Am murit virtual și mi-am pus o dorință

Am un obicei ciudat. O dată la câteva luni pun mâna pe telefonul personal și îmi spun - "nu are rost să păstrez amintirile. Dacă într-adevăr au fost importante trebuie să le fi reținut creierul meu undeva într-o celulă mititică. Îmi voi aduce aminte de chestiile astea atunci când va trebui să-mi aduc aminte.." și șterg mesajele, apelurile primite, date memorate etc. Îmi aduc aminte că odată am făcut la fel și cu telefonul lui Alin. I-am șters zeci de mesaje primite de la mine. Erau mesaje vechi de ceva ani. Nu pentru că ne-am fi certat, ci pentru că pur și simplu așa am vrut. Normal că s-a supărat, doar erau mesajele care contau pentru el într-un anume fel..

Tot la fel.. curăț și mailurile.

Obiceiul ăsta al meu de a-mi "șterge urmele" poate fi interpretabil. Și sunt conștientă de asta. Dar de fiecare dată când părăsesc un om sau când îi întorc spatele, de fiecare dată când mi-am dat demisia și am plecat fără să privesc înapoi, de fiecare dată când am ȘTERS URME m-am simțit eliberată.

Pe când eram mai tânără (adică acum vreo 6-7 ani) mi-am făcut un cont de hi5. Puțini știau pe atunci ce e ăla hi5-ul. Nu devenise încă o modă. Îl făcusem pentru a vedea zilnic pozele unui fost iubit sau ceva de genul ăsta. Numai că odată cu mine și alte fete își doreau să-i vadă pozele zilnic :)). În timp ce eu "priveam din umbră", fetele nu stăteau degeaba și comentau fotografiile, lăudându-l în fel și chip. Lucru ce mi-a cam dat o stare de iritare, că să nu spun gelozie :)). Buun, ideea este că de fapt hi5-ul ăla, în loc să facă un lucru bun, îmi cam dădea înțepături pe la inimă. Și l-am închis. Mai târziu am mai făcut încă un cont. Poze multe, prieteni noi, mesaje, comentarii.. mă rog. M-a plictisit de tot ritualul ăsta și am șters și urmele alea. Am respirat ușurată.

Nu mi-a plăcut ideea de Feisbuc. Am râs de ea. Dar am încercat-o și pe asta, la insistențele unei amice. Până astăzi! Nu vreau să știu cine ce mai face, pe unde a mai fost, cu cine, cum a petrecut, ce muzică ascultă, ce probleme are cu bona copilului sau cu biletele de avion spre Viena. Este viața fiecăruia. Iar faptul că deja îmi doream să intru că să văd "pe perete" ce mai fac cunoștințele mele în fiecare zi.. a ajuns să mă enerveze. Este adictive.. Am șters pozele, mesajele, postările, datele, tot ce s-a putut șterge. Dacă e să mă omor virtual, măcar s-o fac cum trebuie. În toată povestea a fost însă și un lucru bun - am reluat legătura cu amici vechi și foști colegi. Legătura care va curge pe alte căi. Dar nu pe Netlog sau mai știu eu ce!

So.. în seara asta am respirat ușurată din nou. Nu neg faptul că de foarte multe ori am avut pornirea de a șterge și acest jurnal, dar mi-am spus - "lasă-l Ralux, mai lasă-l puțin. Îți face bine să scrii, chiar dacă nu spui nimic, practic".

Astăzi am fost în contra-timp cu Alina. Care s-a decis să guste și ea din mirajul socializării fără frontiere. Baftă, gagica!

În loc de concluzie - din când în când e bine să-mi spăl creierul cu șampon anti-amintiri. Pentru că mintea mea asta mică adună prea multe lucruri dăunătoare pentru suflețelul meu firav. Dar când pierzi ceva.. câștigi altceva în schimb. De fapt așa îmi place să cred. Așa că în seara asta îmi pun o dorință. Dacă nu va fi să fie - măcar rămân cu un vis frumos. Îmi doresc să pot descoperi în fiecare zi lucruri interesante, despre care să scriu. Să scriu.. mi-e dor!