Ziua în care Pământul s-a oprit

M-am trezit foarte devreme, pentru că eram nerăbdătoare să încep mai repede ziua. Știam că în câteva zeci de ore urma să ne urcăm în trenul care ne va aduce acasă. M-am spălat, m-am îmbrăcat la repezeală și am intrat în lift. Am ajuns la parter, am privit în dreapta și m-am dus țintă la bar. Adi nu era, așa că m-am așezat pe scaun. M-am întors spre televizor. Abia atunci am realizat că de fapt ere o mulțime de lume la parterul hotelului. Dai nimeni nu scotea niciun cuvânt. Era liniște, ca și când lumea ar fi uitat să mai respire. Pe canapele și fotolii stăteau doamnele. Înțepenite, cu ochii la televizor. În picioare erau domnii. Și liniște. L-am observat într-un colț și pe Adi. Era atent în aceeași direcție. Am ridicat și eu privirea. "Toată lumea se uită la film. Pare un super film de acțiune. Bruce Willis sau.. CNN?". Câteva minute am încercat să înțeleg ce se întâmplă. Doamnele și domnii își făceau cruci, ca "să ne ferească Dumnezeu de așa ceva!", spus în șoaptă.

Mai târziu au coborât și ceilalți clienți ai hotelului. Au început să vorbească între ei. Nu au mai ținut cont de faptul că nu se cunoșteau, că nu vorbiseră niciodată până atunci. Mă uitam la ei și am văzut spaimă. În ochii celor mai în vârstă dintre ei. Asta țin minte cel mai bine - spaima din ochii bătrânilor!

Automat, în fiecare an, de 11 septembrie, îmi aduc aminte de Ionela, Anca și Adi Ichim. Aveam 17 ani și peste două săptămâni intram în ultimul an de liceu. Ionelei i-a venit ideea de a pleca la Mamaia, ca să-și încarce bateriile pentru anul greu ce urma să vină. Super idee! În săptămâna aceea frumoasă am cunoscut doi frați - un el și o ea - care îmi sunt tare dragi. Toți 4 suntem acum împrăștiați prin lume, dar nu există an în care pe data de 11 septembrie să nu mă gândesc la ei. Pe de o parte zâmbesc larg..

A fost ziua în care - indiferent de vârstă, sex, religie, rasă, locație, ocupație, preocupare - ceva s-a produs în sufletul fiecăruia. Eu am realizat că sfârșitul ni-l pot decide alții, nu neapărat noi, motiv pentru care și acum îmi spun "astăzi sunt, dar mâine.. nu știu ce se poate întâmpla". Altcineva și-a spus "Ar fi trebuit să fiu acolo, să fiu în mijlocul acțiunii. Să fiu părtaș la eveniment și să pot da mai departe informația pentru cei care depind de ea". și s-a decis să devină jurnalist. Au fost alții care și-au pierdut oamenii dragi și au decis că vor începe să lupte măcar pentru viețile altora. Și au devenit pompieri. Cred că a fost ziua în care ne-am oprit cu toții în loc.