu ce ajunge acasa - ieri am fost o bleaga. Oamenii sapau sa-l scoata din zapada, in timp ce eu incercam sa-mi tin ochii deschisi, ca sa nu adorm ca tampita la serialul pe care l-am asteptat atatea luni. Cand el s-a lovit la cap, eu probabil ma gandeam la ce vom prepara sa mancam la cina. Cand el se forta sa vada ceva, eu verificam camera web.. Cand isi curata sangele de pe maini, eu alunecam, in somn, spre alte lumi..

Nu pot controla absolut nimic, oricat de mult imi doresc. Sunt semne clare ce-mi arata asta. Sunt semnale de alarma. Ma copii, nu va mai jucati cu vorbele, fiti mai atenti unul cu celalalt, nu irositi timpul. Si stiu lucrurile astea, le stiu, s-au infipt bine de tot in mine. Dar uit, cateodata..

A fost o noapte lunga. Ne-am adus aminte episoade vechi, evenimente frumoase si amuzante, situatii ridicole, situatii tensionate, grele, ne-am adus aminte de oamenii buni din viata noastra, le-am cautat calitatile, ne-am adus aminte de ce sunt acum langa noi. M-a certat parinteste si m-a sfatuit sa iert.. Mi-a spus iar si iar ca trebuie sa am incredere in oameni.. Si in el - pentru ca in orice situatie extrema ar fi.. nu va ceda, pentru noi. Mi-a spalat toate fricile din mine, ranile vizibile, m-a invelit si mi-a vegheat somnul.

Ii spuneam Madalinei ca ieri a fost cea mai norocoasa zi a mea. Astazi.. nu as mai fi fost eu!

miercuri, 22 decembrie 2010

Si ce cap frumos rasare! Nu-i al meu? Al meu e oare?

Sunt multe tipuri de oameni de presa. De presa de provincie..

Sunt reporterii simpli, fara cunostinte multe despre.. orice domeniu, dar care au impresia ca sunt buricul pamantului. Le place ceva grozav sa isi vada figura la tv, motiv pentru care cauta mereu colegul cu camera pentru a-i intra in cadre. Cand isi taie sincroanele cauta sa-si lase intrebarea, oricat de stupid suna ea, doar pentru a-si auzi vocea pitigaiata la teveu. Fac in pantaloni de frica atunci cand vine un coleg nou, cu ceva experienta in spate, care stie sa scrie corect romaneste si mai ales sa se exprime cu usurinta in scris. Le place teribil sa ia la rand colegii de redactie pentru cate o barfa mica si nevinovata. Ar da orice ca sefii sa le arunce intr-o zi o pastila de genul.. "imi place cum lucrezi, nu ti-ar mustaci postul de redactor-sef sau de.. crainic tv?" Astia sunt genul de reporteri de duzina. Care se visau de mici vedete de cinema sau cantareti faimosi. Si pentru ca nu au avut parte in copilarie de acel moment de glorie dupa care tanjeau.. ei, atunci il cauta acum. Astia sunt pe toate gardurile. Genul asta de fatuce rup acum usile facultatilor de jurnalism din tara. Sau mai nou.. usile scolilor de televiziune din capitala patriei. "Ca sa ma vad pe sticla, normal, pentru ca-mi doresc o cariera in televiziune! Visez sa am propria emisiune de divertisment, da!". Ma rog.. fiecare cu felul lui propriu si personal.

Alt gen de oameni de presa sunt cei care muncesc, se framanta, cauta buba acolo unde aparent totul este roz si parfumat, cauta piste, pun intrebarile care deranjeaza, in momentele cele mai delicate, provoaca si testeaza. Au podul plin de amenintari, jigniri, sututi in fund. Ii cunosti dupa incaltaminte, cum zice Buji. Adidasi prafuiti, un pantalon de blug vechi de ceva ani, o camasa veche, un tricou cu mesaj, telefon de pe vremea bunicii, greu incercat si reinviat de fiecare data cand a fost trantit de birou sau cazut prin balti. Sunt "fraierii" aia care nu vorbesc mult, doar ca sa-si faca simtita prezenta la evenimente, conferinte de presa, sedinte de consiliu etc. Stau in banca lor, privesc, asculta, mai trag cate o poza in momentul cel mai nepotrivit, mustacesc, se abtin de la comentarii, iar cand ajung in redactie.. varsa tot. Astia sunt foarte greu de gasit.

Si mai sunt genul de oameni de presa cum am fost eu. Care nu se incadreaza de nicio culoare in primul exemplu, dar nici nu se regasesc complet in cea de-a doua descriere. Au facut o facultate de jurnalism pentru ca asa au fost indrumati de cineva (ori parinti, ori profesori, ori prieteni etc.) si nu si-au dorit neaparat sa lucreze vreodata in domeniu. Dar au acceptat provocarile atunci cand au venit. Si au muncit, au invatat, au evoluat, au devenit constienti ca pot sa faca mai mult, au schimbat locul de munca pentru ca se plictiseau repede. Au cautat mereu ceva nou, ceva.. altfel, care sa le testeze creativitatea. Insa.. nu au gasit (inca) locul potrivit lor, nici o motivatie buna pentru care sa continue in meseria asta, nici un colectiv de oameni apropiati de ceea ce considera ei a fi.. ok si nici sefi.. ce sa mai zic?. Sunt jurnalistii care nu vor niciodata sa iasa in fata si pe care nu ii excita gandul ca badea Ion ii va recunoaste pe strada sau la piata, daca ii apare mecla plictisita la teveu.

Si acum referitor doar la mine.. a gasit Buji ceva. Tin minte ca a fost ceva de genu' "obligat-fortat" si ca eram atat de stresata de chestia asta ce trebuia s-o fac zilnic, ca inca de dimineata eram nervoasa si certareata. Pentru ca nu mi-a placut fandoseala asta niciodata. Bine.. uram si hainele pe care trebuia sa le port, stratul gros de fond de ten, pierdut timpul la coafor (de mult ori pacaleam sefa si nu mai mergeam) etc. Apoi, mi se parea foarte, dar foarte ciudat sa ma uit la mine. Nu ma recunoasteam, ma uitam la o straina. Pentru ca aia nu eram eu. Si acum cand revad reportajele cu stand-up-uri si imaginile de mai jos.. nu ma recunosc. Nici vocea nu-i a mea :)) E tare ciudat! Si amuzant, de ce nu? E ca o joaca de oameni mari..





Uite ce bujor de fata
Stai sa te sarut o data!
:)))

Pies: alte asemenea clipuri - aici aici aici aici aici

marți, 21 decembrie 2010

"Io-s fata fagarasana"


În perioada sărbătorilor de iarnă, ziarul Monitorul de Făgăraş va organiza mai multe acţiuni culturale în Ţara Făgăraşului. Evenimentele vor promova tradiţiile specifice zonei şi istoria Ţării Făgăraşului. În ziua de Crăciun, începînd cu ora 14.00, va avea loc la Căminul Cultural Drăguş proiecţia filmului Portretul luptătorului la tinereţe. Lansarea CD-ului produs de Monitorul de Făgăraş denumit Cîntece tradiţionale din Ţara Făgăraşului va fi organizată în ziua de 26 decembrie începînd cu ora 18.00 la Căminul Cultural din Rucăr, iar în 29 decembrie începînd cu ora 17.30 la Căminul Cultural din Drăguş, în prezenţa artiştilor care interpretează cîntecele de muzică populară de pe acest CD.

Portretul luptatorului la tinerete la Dragus

Filmul Portretul luptătorului la tinereţe al regizorului Constantin Popescu care are ca subiect lupta anticomunistă dusă de partizanii din Munţii Făgăraşului conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu va avea o proiecţie la Căminul Cultural din Drăguş în ziua Crăciunului, 25 decembrie a.c., începînd cu ora 14.00. Organizatorii evenimentului sînt Monitorul de Făgăraş şi Primăria Drăguş.

Acţiunea se va organiza ca urmare a solicitării sătenilor şi a Primăriei Drăguş care îşi doresc să vizioneze la ei acasă acest film istoric în care sînt prezentate faptele şi evenimentele în care au fost implicaţi şi tinerii din satul Drăguş din perioada 1948-1957. Simbolul luptei anticomuniste pentru satul Drăguş este Remus Sofonea, pe atunci elev la Liceul Radu Negru, care a luptat cu arma în mînă în Munţii Făgăraşului alături de camarazii lui din Grupul Gavrilă, dar care a sfîrşit tragic împuşcîndu-se împreună cu Laurean Haşu din Breaza în casa lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos. Preotul Ghindea, parohul satului Drăguş din acei ani, a fost cel care i-a sprijinit pe luptători, Vasile Sofonea, al Lascului, gazda la care locuia preotul Ghindea, familia lui Remus, dar şi alţi săteni, toţi au fost persecutaţi de comuniştişi de securitate.

Am ţinut foarte mult să organizăm în comuna noastră o proiecţie a filmului istoric "Portretul luptătorului la tinereţe" şi am insistat pentru acest lucru. De cînd am participat la premiera acestui film organizată la Făgăraş, mi-am propus să organizez o proiecţie şi la Drăguş, pentru oamenii din comuna pe care o reprezint. Acest film ne ajută să transmitem ideea de a lupta, de a fi perseverenţi şi de a ne respecta principiile şi adevărul. Acest film trebuie să reprezinte pentru generaţiile de astăzi o întrebare şi un răspuns despre lupta anticomunistă din Ţara Făgăraşului. "De ce au luptat acei tineri împotriva comunismului?", ,"Ce au realizat ei?". Cred că fiecare dintre noi avem în minte astfel de întrebări şi încercăm să obţinem cîte un răspuns. Vizionînd acest film, putem avea răspunsurile aşteptate. Memoria acelor oameni din Ţara Făgăraşului trebuie respectată, iar astfel de evenimente reprezintă un pas în recunoaşterea faptelor lor, dar şi un exemplu pentru tinerii de astăzi. În Ţara Făgăraşului a fost cea mai dură luptă anticomunistă şi asta pentru că oamenii locului sînt altfel, mai patrioţi decît oriunde în ţară - Gheorghe Sucaciu, primarul comunei Drăguş.

Reuşita evenimentului de la Făgăraş a atras solicitări din partea mai multor localităţi făgărăşene ca filmul să fie proiectat la căminele culturale din acele sate. Am propus regizorului Constantin Popescu şi producătorului Tică Popescu să organizeze o caravană a filmului în Ţara Făgăraşului. O primă proiecţie este cea de la Drăguş în ziua de Crăciun. Monitorul de Făgăraş se va ocupa de organizarea acestor evenimente legate de filmul "Portretul luptătorului la tinereţe". La Drăguş vom organiza şi o expoziţie de fotografie despre Rezistenţa anticomunistă din Ţara Făgăraşului, aşa cum a fost la Făgăraş - Lucia Baki, directorul ziarului Monitorul de Făgăraş.


Lansare de CD la Rucăr şi Drăguş

Alte două evenimente culturale se vor desfăşura, sub marca Monitorul de Făgăraş, la Rucăr şi Drăguş. Este vorba despre lansarea CD-ului produs de M. F. denumit Cîntece tradiţionale din Ţara Făgăraşului într-o atmosferă de sărbătoare, în zilele de 26 decembrie începînd cu ora 18.00 la Căminul cultural din Rucăr şi în 29 decembrie începînd cu ora 17.30 la Căminul Cultural din Drăguş. Evenimentele vor promova tradiţiile specifice sărbătorilor de iarnă din aceste sate, Ceata de Feciori, colindatul, costumele populare tradiţionale şi cîntecul popular. Soliştii de muzică populară din Ţara Făgăraşului care interpretează cîntecele de pe acest CD, Mariana Şandru, Mioara Marinca, Viorica Cerbu, Flaviu Florea, Cătălin CĂlbează, Mioara Greavu, Adina Roşca, Diana Gribincea, vor fi prezenţi la aceste evenimente şi vor încînta publicul prezent. Nu vor lipsi cozonacul şi vinul, produse care se găsesc pe orice masă de Crăciun, din care se vor servi toţi participanţii la aceste evenimente culturale. Spectacolele vor fi continuate de baluri. Este cea mai bună ocazie, lansarea CD-ului, să activăm viaţa culturală şi spirituală a satului Rucăr. Este un mod eficient de a ne promova tradiţiile şi obiceiurile satului. Ceata de feciori care s-a organizat în sat va ţine capul de afiş al evenimentului. Primăria Viştea şi CL Viştea s-a implicat alături de M. F. în organizarea acestui eveniment - primarul comunei Viştea, Florin Ioani.

Noi, oamenii locului, trebuie să promovăm tradiţiile şi cultura satului în care ne-am născut şi am crescut. Nu trebuie să ne uităm tradiţiile, obiceiurile pentru că astfel ne vom pierde identitatea naţională. Evenimentul acesta va pune în valoare folclorul specific comunei noastre, tradiţiile zonei şi costumele populare atît de frumoase şi vii. Satul va fi în sărbătoare prin acţiunea organizată împreună cu Monitorul de Făgăraş. Pot să spun că vom avea un public numeros, peste 800 de persoane, săteni, invitaţi, turiştii din străinătate care vor gusta cu siguranţă pe lîngă serbarea în sine şi produsele noastre culinare - primarul comunei Drăguş, Gheorghe Sucaciu.

Grupul Gavrilă Ogoranu - Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc!

Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului! Adică să mănânci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda! Petre Țuțea








ION GAVRILĂ - Moșu (din Netotu). Șeful grupului de luptători din Munții Făgărașului. Singurul luptător care nu a fost prins. Capturat de securitate a Cluj, în 1976.
REMUS SOFONEA - Brîncoveanu (din Drăguș). Rănit la Viștea, salvat de Olimpiu Borzea. Se împușcă și moare în casa lui Olimpiu Borzea, împreună cu Laurean Hașu.
IOAN CHIUJDEA - Profesorul (din Berivoi). Arestat prin trădare în 1955. Executat în 1957.
GHIȚĂ HAȘU (din Pojorta). Capturat în iulie 1955. Condamnat și executat în 1957.
ANDREI HAȘU - Baciu (din Pojorta). Împușcat în februarie 1952, la Voivodeni.
OLIMPIU BORZEA (din Viștea de Jos). Condamnat la moarte, i se comută pedeapsa la muncă silnică pe viață.
LAUREAN HAȘU - Leu (din Breaza). A supraviețuit din încercarea de a se împușca împreună cu Remus Sofonea în casa lui Olimpiu Borzea. Executat prin împușcare la Uranus în noiembrie 1957.
ION ILIOIU (din Sîmbăta de Sus). Singurul supraviețuitor al Grupului Gavrilă. A fost rănit grav în 1954, la Avrig. Trăiește în Făgăraș.
VICTOR METEA (din Ileni). Prins prin trădare în 1955. Executat în noiembrie 1957, la Uranus. Singurul care a refuzat să depună recurs la sentință.
NICOLAE MAZILU (din Toderița). Ucis împreună cu Mogoș în Pădureni-Timiș, în noiembrie 1950.
IOAN MOGOȘ (din Toderița). Moare în luptă cu securitatea, în noiembrie 1950, la Pădureni-Timiș. Osemintele i se găsesc în 1994. Reînhumat lîngă Craiova.
MARCEL CORNEA (din Șinca Veche). Cade ucis în casa învățătorului Pridon din Părău, în noiembrie 1950.
SILVIU SOCOL (din Berivoi). Rănit și prins în 1950, la Toderița. Executat prin împușcare în 1951, la Brașov.
TOMA PIRĂU - Porîmbu (din Ileni). Cade în luptă cu securitatea, în decembrie 1950, în șura lui Dumitru Cornea din Ileni.
IOAN POP - Fileru (din Lisa). Capturat prin trădare în martie 1956. Executat prin împușcare în 1957, nu se știe locul..
GHEORGHE ȘOVĂIALĂ (din Berivoi). Împușcat de securitate la 5 august 1952, Obreja-Alba.
NELU NOVAC (din Berivoi). Prin prin trădare în 1955. Executat în noiembrie 1957, la Uranus.
GELU NOVAC, fiul profesorului Mihai Novac, împușcat la Obreja-Alba, alături de Gheorghe Șovăială, în 1952. Sora lui, GEMA NOVAC, a murit la scurt timp după eliberarea din închisoare.




Rețeaua de sprijin




Ion Gavrilă Ogoranu, în anii de școală




Ogoranu era porecla din sat pe care o aveam cu toții, începând de la bunicul meu, care era originar din Iași, Fãgãraș, respectiv un sat de lângã Fãgãras, și cãrora locuitorii din Gura Vãii, de ude sunt, le spuneau Ogorani. Mutându-se și cãsãtorindu-se în sat, a rãmas Ogoranu. Când eram mic, mã bãteam cu copiii din sat, pentru ca sã-mi apãr onoarea, atunci când mi se spunea Ogoranu, acum am ajuns de-mi zic și eu. Dacã aș fi rãmas în sat cît am fost copil, aș fi fost Mielu Ogoranului, dupã aia Ion al Ogoranului și aș fi terminat-o cu bãtrânul Ogoranu.

Ana și Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu împreună cu preotul Nicolae Ciolacu, la Sîmbăta.

Bădia Ogoranu

N-am fost singuri în această luptă. Alaturi de noi a fost populația din regiune, care ne-a ajutat și ocrotit. Peste 1.000 de familii (căci am fost ajutați de familii) au avut de suferit în urma răzbunării Securității. Dintre acestea amintesc: fam. BORZEA - Viștea de Jos, BUCELEA - Viștea de Sus, frații ELISABETA MALENE și REMUS BUDAC din Cârța, fam. VASILE MUREȘAN din Dăișoara, BÂRSAN - din Retis, ARONEASA, COMȘA, GAVRILĂ, IFTIM din Cincu, AUREL DĂIȘOREAN din Merghindeal, IERONIM MIHAI din Bărcut, IERONIM ALBU din Crihalma, GHEORGHE și ION BUTA din Jibert, medicii GHEORGHE BRESCAN și VASILE MUNTEANU, ION și NICULAE GRECU din Șoarș, sute de familii din toate satele din Țara Oltului, care se găsesc ca bănuiți de sprijinire a grupului în arhivele Securității. Nu trebuie uitați sutele de ciobani din Argeș și Muscel, ca și pădurarii din zona Făgăraș.

Caracteristic pentru toți acești oameni e declarația protesei VALERIA RAIȚA, dată la Securitate: "Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe METEA și pe GAVRILĂ, care-mi sunt dragi, ca și copiii mei".

Nu numai noi am făcut rezistența anticomunistă. Înaintea noastră au fost preoții ortodocși sau uniți cu Roma, în frunte cu ARSENIE BOCA, starețul Mânăstirii Sâmbăta, preot DAVID ION din Scorei, STANISLAV AXENTE din Lisa, DASCĂLU din Arpaș, BĂLESCU din Ucea de Sus, MOLDOVAN din Recea, RAIȚA și MOTOC din Săsciori, CORIOLAN BURACU din Făgăraș și alții care au luat calea închisorilor sau a Canalului.

Aceeasi atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii și învățătorii. Lista lor începe cu prof. NICOLAE PETRAȘCU, VIRGIL MATEIAȘ, ROMULUS URSU, VALER LITERAT, MIHAI NOVAC, SĂBĂDUȘ, notarul CÂLȚEA MOISE.

Ce-au fost toți aceștia în acest colț de țară? Un dram de demnitate creștină și națională și-un picur de speranță în viitor. ION GAVRILĂ OGORANU

luni, 20 decembrie 2010

Chiar asa - ce avem noi aici?

1. Nu mai am (deocamdata) diacritice, ceea ce nu-mi place deloc. Parca sunt muta..

2. Mosu' a venit anul asta mai repede si mi-a adus ceva frumos. Negru pe dinafara si alb pe interior. E putin cam unguresc, dar ma descurc si asa..

3. In timpul zilei sunt temperaturi de -17 grade Celsius, asa ca nu imi vine sa ies afara pentru nimic in lume. Dar maine - marti, la ora 6 dimineata voi iesi din casa, pe ger si pe intuneric, asa cum faceam cand eram tanara. Si iar voi merge la ziar (acelasi ziar), asa cum faceam in fiecare zi de marti, la aceeasi ora, tot cand eram tanara. Inainte mergeam la cartat ziare :)) si dupa cateva ore de aranjat pagini si indoit foi, eram negri pe maini, pe fata, pe haine. Erau vremuri faine, de care acum imi aduc aminte cu placere. Maine dimineata ne adunam iar - aproximativ aceeasi oameni. Acum o facem doar o data pe an. Iarna, in saptamana Craciunului. Anul acesta avem cd-uri cu muzica traditionala din Tara Fagarasului. Deci.. multa treaba. Si povesti, barfe, rasete, mici intepaturi ca-ntre colegi etc.

4. Ma enerveaza groaznic colindatorii din iarna asta. De parca nu ar fi de-ajuns ca toata lumea colinda, oriunde te-ai intoarce. La tv, la radio, copiii la scoli si gradinite. Am un vecin sub mine care.. asta este foarte tare.. in fiecare dimineata, de ceva zile, canta colinde. Si are o voce atat de puternica de aude tot blocul. Jur! Probabil se pregateste, face repetitii. Si canta cu o pasiune.. ceva extraordinar. Rad singura in casa.. Cum ziceam.. absolut toata lumea colinda. DAR! Colindaciosii aia care vin din usa-n usa s-au smecherit rau. Adica.. Nu mai vin, suna o data, de doua ori, vad ca nu le raspunzi si pleaca. Nuuu, vai! Pai au batut ei atata drum degeaba, oare? Fuck asa - bat cu pumnii in usa. Daca nu aud nicio miscare, atunci continua sa bata cu pumnii in usa. Si sa sune, normal. Si soneria.. suna si usa suporta pumni, in acelasi timp. Si o tin asa vreo 3 minute. Ei de fapt vin la lupta sau la colindat? Sunt putin confuzata pe tema asta. Si fierb de nervi, de fiecare data. Imi vine sa le deschid usa si sa arunc niste apa fiarta sau clocotita pe ei. Sa se linisteasca. Chill, boys! Nu-i bai ca nu ma colindati, ca stiu deja. Se naste curand, da!

4. Sambata spre duminica ne-am adus aminte de obiceiurile noastre de tineri necasatoriti, cand inchideam Cover-ul cu baietii, dupa o ultima cantare. A fost si Csilla cu noi :)

5. Un prieten de departe mi-a spus de curand ca, uitandu-se la mine, s-a distrat ca si cand s-ar fi uitat la desene animate. Din cauza sau datorita (nu stiu cum s-o dau in cazul asta) mutrelor ce le fac :)) No.. asta chiar ca nu mi-a mai spus-o nimeni pana acum. Dar, tinand cont ca vine din partea celui care ma intreba mereu daca sunt extraterestru, nu ma mir.. ;)

6. Cred ca am mai gasit un film fain. Inspirat de un caz celebru de crima (nerezolvata nici in ziua de astazi), petrecuta la New York, in anii '80. Bine, nu este un film exceptional, dar o data merita vazut. Macar pentru faptul ca nu este fictiune. Se numeste All Good Things.

7. A ajuns si dansul acasa..


8. Deocamdata ne relaxam. Curand ne asteapta niste multe zile grele :)

miercuri, 15 decembrie 2010

Bărbatul meu perfect!

S-a supărat rău pe mine. Am ridicat vocea la EL, pentru o prostie de greșeală. Chiar un motiv de căcat, nici nu are rost să spun ce. S-a trântit pe canapea și s-a încruntat. Nici nu se mai uită la mine. Am bălmăjit câteva cuvinte, dar parcă nici nu mă mai aude. Mă ignoră complet. Vrea să văd că nu-i pasă de mine. Dar stă în continuare încruntat. Nu i-a picat bine nici lui, asta-i clar. Iau telecomanda și schimb postul tv. Mă uit la EL, așteptând să reacționeze, să răbufnească. Tot încruntat stă. Cât de încăpățânat poți fi și tu, așa ceva n-am mai văzut!

Îmi vine să cedez. Nu mai pot suporta tensiunea asta dintre noi. L-aș lua în brațe și l-aș săruta, i-aș cere iertare și i-aș promite că nu voi mai ridica vocea la EL niciodată. Mă doare să-i văd ochii ăia mari, albaștri.. atât de triști. Pe obrazul roșu de furie îi pleacă o lacrimă. Și-o șterge repede să n-o observ.. Buzele alea frumoase sunt atât de încordate.. Sincer îmi pare rău. Regret că l-am supărat așa tare. Ce dobitoacă pot fi câteodată!

Am exagerat, nu trebuia să ajungem aici. Mă așez lângă EL, pe canapea. Se ferește de mine, face pe duru' și inabordabilu'. Dau să-i iau mâna în a mea, dar și-o trage repede. Cum naiba să-l mai înmoi acum? Iau telecomanda și schimb înapoi pe canalul la care se uita înainte. Parcă s-a mai relaxat puțin.. Fața începe să i se lumineze. La un moment dat râde cu poftă.

Yesss, l-am păcălit de data asta!

În cameră întră și Csilla, cu hainele în mână. Ralu, astea sunt hainele lui, cizmele, fularul, căciula. Eu merg dincolo cu David.. Hai că dăm o fugă și la magazin, să iau țigări. Deja e ora 4 și imediat se întunecă afară. EL se uită la mine, lasă ochii în pământ, mai ridică odată privirea la mine, îmi zâmbește, îi întorc zâmbetul și sare în brațele mele. Și-a pus capul pe umărul meu. Mă lasă să-l pup, să-l dezmierd, să-l laud că este cel mai drag din lume.

Uff, gata, ne-am împăcat. Ne iubim iar, acum. Suntem cei mai buni prieteni. În sfârșit! Este cel mai frumos și dulce băiat din toată lumea mea. Mă topește orice gest, orice cuvințel scos din gurița aia frumoasă a lui.

Este bărbatul perfect. O minune de ființă.

Îl cheamă Filip și în luna martie va împlini doi ani.

Oleg Dou

Pentru mine este unul dintre cei mai interesanți artiști fotografi. Ce face el îmi place într-un mare, mare fel. Normal că este rus, că altfel nu se poate! Am mai scris vreodată că sunt fascinată de ruși? :))

Nuns este una dintre seriile de fotografie preferate de mine. După cum urmează:



Oleg Dou s-a născut la Mockba, în 1983. De relativ puțin timp (3-4 ani) urmăresc tot ce face nou. Este hipnotizant modul în care reușește să îmbine fotografia și arta digitală..


marți, 14 decembrie 2010

Secret Santa :)

Brad de birou, brad mare, tăieței de casă, porcoasele pregătite, prăjiturile sunt în curs de preparare, căciulă pufoasă și moale de la Moșu' din Sibiule, copii, jocuri, desene animate, zăpadă, bulgări, idei secrete pentru Crăciun, plan de bătaie pentru între Crăciun și Rev, încă o lansare de film, lansări de CD cu muzică tradițională din Țara Făgărașului, prieteni mulți, veniți din depărtări, aniversări una după alta și un Revelion cu toți, dar toți laolaltă. Inclusiv cu Lioara și Aurelian. No.. ioi, Domnie, ce ni-om mai dixtra!

V-am spus că vreau să am o iarnă perfectă? Uite că tot am făcut ceva bun anul ăsta și dorința mea se împlinește, încet-încet..

Dacă 11 luni din anul ăsta s-au întortocheat în jurul gâtului meu, lăsându-mă de multe ori fără aer, acum situația se destinde. Ușor, ușor.

Dacă n-am murit lunea, e mai bine. Acum am înviat de-a binelea :)

Avantasia-Farewell

luni, 13 decembrie 2010

Curățenia de iarnă

Dacă-i bal.. păi bal să fie până la capăt. Nu știu cum naiba se face că vin câteodată niște zile (cum este cea de 13 decembrie 2010), în care, oriunde privești mai atent, pe orice îți cad ochii.. vezi ceva (ce a fost sub nasul tău tot timpul) foarte, foarte clar. Poate că ai observat acel ceva cu coada ochiului, ai intuit puțin, dar nu ai dat importanță. Și dintr-o dată ți se pune pata. Mie mi s-au pus vreo.. pfuu, prea multe ca să le număr. Și le-am șters elegant. Cu apă călduță - nici să mă frigă la degete, nici să mi le înțepe. Și dintr-o dată toată camera s-a luminat. Era simplu, de fapt. Puțină curățenie, un drum scurt, aruncat gunoiul și gata.

Am renunțat astăzi la multe.. lucruri. Cele mai multe îmi erau inutile. Da, îmi aduceau aminte de niște momente, ani, secvențe din mine. Dar între timp s-au învechit, îmi erau într-un fel străine și doar ocupau spațiul degeaba. Nu m-am rupt ușor de ele, dar nici nu fuck o mare dramă din asta. Au rămas niște locuri goale..

Eu.. nu mai sunt cea de acum doi sau trei sau patru ani. Și nici oamenii din jurul meu, cei cu care am crescut. Care mi-au fost dragi foarte! Dar, ne place sau nu - noi cu noi trebuie să fim sinceri. Ne-am schimbat, ne-am lăsat conduși de diverse interese care ne-au înstrăinat unii de ceilalți. Am evoluat diferit. Ne-am îndepărat unii de ceilalți, în mai toate privințele. Am îmbătrânit..

Și pentru că Aurelian mă ghicește din ce în ce mai des, astăzi m-a pălit exact acolo unde m-a durut. Fără să știe ce și cum.

All the people that I know
Have gained the world then lost their souls

Morcheeba - Gained The World

duminică, 12 decembrie 2010

Ne me quitte pas

Nu doar versurile, pianul (și modul în care Jacques rostea aceleași cuvinte de fiecare dată, roagă..) dor, doare și povestea din spatele lor.

Jaques Brel a înregistrat prima dată acest cântec la 11 septembrie 1959, şi se regăsește pe albumul La Valse à Mille Temps. Cântecul a apărut după ce Brel a fost alungat de Zizou (Suzanne Gabriello, actriță și cântăreață - amanta lui la acel moment), după ce Brel ar fi blestemat-o la o viață tristă, fără el. Zizou era însărcinată cu copilul lui Brel, iar pentru că el a refuzat să devină tată, femeia a renunțat la sarcină. Brel va spune mai târziu, într-un interviu, că piesa nu este un cântec de dragoste, ci mai degrabă un cântec despre laşitatea oamenilor.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Îmi pare rău..

Este prea liniște în seara asta. Iar zâmbetele străine ce le primești.. sunt străine, totuși. Mă rog.. Ce drept am eu? Ralu.

vineri, 10 decembrie 2010

Gututen tag, lupule!

Apreciez faptul că un prieten sau un amic sau chiar un trecător pe strada mea se oprește din drum, analizează un cuvânt, o frază, un text întreg și face efortul de a-mi zice fă, ești varză, cum te mai suporți? Aș aprecia și mai mult dacă trecătorii și-ar argumenta concluziile. Le-aș da id-ul de mess sau i-aș invita la o cântare în Cover, după care, am sta frumos de povești până când le-aș demonstra că există și următoarea posibilitate. Oameni buni, nu (mai) sunt formator de opinie. Nu mi-a mai plăcut, pentru că trebuia să informez greșit. Motiv pentru care am ales să scriu PENTRU MINE. Un căcat de blog, peste care îmi vărs gândurile. De cele mai multe ori furioase. Da, mă, furioase, pentru că sunt o înfumurată, înțelegi? Și acordă-mi și mie dreptul de a fi furioasă pe lumea asta de căcat din jur. Dacă mie nu mi-a plăcut Manuela Carra pentru că m-a lăsat rece, lasă-mă să scriu asta. Dacă vreau să râd de Florina Opriș sau de protopopul Ciocan, nu mă amenința. Dacă mie mi-a plăcut să-l văd pe Bordeianu plângând ca un copil, în loc să mă excite imaginea adolescentelor ce săreau pe el pentru fotografii, atunci dă-mi voie să simt ce îmi vine să simt. Nu-mi da să sug diverse, dacă mie îmi pare un mare fâs retragerea militarilor cu torţe, de 1 Decembrie. Dacă scriu că nu mai dau nici doi bani pe Făgăraș.. ăsta e adevărul meu, argumentat în timp, în ani, în experiențe, în cazuri concrete. Nu trebuie nimeni să-mi dea dreptate. Aici sunt eu, Raluca. Nu sunt secretara primăriei! Zici că vreau să par mai interesantă? Nu frățioare, chiar sunt interesantă, nu doar par. Și știi de ce? Pentru că nu sunt comună. Și știi de ce nu sunt comună? Ei, lasă, e prea greu pentru tine, nu te strofoca prea tare. Iar dacă nu văd versuri cu rimă peste tot, floricele pe câmpii și zeci de blocuri râd în soare argintii, nu înseamnă că sunt nebună. Nu pot, omule. Mă lași să.. nu pot? Păi dacă aș vomita toate grețoșeniile ce le țin la căldură, ce am face? Ne-am da în cap pe stradă? Dragule, nu mă suporți, nu suporți și nu te regăsești în ce scriu.. chiar nu-i bai. Nici nu e nevoie. Nici nu-ți cere nimeni. Nu sunt eu mai deșteaptă decât tine sau invers. Pur și simplu.. nu vorbim aceeași limbă, atâta tot. Nu putem fi cu toții o mare și fericită familie! Ar fi plictisitor tare.

Nu am de ce să închid tâmpenia asta de blog. Ocolește-l frumos și gata. Ignoră-mă. Ne facem un bine reciproc. Ce zici?

joi, 9 decembrie 2010

Unui prieten de departe :)

Nick Cave & The Bad Seeds - Hold on to yourself

“Think B.I.G.” – Books Instead of Guns

Îmi plac mult filmele biografice. Cred că cel mai mult. Notoriuos este unul dintre ele. Viața rapper-ului Christopher Wallace - The Notorious B.I.G.. Ucis în noaptea de 9 martie 1997, la Los Angeles, unde încerca să promoveze cel de-al doilea album. Filmul prinde și partea care nu o înțelegeam eu foarte clar - de la ce a pornit rivalitatea aia urâtă între B.I.G. și Tupac (transformată în lupta Coasta de Est - Coasta de Vest). Să zicem că am înțeles.. Este un film foarte reușit, pe care l-aș revedea, din când în când. M-a impresionat unul dintre interviurile acordate de mama lui B.I.G., Voletta Wallace, la conferința de presă pentru Notorious, participant la Festivalul de Film Internațional de la Berlin, în 2009.

Rep: Poate un film ca acesta să schimbe ceva?
Voletta Wallace: Schimbarea pe care aș dori-o tuturor, mamelor, copiilor, ce aș dori ca toata lumea să învețe din acest film este că toți facem greșeli, dar dacă ai un talent, folosește-l la maxim, folosește arta la maxim. Pentru că dacă faci ceva rău, aia nu e artă, nimeni nu poate învăța ceva bun din lucruri rele. Hollywood-ul nu se va schimba după acest film. Îmi doresc însă ca tineretul să învețe din acest film. Dacă fac ceva rău și se ascund de părinți, să n-o mai facă. Și pentru părinți, cunoașteți-vă copiii și purtați-vă cu ei cu dragoste, toleranță și iertare. Dacă va exista schimbare la Hollywood, schimbare în Coasta de Est, de Vest, asta depinde de ei. Acest film este unul din care ai ce învăța. Eu am învățat multe – să iubesc, să iert și să tolerez.

Rep: Au fost găsiți ucigașii celor doi artiști? Și dacă a fost înfiițată vreo fundație în memoria lor?
Voletta Wallace: Ucigașii lor n-au fost găsiți. În ceea ce privește cazul fiului meu, am un proces pe rol contra Departamentului de Poliție din Los Angeles. În ceea ce-l privește pe fiul meu, el a fost ucis de o persoană cu o armă. Fundația Christoper Wallace a fost înființată după moartea lui. Fundația ajută cu cărți, cu computere școlile, pentru că avem nevoie să luăm copiii de pe străzi. Avem nevoie să punem capăt violenței. O carte nu ucide. Dacă putem face ca un copil să se concentreze asupra unei cărți, asupra unui computer, asta ar ajuta. Motto-ul nostru este “Think B.I.G.” – Books Instead of Guns (Cărți în loc de Arme). Cărțile nu ucid, armele da.


miercuri, 8 decembrie 2010

probabil că da..

Probabil că frica de durere este mai mare decât durerea in sine. Și poate că dacă mă las să mă afund în durere, să o simt, să mi-o asum și să o trăiesc până la capăt, dincolo de ea poate voi găsi lumină. (În cel mai rău caz.. voi realiza că sunt puțin sado-maso). Nu s-a întâmplat nimic rău, doar că am dureri destul de mari. Pur fizice!

dorințe de copil naiv!

De trei ori mi-a fost teamă de bărbați. Atunci când unul m-a trântit de perete și a încercat să-mi dea o palmă. Sau poate mai multe, pentru că era foarte furios. Apoi, când altul gonea de nebun mașina în care ne aflam. Era băut bine și refuza să se uite la drum, să privească în față. Se uita la mine și spunea dacă e să mor, murim amândoi. În cel de-al treilea caz.. a fost mult mai urât. Pentru că puteam să bag mâna în foc că este un copil bun, mi-a câștigat încrederea, dar de fapt el era cel mai periculos om din oraș. Sunt câteva episoade care mie mi-au fost de-ajuns. Nu trebuia niciunul dintre cei trei să meargă până la capăt cu ce au început, pentru ca acum să-mi fie teamă de violență.

Puteam fi în locul unei prietene, care, la cinci ani, a fost abuzată sexual de unchiul mamei ei. De frică și de rușine nu a spus nimănui prin ce calvar a trecut, până acum câțiva ani. Nici acum nu este complet "vindecată" și se străduiește să aibă încredere în oameni. Se luptă cu ea zilnic.
Puteam fi în locul vecinei părinților mei, al cărei soț o bătea cumplit. Apoi se ocupa și de copii. Îi bătea, îi înjura, îi scotea noaptea afară din casă. Îi amenința cu cuțitul. Stăteau în spatele blocului ore în șir, în pijamale, plângând. Mama lor încerca să-i liniștească. Ssst, nu plângeți, nu plângeți, că se trezesc vecinii. Intrăm imediat, stați să adoarmă. Multe nopți ale copilăriei mele i-am privit de după perdea, sugrumându-mi gura cu mâinile, ca părinții să nu audă cum plângeam în rând cu copiii.
Puteam fi în locul Andreei, răpita de pe stradă când avea 16 ani și vândută în Polonia, pentru prostituție. Un alt român și-a riscat viața, ajutând-o să fugă. Numai ea știe cum a ajuns acasă (după 10 ani). Nici măcar părinții ei nu au mai recunoscut-o..

Nu-mi plac armele, conflictele, mă sperie teribil orice formă de violență verbală și fizică. Sufăr și atunci când un prost dă cu piciorul într-un câine. Nu pot să văd copii bolnavi, chinuiți și batjocoriți, oameni bătuți, maltratați, uciși.

Știu că ne aflăm în perioada cea mai frumoasă a anului, că toți suntem preocupați să ne arătăm mai buni, mai oameni. Să facem multe cumpărături și cadouri celor dragi. Să mergem la colindat, să urăm pace și bucurii. Să dăm pachete cu dulciuri copiilor din centrele de plasament sau fructe bătrânilor de la azile. Dar în timpul ăsta alți oameni mor. În timp ce noi tăiem purcelul, condimentăm carnea pentru cârnați, alegem cadoul pentru iubita noastră, punem globuri roșii în bradul artificial, fotografiem saint-bernard-ul cum se joacă în zăpadă. Nu am nicio putere, sunt atât de mică și de măruntă pentru toată imensitatea asta de Univers, încât un gând și o dorință de-a mea nu înseamnă nici măcar cât o petală albă smulsă din perfecțiunea unei margarete.

Pentru că am o dorință mare, pe care o port în suflet de mai bine de trei ani. Și mă rog de multe ori, în felul meu, ca Roxana să fie vie. Să fie sănătoasă, măcar, dacă nu este bine. O să sper în continuare că, la un moment dat, în viața asta care o avem de dus acum, aici, o voi regăsi. Nu știu cum, când și unde.. Îi duc dorul de când s-a desprins din brațele mele și a închis ușa în urma ei. Și numai eu sunt vinovată că am lăsat-o să plece și că acum nu este cu mine..

Nu pot fi recunoascătoare de sărbători. Parcă nu este corect. În lumea asta în care trăim, încă mai există pedeapsă cu moartea, discriminare, violență în familie, trafic de carne vie, oamenii se omoară între ei. Pe motiv de război sau din cauza foamei, chiar nu mai contează. Nu știu cum ne mai rabdă Pământul de câtă răutate avem în noi!

Mai sunt oameni, uniți în organizații, care cer respectarea drepturilor omului, în lume. Amnesty International este una dintre ele.. Ne-am face singuri un bine nouă, oamenilor disperați din lumea asta mare și de ce nu - copiilor noștri, dacă măcar 30 de minute din timpul nostru am avea bunăvoința de a afla mai multe despre asta.. În fond, nu suntem oameni doar o lună pe an, nu-i așa?



marți, 7 decembrie 2010

Făgăraș nu mai e demult "acasă"..

Așa cum am scris acum un an în dreapta paginii, sub Ralux, cum că sunt schimbătoarea ca vremea și cum îi spuneam lui Mircea că de fapt nu văd o lume frumoasă, ci doar mă străduiesc să mai prind câte un lucru bun din zbor și să mă agăț de el cât pot de mult.. ei, așa mă simt astăzi. Pe invers față de cum am fost ieri, de exemplu. M-am trezit furioasă rău de tot. Pe "acasă", ăsta. Pe Făgăraș și pe oamenii de aici. Care spun vorbe mari, atunci când simt că este momentul, dar nu fac nimic. Vorbesc, dar atât. Este casa mea, locul meu în care am crescut și iubit și trăit și.. dar nu mă mai regăsesc în el. Demult, deja. Pentru mine Făgăraș înseamnă așa - familia, Cover Club, prieteni foarte puțini. Atat. Locuri dragi? Nu. mersi. Sunt toate în paragină, sunt sărace, sunt mâncate. Oameni buni? Nu, oameni resemnați și cuminți. Iar restul - egoiști, răi, invidioși, răzbunători, lași, mincinoși.

Cristiana (plecată de șapte luni în Malta, cu familia) spunea aseară că, la un moment dat, i s-a făcut dor de "acasă". Însă sunt sigură că știe faptul că o cetate împodobită de luminițe, care doar distrag pe moment atenția localnicilor de la toate lipsurile, un brad împodobit în centru orașului și luminițe pe stâlpi sau mai știu eu pe unde - sunt pentru copii. Noi, ăștia mari și realiști nu dăm doi bani pe ele (de fapt am dat mulți bani pe ele, dar ne facem că nu știm). Aici, la Făgăraș, oamenii nu mai sunt și simt cum simțeau odată. Nici măcar sărbătorile de iarnă.

Vreau să-mi iubesc iar locul natal. Din tot sufletul. Probabil că, doar părăsindu-l pentru altceva, mi se va face la un moment dat dor de "acasă". Acasă însemnând doar oamenii dragi de aici. Dar în niciun caz de oraș în sine. Pentru că a ajuns într-un hal.. de plâns.

Am un prieten care și-a luat câte doua-trei joburi, pentru a face rost de bani cu care să aducă artiști la Făgăraș. Să aducă muzică live pentru făgărășeni. Muzică bună. De mai bine de un an se agită în toate direcțiile pentru a aduna lume, pentru a-i face să-și deschidă mintea. Oamenii trebuie educați mai întâi, ca apoi să înceapă să înțeleagă, apoi să placă și să iubească ceva nou. Și acestui prieten i-a fost destul de greu să realizeze evenimentele despre care scriu. La început a fost public mic, apoi ceva mai mare, acum.. se umple clubul. Ne bucurăm că oamenii vin, că participă, că experimentează. Că ies din casă, că se rup din fața teveului care ne prostește și ne mănâncă tot ce a mai rămas bun și uman în noi. Oamenii vin, cum spuneam, dar totul până la un punct. Până la bani. Pentru că dacă vreun artist cere ca biletul de intrare să fie de peste 20 de lei, s-a terminat. Vin 10 oameni la concert. Nu pentru că restul de 80 nu ar vrea să ajungă la cântare, ci pentru că nu au de unde.

Ăsta e Făgărașul adevărat. Orașul cu un semafor, cum ne place nouă să spunem. Orașul în care oasele făgărășenilor care au luptat în Al Doilea Război Mondial sunt aruncate într-un buncăr de ciment, amplasat frumos în mijlocul unui sens giratoriu. ILEGAL și INUMAN. Un oraș cu multe biserici (mai multe decât credincioși) și o catedrală cu tichie aurie, mai mare decât Cetatea istorică. Un oraș cu preoți parveniți, care alungă din case, în miezul iernii, bătrânii pe străzi. Orașul cu instituții conduse de nepricepuți, puși în fotoliul de mare șef pe baza prieteniei cu liberalii. Orașul cu spitalul morții, de care se ferește toată lumea. Un oraș condus de patru nemernici, mai răi decât comuniștii. Care nu dau voie la nimic bun să se întâmple. Te scuipă în față, îți râd în nas, îți dau un șut în fund, se urcă în gipanele de la CJ și pleacă mai departe. Comuniști care te determină să iți dorești să fugi de aici cu trei perechi de picioare.

Nu mai este nimic frumos acasă. Iar "feeria de lumini de pe Cetatea Făgărașului" este o imagine tristă, de fapt. Tristă rău! Făgăraș este un oraș bine pus.. La pământ!


Ce cred eu despre orașul de poveste, Făgăraș, luminat și împodobit de sărbătoare? Nu citez din Socrate, citez din TUPAC - I DON'T GIVE A FUCK!

Sunt mândru cã sunt ei români

Ultimele douã sãptãmîni au fost pentru mine legate foarte strîns de oameni şi de acţiunile lor. Am sã mã opresc doar la cele pozitive, pentru cã sînt mai rare şi sînt de fapt esenţa vieţii. Au fost nesperat de mulţi oameni care m-au impresionat pentru cã au reuşit sã îmi demonstreze cã existã încã naţionalism adevãrat, necamuflat în festivism ridicol. Prima mare dozã de naţionalism autentic am primit-o la premiera filmului Portretul luptãtorului la tinereţe. Oameni extrem de diverşi ca formare şi educaţie şi-au arãtat respectul sincer pentru lupta anticomunistã din Munţii Fãgãraşului. De la urmaşii sau colaboratorii luptãtorilor pînã la artiştii de la Bucureşti. A urmat apoi ziua naţionalã a României. Toatã media s-a umplut de sintagme de genul sînt mîndru cã sînt român, bineînţeles fãrã nicio explicaţie sau acoperire. Eu am sã zic sînt mîndru cã ei sînt români. Şi mã refer în primul rînd la grupul Ogoranu. Apoi la o întîmplare extrem de plãcutã ce are legãturã cu ziua de 1 Decembrie. În unul dintre numerele trecute am scris un material despre faptul cã nu ne cinstim eroii, cu accent pe sacrilegiul care s-a produs în cazul osemintelor deshumate din cimitirul ordodox şi abandonate în sensul giratoriu. Am fost contactat ulterior de o doamnã, care mi-a spus cã nu am dreptate, şi cã fãgãrãşenii adevãraţi încã îşi cinstesc eroii. Drept dovadã a încercat organizarea unei întîlniri de Ziua Naţionalã, exact în locul din care au fost scoşi eroii. Deşi a mers la instituţii şi a vorbit cu zeci de cunoştinţe, la ora şi locul stabilit a fost doar o mînã de oameni. Atmosfera a fost însã una care mi-a demonstrat ce înseamnã de fapt iubirea de ţarã deoarece a fost prezent şi un veteran din al Doilea Rãzboi Mondial. Nu a ţinut un discurs, doar a vorbit cu respectul cuvenit despre camarazii sãi care au fost mutaţi din morminte într-un bunker de beton. Bãtrînul domn a demonstrat cã nu cuvintele mari fac o naţiune, ci faptele mari. Şi doar oamenii care au murit pentru ideea de patrie, care s-au opus atunci cînd ea le-a fost furatã, sau cînd ea a fost cotropitã de un regim absurd şi-au cîştigat pe deplin meritul de a fi români. România trebuie sã însemne mai mult decît o ţarã ce se revendicã în cîntece folclorice, a cãrei mîncare tradiţionalã de sãrbãtoare este ciolanul cu fasole şi ai cãrei conducãtori îi furã ziua de naştere pentru a face bãi de mulţime. Dar pentru asta trebuie sã se nascã spiritual mai mulţi români, nu doar sã se elibereze buletine cu aceastã titulaturã.

duminică, 5 decembrie 2010

Love.. actually is everywhere!

Pentru că m-am trezit sâmbătă, la prânz, într-o casă de țară, mare și tăcută, cu podele de lemn, scârțâitoare sub tălpi, într-o camera caldă, caldă, lângă omul care-mi face zilele fericite și pentru că am fugit spre geam și am găsit ce mi-am dorit.. a început iarna mea. Îmi doresc iarna asta. Mi-o doresc ca un copil. Cu fulgi mari, așa ca primii fulgi pe care i-am văzut sâmbătă. "Mai țineți minte cum desenam fulgii când eram copii? Cât de mari îi făceam? Dacă așa ar fi și în realitate, păi dacă ți-ar cădea un fulg din-ăla în cap.. ai simți ceva, nu glumă!" , ne spunea o doamnă care a avut mare grijă de noi câteva zile. Ce început frumos de iarnă am simțit! A fost și o senzație de deja-vu, la un moment dat..


De câte ori mă gândesc la starea lumii de azi, mă gândesc la porțile de sosire de pe aeroportul Heathrow. În general se spune că trăim într-o lume de ură și lăcomie, dar eu nu văd doar atât. Mie mi se pare că dragostea este peste tot. Nu este întotdeauna recunoscută sau facută publică, dar ea există. Părinții cu fii și fiicele, soții cu soțiile, prieteni, prietene.. vechi amici. Când avioanele au lovit cele două turnuri, niciun apel de la cei de la bord nu a fost de ură sau răzbunare, erau toate mesaje de dragoste. Daca vei căuta, presimt că vei găsi că: DRAGOSTEA E PESTE TOT. PUR ȘI SIMPLU DRAGOSTE!
Joni Mitchell - Both Sides Now

vineri, 3 decembrie 2010

"Cina cea de.. Jazz"

Am încercat să aleg doar câteva fotografiile realizate de Daniel Liliac. Deja mi se face dor de noaptea aia. Mai vreau o dată :)















Cel mai frumos jam-session la care am luat vreodată parte!



Dorin - Aurelian. Mereu sunt confuză pe tema asta!





Victor Hoajă, organizatorul..


Au adormit și picii într-un târziu..








Să aveți un uichend de poveste! Cu chefuri lungi și prieteni mulți și buni în jur!