Amalgam

Mă simt violată. Adică eu scriu aici despre mine - gânduri. Triste sau mai fericite, nu contează. Mă dezvălui câteodată mai puțin, câteodată prea mult. Pentru că jurnalul ăsta fiind public este ca o invitație. Poftiți în casa mea, vă rog. Ăștia sunt pereții de care îmi vine să mă izbesc câteodată, aceasta este masa la care scriu, biroul pe care mănânc, fața de pernă care-mi înghite lacrimile noaptea. Poftiți, asta-s eu. Toată. Și voi intrați, vă serviți cu ce vă pică mai bine și plecați în treaba voastră, mai departe. Nici măcar un salut, nici măcar să trageți ușa aia după voi. Și mai lăsați și cioburi în urma voastră. Pe care tot eu le adun, normal. Nu e corect!

M-am cam săturat de gălăgia din spatele blocului. Avem două găști. Una de copii - "copiii din spatele blocului". Obraznici și șmecherași. Și a doua gașcă - mult mai numeroasă, gălăgioasă și periculoasă. Gașca de câini! Nu-i mai suport pe nici unii. Am îmbătrânit.

Mă enervează din cale-afară moda asta nouă cu ecologizarea. Nouă la noi, în târgul nostru cu proști. Îmi dă o stare de agitație. Frumoasă idee. Dar ce mama naibii să fac? Să adun mizeriile altora, ălora cei mai mulți fără bun simț și fără cei 7 ani de-acasă, fără minimum de conștiință, de rușine, de gândire? Eram la Radio21. Erau multe femei pe acolo, unele mai în vârstă, altele mai mici decât mine. Și o jegoasă și-a scos tamponu' intern și l-a pus deasupra ușii. Am început să urlăm prin redacție care este mizerabila aia care nu are pic de.. se-nțelege? Normal că nu a recunoscut. Și s-a ținut în continuare mare doamnă și acum strânge, sanchi, gunoaie și e ecologistă. Mama ei de țara de oameni prefăcuți! De ipocriți! Dar dacă e trendy.. Într-adevăr sănătos ar fi ca un copil să învețe din casa lui, de la părinții lui, ce e bine și ce nu. De la școală, apoi. Și nu în două ore de dirigenție, de la proful de matematică. Adulții să fie amendați. Dar să fie amenzi grele, nu sancțiuni, cum dau ăia de la DSV când găsesc pește împuțit scos la vânzare. AMENZI! Dacă nu vrei să bagi la cap, te obligăm.. Voluntariatul înseamnă altceva. Iar ce s-a întâmplat la Făgăraș - adică să scoți elevii la adunat jegoșeniile altora - nu mi se pare corect. Mă refer în special la copiii duși de Transmont pe Dealul Galațiului. E vorba de sănătatea lor, iar ei sunt prea mici pentru a fi atenți non-stop să nu atingă obiecte ce ar putea fi infestate (ace, seringi, prezervative etc). Cu tot cu mănușile lu' pește! Pe copii învățați-i să planteze copaci și flori. Apoi - nu există firme de salubritate? Nu sunt angajații ăia din primării, ăia cu legea 76? Ăia ce păzesc? Pentru ce sunt plătiți? S-a scris de atâtea ori.. în fine. Mi-e și greață să-mi dau drumu' aici pe subiectul curățenie. Probabil că peste vreo doi ani vom fi nevoiți să facem campanii împotriva ălora care se pișă în bazinul cu apă de la ștrand, a celor care uită să adune rahatul de pe trotuar, după cățeii proprietate personală și tot așa. Asta e - trăim într-o țară bolnavă. Apoi, că vrem sau nu vrem.. oricum planeta asta măruntă va dispărea, la un moment dat. Este un ciclu normal..

Îmi vine să sar în gâtul ălora care spun - părerea mea personală, luni și ani de zile, haideți cu toatele, mi-ar place, cuvântul ăla decât folosit atât de aiurea, tineretul din ziua de azi, din cauză și datorită, folosite exact pe invers, a fost omorâtă sau violată cu bestialitate, au luat la puricat, protagonistul principal, servici, doisprezece zile, ora doisprezece, cacofoniile, dezacordurile între subiect şi predicat. Indiferent că mă uit la tv, că citesc un ziar sau chiar câte-o postare, dau peste ele. Grav este că greșelile astea le observ cel mai des la oamenii de presă. Ăia care lucrează exact CU CUvintele. Dacă vorbesc greșit, oare cum vor scrie?

De ce naiba băiețeii devin bărbați atât de târziu? Când își vor reveni în minți și vor începe să aprecieze o femeie frumoasă, nu aia "sexy" - după standardele mizerabile de astăzi? Își amintește cineva de Natalie Wood? Nu era o femeie? Nu spun o femeie frumoasă. Spun o femeie!

Am auzit următoarea frază: "Chiar dacă am 45 de ani și te cunosc pe tine, Raluca, Cristina, Alina etc., de când erai o copilă de 3 ani, îți cunosc părinții, familia, ești căsătorită și sunt căsătorit, asta nu înseamnă că dacă ești bună, dacă arăți bine și ai acel ceva, nu îmi doresc să te tăvălesc măcar o dată! Nu are nicio legătură una cu alta. Da, suntem prieteni buni, dar asta nu înseamnă că nu ți-aș pune-o, dacă aș avea ocazia. Suntem bărbați și e normal să fim așa. Voi nu vreți să înțelegeți și să acceptați realitatea. Voi trăiți într-o lume de basm". Oare și tații de fete tot așa gândesc?. "Da' ce, tații de fete nu sunt tot bărbați și ei?". Și-atunci mă întreb - nu sunt bărbații niște animale, de fapt?

În seara asta, pe HBO, de la ora 20.00 - descoperiți Victoria. Orașul Victoria. Un documentar scris şi regizat de Adi Voicu şi Ana Vlad. Presimt deja - un oraș trist, cu oameni necăjiți, care tânjesc după Ceașcă, după combinatul minune, bla bla. Vreau să mă înșel!

Hai, pa!

Viața, acum

Probabil că nu voi ajunge niciodată să-l privesc în ochi pe Dalai Lama..

Un fericit a reușit să ajungă la câțiva metri de el, iar drept amintire, a cumpărat din templu niște cuvinte scrise pe o bucată de foaie. Astea..

THE PARADOX OF OUR AGE

We have bigger houses but smaller families;
more conveniences, but less time;
We have more degrees, but less sense;
more knowledge, but less judgement;
more experts, but more problems;
more medicines, but less healthiness;
We've been all the way to the moon and back,
but have trouble crossing the street to meet
the new neighbor.
We build more computers to hold more
information to produce more copies then ever,
but have less communication;
We have become long on quantity,
but short on quality.
These are times of fast foods
but slow digestion;
Tall men but short character;
Steep profits but shallow relationships.
It's a time when there is much in the window,
but nothing in the room.

Septembrie, luni

M-am trezit iar greoaie, cu ochii obosiți, cu mușchii bolnavi, fără vlagă. M-am bucurat mai mult, în dimineața asta de luni, de căldura corpului lui Alin. La 10:20 s-a ridicat, s-a îmbrăcat, mi-a făcut o listă cu ce trebuie să fac astăzi - "Să papi, să iei medicamentele, să nu dai hainele groase jos, să cauți mierea și să înghiți multă, să nu stai la calculator mult, că ai nevoie de odihnă, caută ceva interesant la teveu, stai liniștită la pătuț, încearcă să dormi. Mai ai nevoie de ceva? Vrei să-ți aduc ceva anume lângă tine? Te iubesc mult, te rog ai grijă de tine! O să te sun, pui!". A plecat la poliție..

Mierea galbenă cu lingurița înfiptă-n ea stau frumos în cana de pe noptieră, laptele rece care-mi place tot mai mult mă așteaptă în altă cană. Albă. Este cald în cameră și chiar dacă geamul stă bine închis văd un soare afară. Mă uit la bambusul nostru. A împlinit un an de când e la noi. Este tot mai interesant. Are o rădăcină maare și sănătoasă. Încă nu vreau să-l plantez în pământ. Nu-mi plac ghivecele. Așa, totul rămâne transparent între noi. Pe birou, tot de un an, stă aceeași ramă cu poza noastră veche, din primul concediu comun. Eram la mare.. Adina a surprins momentul respectiv.. Îmi place să văd aceleași lucruri în fiecare zi. Nu-mi plac schimbările.

Aș dormi mult, dar nu îmi vine. Dar în schimb strănut destul de des și am făcut o voce de radio acum.. minunată! Numai bună de dat știri serioase :). Glumesc, a trecut moda aia cu vocile grave.

Nu pot sta chiar toată ziua ascunsă în pilota noastră călduroasă, așa că, din când în când, mai sar în fotoliul negru de birou, învelită bine într-un material moale și pufos și mai răspund la câte o întrebare.

"Don't worry, be happy" cântă la VH1. Nici nu mai îmi fac griji, să știi. Ce va fi va fi, nu? Dar mersi de sfat, ești un om bun :)

Totuși.. parcă mi-e poftă de grefe. De câteva luni îmi plac foarte mult grefele. Poate pentru că timp de câțiva ani am avut interzis la ele. Asta-mi aduce aminte de lămâi. Nu-mi plac lămâile în băuturi sau mâncare, dar ador să le mănânc în starea lor naturală. Aseară iar am înghițit una, înainte de culcare.

Am mai refuzat un job, în dimineața asta.. Și nu mai cred în povestea aia cum că Radu Negru este un colegiu mai bun decât Doamna Stanca sau decât Șenchea sau Industrial. Nici că profesorii de la Radu Negru sunt cu 10 clase peste ceilalți. Treziți-vă, părinți. Asta era acum 20 de ani. Acum, elevii fac diferența. Dacă vor să învețe sau dacă nu. De ei contează totul. Nici instituția de învățământ, nici profii, nici meditațiile nu mai au nicio valoare. Dacă ții morțiș ca odrasla să intre la cea mai bună clasă din Radu Negru, asta nu este o garanție ca va reuși în viață. Fix pix! Cum zicea un prieten de-al nostru - "Înainte îi certai pe copii - vezi dacă nu ți-a plăcut cartea? Uite ce-ai ajuns să faci! Acum îi cerți altfel - vezi dacă ți-a plăcut cartea? Nu puteai să te ții și tu de măgării, să o ducem și noi bine acum?"


Mă întorc la locul meu de odihnă, unde am așezat una peste alte două perne mari. Telefonul îl am la îndemână, chiar dacă mai are doar o linie la baterie. Telecomanda e la locul ei. Puii de pernă sunt pregătiți să-i iau în brațe. Tot ce mai vreau astăzi este ca ședința de consiliu să dureze puțin de tot, ca să-mi vină acasă Alinu meu mai repede. Să pot adormi liniștită, cufundată în moale și galben.

Este ultima zi de luni din septembrie. Este o toamnă frumoasă. Toamna îmi place Alifantis.

Hai, minte-mă pe față!

Ai fost mințit vreodată? Normal că da. Într-o conversație adulții mint de 3 ori la fiecare 10 minute. Este un fapt.

Eu nu jur niciodată să spun adevărul. De ce? Am aflat între timp și explicația științifică. "Pentru că nimeni nu poate spune adevărul curat. Pentru că este subiectiv. Este filtrat de propriile noastre experiențe. Ăsta este adevărul curat. Dar pot promite că sunt sinceră" și că spun adevărul meu.

Am terminat de urmărit (dar urmărit foarte atent) cele două serii Lie to me. Pentru că serialul este inspirat și bazat pe cercetările, teoriile, studiile psihologului american Paul Ekman. Este doctor în psihologie și considerat unul dintre cei mai eminenți 100 psihologi ai secolului XX.

Ekman a cercetat zeci de ani expresiile faciale și a ajuns la concluzia că acestea nu sunt determinate de cultura fiecărui individ, ci totul ține de biologie. Sunt reguli universal valabile. Adică atunci când suntem furioși, dezgustați, ne temem de ceva, suntem bucuroși, triști sau surprinși, cu toții arătăm toate stările astea prin mimica feței și poziția corpului. Chiar dacă din gura noastră iese cu totul altceva. Adică atunci când mințim.


Ekman a realizat proiectul de cercetare Wizard , care a dezvăluit “microexpresile” faciale ce ar putea fi folosite pentru detectarea minciunii. După ce a testat 15.000 de oameni din toate categoriile de viaţă, el a găsit numai 50 de oameni care au capacitatea de a detecta înşelăciunea fără nici o instruire prealabilă. Aceste persoane sunt cunoscute sub numele de "Truth Wizards" - adevăraţii vrăjitori.

Sunt multe alte lucruri extrem de interesante de spus despre acest doctor în psihologie și despre studiile lui. Studenții la psihologie sigur vor învăța despre toate astea. De folos le-ar fi și "oamenilor legii" să știe câteva trucuri de detectare a minciunilor. Și actorilor la fel. Deși cred că dacă își intră bine în rol și își asumă altă personalitate, atunci când scot pe gură replici în care cred, trupul lor nu poate să mintă și atunci trăiește întocmai ceea ce spune mintea.


Pentru Lie to me Paul Ekman este consilier științific, iar autorii serialului tv au spus că personalitatea lui Cal Lightman (personajul principal, made by Tim Roth) a fost inspirată de caracterul și cercetările lui Ekman. Este posibil ca la mijlocul primei serii să vă plictisiți de serial, pe motiv că ați înțeles ideea și nu mai e nimic nou de descoperit. Mai dați-i o șansă și mergeți până la capăt cu serialul. Merită! Eu acum aștept sezonul 3, la fel ca și la Breaking Bad :)


De ce mint oamenii? De ce unele minciuni prind, iar altele sunt mirosite de ceilalți? Sunt situații în care este mai bine să minți decât să spui adevărul? Expresiile faciale ne dau de gol atunci când mințim?

Am murit virtual și mi-am pus o dorință

Am un obicei ciudat. O dată la câteva luni pun mâna pe telefonul personal și îmi spun - "nu are rost să păstrez amintirile. Dacă într-adevăr au fost importante trebuie să le fi reținut creierul meu undeva într-o celulă mititică. Îmi voi aduce aminte de chestiile astea atunci când va trebui să-mi aduc aminte.." și șterg mesajele, apelurile primite, date memorate etc. Îmi aduc aminte că odată am făcut la fel și cu telefonul lui Alin. I-am șters zeci de mesaje primite de la mine. Erau mesaje vechi de ceva ani. Nu pentru că ne-am fi certat, ci pentru că pur și simplu așa am vrut. Normal că s-a supărat, doar erau mesajele care contau pentru el într-un anume fel..

Tot la fel.. curăț și mailurile.

Obiceiul ăsta al meu de a-mi "șterge urmele" poate fi interpretabil. Și sunt conștientă de asta. Dar de fiecare dată când părăsesc un om sau când îi întorc spatele, de fiecare dată când mi-am dat demisia și am plecat fără să privesc înapoi, de fiecare dată când am ȘTERS URME m-am simțit eliberată.

Pe când eram mai tânără (adică acum vreo 6-7 ani) mi-am făcut un cont de hi5. Puțini știau pe atunci ce e ăla hi5-ul. Nu devenise încă o modă. Îl făcusem pentru a vedea zilnic pozele unui fost iubit sau ceva de genul ăsta. Numai că odată cu mine și alte fete își doreau să-i vadă pozele zilnic :)). În timp ce eu "priveam din umbră", fetele nu stăteau degeaba și comentau fotografiile, lăudându-l în fel și chip. Lucru ce mi-a cam dat o stare de iritare, că să nu spun gelozie :)). Buun, ideea este că de fapt hi5-ul ăla, în loc să facă un lucru bun, îmi cam dădea înțepături pe la inimă. Și l-am închis. Mai târziu am mai făcut încă un cont. Poze multe, prieteni noi, mesaje, comentarii.. mă rog. M-a plictisit de tot ritualul ăsta și am șters și urmele alea. Am respirat ușurată.

Nu mi-a plăcut ideea de Feisbuc. Am râs de ea. Dar am încercat-o și pe asta, la insistențele unei amice. Până astăzi! Nu vreau să știu cine ce mai face, pe unde a mai fost, cu cine, cum a petrecut, ce muzică ascultă, ce probleme are cu bona copilului sau cu biletele de avion spre Viena. Este viața fiecăruia. Iar faptul că deja îmi doream să intru că să văd "pe perete" ce mai fac cunoștințele mele în fiecare zi.. a ajuns să mă enerveze. Este adictive.. Am șters pozele, mesajele, postările, datele, tot ce s-a putut șterge. Dacă e să mă omor virtual, măcar s-o fac cum trebuie. În toată povestea a fost însă și un lucru bun - am reluat legătura cu amici vechi și foști colegi. Legătura care va curge pe alte căi. Dar nu pe Netlog sau mai știu eu ce!

So.. în seara asta am respirat ușurată din nou. Nu neg faptul că de foarte multe ori am avut pornirea de a șterge și acest jurnal, dar mi-am spus - "lasă-l Ralux, mai lasă-l puțin. Îți face bine să scrii, chiar dacă nu spui nimic, practic".

Astăzi am fost în contra-timp cu Alina. Care s-a decis să guste și ea din mirajul socializării fără frontiere. Baftă, gagica!

În loc de concluzie - din când în când e bine să-mi spăl creierul cu șampon anti-amintiri. Pentru că mintea mea asta mică adună prea multe lucruri dăunătoare pentru suflețelul meu firav. Dar când pierzi ceva.. câștigi altceva în schimb. De fapt așa îmi place să cred. Așa că în seara asta îmi pun o dorință. Dacă nu va fi să fie - măcar rămân cu un vis frumos. Îmi doresc să pot descoperi în fiecare zi lucruri interesante, despre care să scriu. Să scriu.. mi-e dor!

Live în Cover Club - 24 septembrie

Făgărășence și făgărășeni! People din toată lumea!

Cover Club are plăcerea să vă informeze că stagiunea de concerte din toamna anului 2010 se deschide cu un eveniment ce sigur va fi memorabil: în amintirea marelui muzician JIMI HENDRIX, decedat la 27 de ani, în 18 septembrie 1970, va avea loc un live GEORGE BAICEA ELECTRIC BLUES BAND!

Poate unii nu-l cunosc pe Baicea, unul dintre cei mai buni chitariști români și poate cel mai apropiat ca stil de Hendrix. Dați un search pe net și o să găsiți acolo site-ul dedicat artistului. Dar cel mai bine veniți în Cover și vă garantez că nu o să regretați!

Revin peste câteva zile cu alte amănunte!

Vio & Cover Club Făgăraș

p.s. informații adiacente, rezervări, etc. la 0721 547225


Later edit

Ziua în care Pământul s-a oprit

M-am trezit foarte devreme, pentru că eram nerăbdătoare să încep mai repede ziua. Știam că în câteva zeci de ore urma să ne urcăm în trenul care ne va aduce acasă. M-am spălat, m-am îmbrăcat la repezeală și am intrat în lift. Am ajuns la parter, am privit în dreapta și m-am dus țintă la bar. Adi nu era, așa că m-am așezat pe scaun. M-am întors spre televizor. Abia atunci am realizat că de fapt ere o mulțime de lume la parterul hotelului. Dai nimeni nu scotea niciun cuvânt. Era liniște, ca și când lumea ar fi uitat să mai respire. Pe canapele și fotolii stăteau doamnele. Înțepenite, cu ochii la televizor. În picioare erau domnii. Și liniște. L-am observat într-un colț și pe Adi. Era atent în aceeași direcție. Am ridicat și eu privirea. "Toată lumea se uită la film. Pare un super film de acțiune. Bruce Willis sau.. CNN?". Câteva minute am încercat să înțeleg ce se întâmplă. Doamnele și domnii își făceau cruci, ca "să ne ferească Dumnezeu de așa ceva!", spus în șoaptă.

Mai târziu au coborât și ceilalți clienți ai hotelului. Au început să vorbească între ei. Nu au mai ținut cont de faptul că nu se cunoșteau, că nu vorbiseră niciodată până atunci. Mă uitam la ei și am văzut spaimă. În ochii celor mai în vârstă dintre ei. Asta țin minte cel mai bine - spaima din ochii bătrânilor!

Automat, în fiecare an, de 11 septembrie, îmi aduc aminte de Ionela, Anca și Adi Ichim. Aveam 17 ani și peste două săptămâni intram în ultimul an de liceu. Ionelei i-a venit ideea de a pleca la Mamaia, ca să-și încarce bateriile pentru anul greu ce urma să vină. Super idee! În săptămâna aceea frumoasă am cunoscut doi frați - un el și o ea - care îmi sunt tare dragi. Toți 4 suntem acum împrăștiați prin lume, dar nu există an în care pe data de 11 septembrie să nu mă gândesc la ei. Pe de o parte zâmbesc larg..

A fost ziua în care - indiferent de vârstă, sex, religie, rasă, locație, ocupație, preocupare - ceva s-a produs în sufletul fiecăruia. Eu am realizat că sfârșitul ni-l pot decide alții, nu neapărat noi, motiv pentru care și acum îmi spun "astăzi sunt, dar mâine.. nu știu ce se poate întâmpla". Altcineva și-a spus "Ar fi trebuit să fiu acolo, să fiu în mijlocul acțiunii. Să fiu părtaș la eveniment și să pot da mai departe informația pentru cei care depind de ea". și s-a decis să devină jurnalist. Au fost alții care și-au pierdut oamenii dragi și au decis că vor începe să lupte măcar pentru viețile altora. Și au devenit pompieri. Cred că a fost ziua în care ne-am oprit cu toții în loc.

:))

I love bloopers!

Primăriei..

Oare de câte ori nu ne-au trecut prin cap nouă, făgărășenilor, asemenea gânduri? Sau mai bine zis.. de câte ori pe săptămână?

Ghidul femeii superficiale

1. mulțumesc pentru ajutor, Alina! Am revenit, după cum se vede :)

2. Nu pot înțelege de ce milioane sau zeci sau sute de milioane de femei sunt atât de disperate după personajele și stilul de viață al celor patru femei-model din serialul SATC (Sex and The City). Nu am înțeles niciodată chestia asta. Nici motivul pentru care gagicile se îmbracă în rochii flu flu - asemenea Icon-ului Carrie B. - se spoiesc frumos, se iau și mai frumos de mânuțe, fluieră după taxiuri și țopăie de fericire că niște gâsculițe până la intrarea în cinematografele în care se întâmplă premiera filmului SATC 1 și mai recent SATC 2. Ca să ce? Să se îmbete cu apă sfințită?

De ce își doresc femeile atât de tare, cu atât de mare disperare să fie precum Carrie B.? Hello, ladies! O doar o femeie nesigură pe ea, în spatele imaginii de femeie de carieră, independentă și foarte chic (chic pentru cine are impresia asta..). Adică această duduie de 40 și ceva de ani se comportă exact ca o adolescentă, s-a blocat în timp. Cu tot bagajul ei de femeie de carieră, independentă bla bla. Huo, frână - e handicapată emoțional. Deci, tantile astea au fost interesante la un moment dat. Atât cât a durat serialul. Dar gata, a expirat produsul. S-a spart bășica. Nici măcar producătorii, scenaristul, regizorul etc. nu mai știu ce bazaconii să inventeze. Cât să mai tragă de personajele lor. Pentru că au creat, special pentru mintea îngustă a femeilor și pentru imaginația lor copilărească, o lume artificială. Mult sclipici, Bling-Bling, High Hills, Extreme Fashion, Glamour, aventură, iubiri, amor - LOTS PF BULLSHIT! Adică exact ce vor să vadă, să audă și să știe cele mai ușor de impresionat dintre noi.

Din cauza divelor ăstora, fetișcanele românce au salivat ani la rând și până la urmă s-au decis - "vrem și noi așa", motiv pentru care au devenit pitzi! Zic și eu..

Și mai pot spune cu mâna pe inimă ca am văzut cel mai slab, ne-realistic și trist film al anului - Sex and The City 2. Da' trist rău. Pentru că gâsculițele care visează frumos, ar putea părăsi cinematograful cu ideea stupidă cum că dacă ți-ai trădat soțul putred de bogat, sărutându-te cu un fost iubit, el ar putea totuși să nu te părăsească, înainte de a-ți arde o mamă de bătaie și de a-ți arde părul ăla fals de pe bila aia rotundă, numită cap. Ba chiar ți-ar dărui un splendid inel cu diamant negru, ca să te-mpace. Tot pe tine, dobitoaco și ușuratico ce ești!

Mi se pare doar mie sau personajul Carrie a încercat (și a eșuat totodată), în acest film, să mascheze faptul că a ajuns o epavă - fizic și emoțional?

Samantha, ajunsă la 50+, a rămas la fel de libidinoasă. Nu e trist?

Charlotte, în opinia mea cel mai echilibrat și aproape de realitate personaj, mi-a oferit singura scenă amuzantă din film. Una singură, atât! Tot ea și Miranda au oferit și singura scenă realistică a filmului - o discuție despre ce presupune să fii mamă a doi copii.

Nu m-a amuzat niciuna din scenele în care Samantha s-a străduit să pară aceeași tânără și neliniștită. De ce să vrei să îți păcălești corpul de 50+ pentru a-l face să se comporte ca unul de 35? Asta dă dovadă de multă superficialitate. Tu te minți singură că ești ceea ce nu mai ești demult. Dar dacă așa-i modelul..

Nu a existat nici umor finuț, nici umor serios, nici replici și concluzii inteligente, care să te facă să te întrebi anumite lucruri, după modelul serialului.

Tare triste mi-au părut scenele de karaoke, parada inutilă de modă în deșert și încă câteva. De-a dreptul penibilă a fost scena în care câteva femei arabe (un fel de feministe sub acoperire), și-au etalat țoalele strălucitoare de firmă, în fața celor patru "icoane". Iar religia lor - "Moda ne uneste pe toate!". Desigur!

Mi-a lăsat un gust uscat, de praf, fețele protagonistelor. Sunt bătrâne, fapt ce nu poate fi ascuns nici chiar de super profesionalul make-up sau de unghiurile deștepte de filmare. Trupul nu minte! Și-atunci ce credibilitate mai pot avea patru femei în toată firea care se comportă total superficial pentru vârsta și (se presupune) experiența lor de viață? Chiar dacă sufletul rămâne tânăr, totuși.. un gram de maturitate nu strică.

Nu am fost fana serialului SATC, dar atunci când se întâmpla să dau peste câte un episod.. îl urmăream. Pentru ce? Doar pentru final. Pentru că era singurul punct comun cu Ally McBeal, al cărei fană chiar am fost. Finalurile erau reale, din viață. Nu altceva - gen rochiile glamour și cockteil-urile Cosmopolitan, care le-ar face fericite pe femei. Ba da, de fapt poate fi și aia o fericire, dar una de moment, de împrejurare. Dacă ești adepta teoriei cum că eticheta îți conferă o identitate..

Însă finalul SATC 2 a fost cel mai trist final de poveste. E trist faptul că patru femei ambițioase care au influențat multe generații de fete și au creat o revoluție în atitudinea feminină, au reușit să cadă în penibil. S-a mai desumflat un mit - acela al femeii independente, fericite și împlinite.

În loc de concluzie.. cam asta este și părerea mea despre acest gen de cultură de masă contemporană

Amintiri frumoase

În primul rând - mulțumim frumos pentru toate gândurile bune pe care ni le-ați transmis ieri, începând de dimineață, până.. inclusiv astăzi. Ce urări frumoase! Mulțumim pentru fiecare în parte și le întoarcem spre voi cu mare drag. Iar celor care își caută perechea, vă dorim să aveți măcar norocul nostru.
În al doilea rând - am niște poze care astăzi împlinesc și ele un anișor. Pentru că în ziua de după nuntă, ne-am luat frumos hainele groase și foarte groase pe noi, oboseala din oase, răgușeala din gât și cheful de petrecere și ne-am retras în munți, la cabană. Fiind o zi de luni, nu toți prietenii au putut să ni se alăture. Unii au venit de dimineață, alții după-amiază, dar a fost foarte frumos și așa. Din ziua aia ne-a rămas o vorbă - "Hai să facem ceva! Un foc de tabără!". Alex Cocă, normal :)). A da, Pepe a fost domnul profesor de.. anatomie, să zicem. Un moment de maximă seriozitate! Mike chiar a fost cel mai serios dintre toți. Lioara.. Trecem la Camy! Foarte frumoasă Camelia. Toți băieții au fost cu ochii pe ea, încă de la nuntă. Iar noi doi eram încă setați pe modul de îmbrățișat și pupat toată lumea :))

So.. chiar dacă nu am făcut niciun chef ca să sărbătorin anul, asta nu înseamnă că nu vom face nicio mișcare. Așa că vom face ceva de genul 2 în 1, de ziua lui Alin. Tot la munte, tot la cabană, cu toată lumea. Anunțăm din timp ce și cum!

My sweet September! (primul an oficial)

De vreo două zile sunt numai un zâmbet. "U, ce făceam acum un an pe vremea asta?" și el îmi răspunde, zâmbind complice gândurilor mele.

Ziua noastră a fost atât de frumoasă și de emoționantă, încât am plâns de fericire, cred, mai mult de un sfert din nuntă. Orice urare spusă din suflet de prietenii noștri, orice îmbrățișare și zâmbet sincer venite din partea celor dragi și foarte puțini, mi-a dat aripi. Am și râs mult în ziua de 6 septembrie 2009. Ca dovadă stau pozele și filmările. Ne-am ținut de mână toată ziua, ne-am zâmbit și ne-am sărutat mai tot timpul. La câtă adrenalină pompa în noi, eu una nu am mai simțit nici frigul, nici durerea de picioare, nici aia de burtă, nici oboseala. Eram slăbită, nedormită și nemâncată de zeci de ore. Dar nu a mai contat nimic. Odată intrați în ziua noastră, ne-am lăsat duși de val și a fost minunat.

Nu-l mai văzusem pe Alin atât de emoționat niciodată. Mereu sigur pe el, foarte greu de impresionat și cântărind la rece tot ce se-ntâmplă în jurul lui, acum un an a fost altcineva - era tot numai o emoție.

Dimineața am început-o cu o ceartă. M-am certat în mașină cu Cipri și l-am amenințat că dacă-mi va strica ziua, îl strâng de gât. Toată lumea era agitată, asta e. Aia a fost ultima ceartă dintre noi. Dar frățiorul meu mă iubește, știu eu, foarte mult. Și invers!

Apoi, câteva ore le-am petrecut cu fetele mele, Lioara și Eniko. La coafor. Cât am mai râs și acolo! Eni a făcut șou, ca de fiecare dată. Mi-aș fi dorit să nu se strice aparatul foto și să am niște amintiri de-atunci. Când am terminat cu spoiala, am așteptat mașina care trebuia să ne ia.. vreo 15 minute în stradă. Eram o rocăriță cu voal de mireasă, ținută-n brațe de Eni, pentru că tremuram și de frig și de emoții. Lioara mea era creață :) și frumoasă!

Abia când l-am văzut pe Alin m-am mai liniștit. Pentru că până să ajungă acasă la mine, eu am fost un pachet de nervi. Apoi au început alte peripeții, care s-au ținut lanț până la terminarea oficierii căsătoriei, la Sala Dietei din Cetate. Iar chitara lui Sandu a cântat foarte duios :)

Când mă gândesc la căsătoria noastră, prima dată îmi amintesc de cununia religioasă. Nu suntem noi cei mai evlavioși dintre pământeni, dar a fost un moment aparte. O emoție plăcută, o promisiune și speranța că Divinitatea ne va proteja uniunea. La un moment dat mi-am văzut mama lăcrimând. A fost mai mult decât aveam nevoie.
Iar petrecerea.. ca la petrecere - dans mult, agitație mare, poze peste poze. Nu am valsat. Primul nostru dans a fost mai mult o strângere luungă în brațe, invitând lumea să își aducă aminte cât de frumoasă este viața. What A Wonderful World, Louis Armstrong.

Apoi, nici nu am avut timp să ciugulim ceva din mâncare. Eu am apucat să înghit câteva boabe de struguri, o lingură de supă și o felie din tortul nostru foooarte gustos, dar nu prea arătos. Am preferat să fie așa și nu invers.. Pepe a vorbit mult, Țache (și băieții de la Icar) a distrat lumea și amândoi mi-au respectat dorința de a nu cânta sub nicio formă următoarele: Ești mireasa vieții mele - Ovidiu Komornic, Frumoasa mea - Marcel Pavel, Fii cu tupeu nevastă și să n-aud vreo influență de manea în nicio melodie. Buni băieți! Și ascultători :)
Am fost furată de fratele lui Alin, Luci. Ceea ce nu se face de obicei. Dar furatul ăsta a fost premeditat.Trebuia cumva să ajungem în Cover, să ne tragem sufletul, cu toții. Eu, Alin, Lioara, domnișorii, nașii.

Pentru că nunta noastră a fost în prima duminică a lunii septembrie, invitații nu s-au mai lungit atât de mult, astfel că pe la 3 dimineața, am mai rămas vreo 20 de oameni. Gașca de la Monitorul de Făgăraș și prietenii apropiați. Nu pot să uit un dans anume, pe care l-am dansat cu toții, ținându-ne de mâini. A fost un moment foarte intim și frumos. Ei se încălziseră bine și tot mai vroiau distracție. Pe care au continuat-o la Cover Club, până dimineața, devreme.

Pe la ora 6.00 am vrut s-o sun pe Alinutza "sora mea geamănă", care s-a căsătorit, în aceeași duminică, cu verișorul lui Alin, Cosminache. Cu o jumătate de oră mai devreme decât noi :)) M-am gândit la ea mult în ziua nunții mele. Ne-am dorit amândouă să ne întâlnim și plănuisem asta. Dar este inutil să-ți faci prea multe planuri pentru ziua nunții. Este aproape imposibil ca toate să fie duse la sfârșit. Dar cât de frumos este ca două prietene foarte bune și foaaarte vechi să își sărbătorească aniversarea căsătoriei în același timp! Urările ți le spun în particular, iubita!





Astăzi aș vrea să le mulțumesc prietenilor foarte, foarte dragi care au fost alături de noi, acum un an. Prezența lor a contat mai mult decât orice cadou primit. Familiei de la Cover Club, familiei din presă, Lioarei mele, lui Eniko și Sandu, Vio, Țache cu trupa, Pepe. De fapt prietenilor noștri de suflet. Nu mulți. Dar cei mai importanți! Care ne-au făcut ziua de neuitat.

A trecut un an și nu-mi vine să cred c-a trecut atât de repede. În tot timpul ăsta, am alergat ca doi nebuni după ceva. Câteodată am mai și obosit.. Dar pentru că alergăm împreună și ne ținem de mână strâns, nu ne abandonăm atunci când unul dintre noi obosește, este cel mai important. O să ajungem acolo unde ne dorim, la un moment dat. Iar aventura asta îmi place. Iar nunta.. nunta mi-a plăcut foarte mult, dar cel mai mult îmi place de Alin, pentru că este atât de perfect pentru mine, încât m-aș căsători cu el în fiecare an. Și nu aș schimba nimic - nici măcar greșelile și peripețiile prin care am trecut, nici frigul și ploaia măruntă din ziua aia, nici durerea de tălpi, cu care am alergat desculță prin iarba udă. A fost ziua noastră perfectă de septembrie :)

Spirit și emoție. Amintește-ți visele!

Feather to fire

Fire to blood

Blood to bone

Bone to marrow

Marrow to ashes

Ashes to snow.

Frumusețe, pace, iubire, viață, - Ashes and snow . Un film de 60 de minute, o expoziție fotografică, un roman - de fapt un întreg proiect al fotografulului canadian Gregory Colbert, care trebuie simțit. Este, de fapt, o călătorie spirituală spre noi, o reîntoarcere acasă. Pentru mine este unul dintre cele mai frumoase lucruri realizate vreodată de mâna, mintea și sufletul unui pământean. Este un post aparte cel de astăzi, pentru că îl consider unul dintre cele mai intime "mărturii" despre Raluca. Este o parte din modul în care își găsește ea liniștea, atunci când se îndepărtează de spirit și de stea.. Așa că, dacă doriți să inspirați puțin din pacea mea, astăzi....



“Dacă vii cu mine în clipa aceasta minutele-ți vor deveni ore, orele-ți vor deveni zile, iar zilele-ți vor deveni o viață.."

"Prințesei elefanților : am dispărut în urmă cu exact un an. În acea zi, am primit o scrisoare. Mă chema să mă întorc în locul în care a început viața mea cu elefanții."

"Te rog să mă ierți că liniștea dintre noi a fost neîntreruptă timp de un an. Această scrisoare rupe această liniște. Ea marchează prima dintre cele 365 de scrisori ale mele, către tine. Câte una pentru fiecare zi de tăcere."

"Niciodată nu voi mai fi eu însumi, decât în aceste scrisori. Ele-mi sunt hărți ale căii păsării. Și sunt tot ce știu eu că este adevăr. Îți vei aminti totul.. Totul va fi ca înainte.”

"La începutul timpurilor, cerurile erau pline de elefanți zburători. În fiecare noapte se coborau în același loc de pe cer și visau cu un ochi deschis. Atunci când privești țintă stelele de pe cer, privești în ochii lor deschiși de elefanți, care dorm cu un ochi deschis, ca să vegheze cel mai bine asupra noastră."



“De când mi-a ars casa din temelii, văd luna mult mai limpede. M-am uitat la toate Eden-urile care s-au prăbușit în mine. Am văzut Eden-urile pe care le țineam în mâini, dar le-am lăsat să plece. Am văzut promisiuni pe care nu le-am ținut, dureri care nu au fost adevărate, răni pe care nu le-am vindecat, lacrimi pe care nu le-am vărsat, am văzut morți pe care nu i-am jelit, rugăminți cărora nu le-am răspuns, uși ce nu le-am deschis, uși ce nu le-am închis, iubiri lăsate în urmă.. și visuri ce nu le-am trăit."

"Am văzut tot ce mi s-a oferit, ce n-am putut accepta, am văzut scrisorile pe care le-am dorit, dar niciodată nu le-am primit, am văzut cine aș fi putut fi, dar niciodată nu voi deveni."

"Aceste scrisori sunt scrisorile mele către voi.. Inima mea e ca o casă veche, ale cărei ferestre nu au fost deschise de mulți ani. Dar acum aud ferestrele deschizându-se.."

"Îmi amintesc relația dintre tată și fiu.. și savoarea.. mi-o amintesc.. și zgomotul piersicii.. Îmi amintesc orice.. Dar nu-mi amintesc ca vreodată să fi uitat. Amintește-ti visele..!"

"Pe masură ce urmăresc savana elefanților, cu cât mai mult ascult, cu cât sunt mai deschis, cu atât ei îmi amintesc cine sunt. Fie ca îngerul elefanților să-mi audă dorința, să colaboreze cu toți muzicanții orchestrei naturii.. Vreau să văd prin ochii elefanților. Vreau să joc dansul care nu are pași. Vreau ca eu să devin dansul.."

"Nu-ți pot spune dacă ești destul de aproape sau de departe, de liniștea după care tânjesc, uitându-mă la figura ta. Probabil că dacă fața ta ar putea să se întoarcă spre mine, acum, mi-ar fi mai ușor să refac figura pe care credeam că am pierdut-o. Mie însumi."

"Din pană, foc.. din foc, sânge.. din sânge, os.. din os, măduvă.. din măduvă, cenușă.. din cenușă, zăpadă..."



"Nu contează ce scrie pe hârtie.. contează ceea ce e scris în suflet. Așa că arde scrisorile și împrăștie-le cenușa în zăpadă. La marginea râului, când vine primăvara și zăpada se topește. Iar când râul revarsă, întoarce-te la malul râului și citește din nou scrisorile mele, cu ochii închiși. Lasă cuvintele și imaginile să-ti spele trupul precum valurile. Recitește scrisorile, cu mâna pâlnie la ureche. Ascultă cântecele Edenului.. Pagină.. cu pagină.. cu pagină.

Zboară pe traiectoria păsării.. Zboară..”

Gututen tag, lupule!

Asta-i o vorbă de-a mea, atunci când trebuie să salut pe cineva "drag" mie. Nu o spun des, dar o spun. Pentru mine expresia asta are o altă semnificație și dacă ar fi s-o scriu.. ar fi așa - Gutute-n tag, lupule! Mai departe nu insist cu explicațiile, pentru că este destul de clar. Nu e un salut de bine, asta-i cert :)
Deci, dacă nu stați prea bine la departamentul "răbdare" și nici nu le prea aveți cu nemțeasca, atunci va fi destul de dificil să citiți textul de mai jos. În cazul în care sunteți ambițioși (ăsta-i cuvântul ăla ce place românilor ceva teribil) și curioși de povestea lupului, a caprei și a celor trei "copii de capră", atunci vă urez sporuri. Mike, postul ăsta este mai mult pentru tine. Ca să-ți mai îndulcesc ziua :))

Das Kapra un Trai KindernKapren
Zwei machen sie zu hab das RDG, das alle meine, trăia eine kapra und drei kindernkaprăn! Das Kapra cross zu Hermanstadt das zu bitte grossen potol: shunculainăn, salamanainăn und unt !
Das Kapra sprechen zu Kindern:
-Achtung! Hinaus mama dracu` der kleine iedutzan inchidan der ușa! Că o să singern! Und Kapra singern:
-Drei mutter kinder komm zu aghentzia Tarom, und mutter v-aduce vouă: OO!!!
-Javol H, mutter!!! Und Kapra spălainăn das putina!
Eine grosse lupulainăn. Aghe tzecret zu gestapo! Singen eine melodia:
-Nu` s frumos da nici urât și sunt mititel la gât!
-Das ist nicht mutter! Das ist Petre Roman! Lupulainăn încercat iar:
-Alo, alo…. allez en france du la patrie…..!!!
-Das ist nicht mutter das ist ein franzosich partizan! Und sie tragen mit eine pushcan… Gut nicht nimerit lupulainăn aber găurit pe ăia doi grosse!!! Ven Kapra întoarsen zu hause der kleiner kindern zise:
-Mutter! Der grosse lupulainăn haliten mein zwei bruder!
-Nein!
-Ya!
-Nein!
-YA, fă proasto ce ai, n-auzi? Und Kapra suit zu mashinăn und merse la lupulainăn!
-Gututen tag, lupule!
-Was?
-Vas esti tu! Tu ai haliten mein zwei kindern?
-Naturlich că nein! Un kapra schimbă das tactic!
-Ya lupulainăn, ya! Spritz mich! Wunderbar… Ya, ya…
-Nein Kapra, nein! Tu ma exercitaran! Und Kapra scoase eine kleine pistolen un zburan der cap aus den lupulainăn!

MORALA:
PE CĂRAREA DE LA MOARĂ FRUMOS CALC-O DOMNIŞOARĂ…….. TRENU`!!!!!!