Mi-e frică..

De câteva zile stau cu frică. De fapt frica mi-a cam mirosit slăbiciunea și acum se tot ține după mine. Așa că îmi petrec timpul cu ea, că ne-am obișnuit una cu cealaltă. Ne mai ținem de urât..

Din cauza unei doctorițe extraordinar de pricepute, bunica mea a înghițit multe zile la rând niște pastile care se prescriu, de fapt, bolnavilor de Alzeimer și schizofrenicilor. În timp ce bunica mea nu suferă de niciuna dintre cele două. Motiv pentru care, într-o noapte, organismul ei a făcut o reacție urâtă și am fost nevoiți să o internăm în spitalul tulbure. Un accident vascular, semipareză.. Niciodată bunica mea nu a avut nevoie de internare, iar acum mi se strânge inima când văd că abia vorbește. Și are ochișorii pierduți. Eu nu am mai văzut-o în starea asta niciodată. Are 68 de ani și acum o săptămână era vioaie și glumeață. Nu avea nevoie de ajutorul nostru. Ea mergea singură la cumpărături, își plătea singură dările la stat, își vizita prietenele. Avea programul ei de pensionară liniștită. Și dintr-o dată nu o mai recunosc. Ar trebui să-i mulțumesc doamnei doctor că mi-a aranjat-o. Acum tot ce vreau este să își mai revină cât de cât, pentru a o scoate la timp din spitalul nostru.. celebru. Ne grăbim să o ducem la Târgu Mureș, ca s-o punem cât mai repede pe picioare.

Eu, spre deosebire de alți copii, am avut un singur bunic și o singură bunică. Părinții tatălui meu au murit când tata era tânăr. Copil chiar. Așa că dragostea mea pentru bunici nu s-a împărțit la patru, ci la doi. Bunicul meu a murit acum 10 ani. Nu pot concepe că și bunica mea va pleca odată.. Și nu acum!

Știam că ceva rău urmează să se întâmple. Am fost avertizată, de mai multe ori. Am sunat-o pe bunica de fiecare dată să văd dacă este bine. Era perfect sănătoasă și mă mai liniștisem. Iar acum câteva nopți am avut cel mai urât coșmar dintre toate. În următoarea noapte.. s-a întâmplat. În vis am reușit să mă trezesc la timp..

De ce nu mai răspund la telefon..

Pentru că mi-a fost furat. Simplu. Pentru furt, oricât de mic ar fi, eu aș tăia câte un deget făptașului. Dacă trece de 20 de furturi - câte o mână, apoi un picior și tot așa. Să se lecuiască de obiceiul ăsta. Telefonul avea pentru mine dublă valoare sentimentală. Noroc că nu mă atașez foarte tare de lucrurile materiale, așa că după un sfert de oră în care am înjurat țiganii, mai ceva ca o mahalagioaică (nu sunt rasistă și a fost prima oară când i-am înjurat), m-am resemnat și m-am liniștit. Oricum, în fiecare an schimb cam două-trei telefoane. Numerele de telefon, tot așa. Deci.. nimic nou sub soare. Dar am fost furată pentru prima oară. De-asta este un eveniment care merită menținut în jurnal.

După două zile și două nopți petrecute cu Seba, Feliciti și Alessandro.. mă resimt bine de tot. În ultimele trei zile am dormit aproape cinci ore așa că simt nevoia sa dorm tot uichendul. Din păcate, mai trebuie să muncesc, altfel aș fi hibernat. Deja mi-e dor de Alessandro.

Un bucureștean m-a întrebat, zilele trecute, dacă am "ceva în buze" :)). Nu, nu am! Și nici nu mi-aș introduce substanțe străine în corp.

Când am terminat cu munca, mi-a distras atenția un țigănuș. "Domniță, nu ai să-mi dai un leu?". Probabil că m-am uitat foarte urât la el. În replică: "Domniță, da' nu-ți fur nimicaa!". Hai, lasă-mă! Poate nu acum.. Dar pun pariu că te antrenezi, nu stai degeaba!

Mă doare tot corpu' azi. Și mintea mă doare. Cred că mă strigă patul meu moale. Da, el mă strigă :)

Foștilor colegi din presă, care îmi sunt dragi!

O, cum ne așteaptă pe noi niște câteva zile pline. Grele tare! Vine Sebanu. Vom încerca să ne ținem după ritmul lui de.. a face orice. Cred că săptămâna asta vom fi tot somnambuli, afumați, rupți de oboseală, vom râde până ne vor durea mușchii feței.

Dar până va ajunge Seba acasă.. am început săptămâna fain de tot. După ce am scăpat de munci, ne-am întâlnit, în Intim, cu foștii colegi din presă, dintre care doi dezertori. În categoria asta intru doar eu și Alex Sburlescu. Alina și Alinu meu încă mai dau la sapă, asta-i viața.. Foarte, foarte, dar foarte puțini dintre foștii colegi din presă mi-au rămas la inimă. Și îmi plac tocmai pentru că sunt conștienți de faptul că toată mizeria asta de meserie nu are niciun sens. Doar îți mănâncă nervii și te înrăiește. Mă bucur sincer că Alex s-a rupt total de meseria din ultimii ani și acum face cu totul altceva. Are un job din care chiar câștigă niște bani și unde are colegi cu care chiar se poate înțelege omenește. Fără răutăți, invidii și "strâmbe". Fără nervi, pupat în dos partidul-tată, jucat teatru zi de zi, potolit nervi și controlat vorbe. De ce naiba îmi aduc eu aminte de chestiile astea, tocmai acum? Pentru că de fiecare dată când revăd un fost coleg, instantaneu îmi vin în cap amintirile din anii ăia pierduți, în care alergam ca o bezmetică după.. nimic, practic. Când revăd foștii colegi, am o emoție anume și câteva secunde am impresia că mă întorc în timp, ceea ce nu-mi face bine. Dar am învățat că vechea Raluca nu mai este Raluca de azi. Acum sunt un om normal, mă simt bine în pielea mea de.. civil.

Mă aberez, când de fapt am vrut să scriu cu totul altceva. Că m-am simțit în seara - noaptea asta foarte bine. Am uitat că este abia începutul săptămânii și, înconjurată de oameni faini, am petrecut câteva ore mișto de tot. Am povestit, ne-am amintit momente haioase, ne-am jucat un joc nou, am râs. Am aflat cine era Johannes ăla, cu toate că toți eram convinși că deja știm despre cine e vorba. Cosminache a avut parte doar de personaje de desene animate. Cu ochelari groși și o soră.. hai să spunem iubită de toată lumea. Cu Mangi m-am sincronizat la niște treburi. Eu mi-am ghicit ambele personaje. Iar Claudiu nu ar fi ghicit ultimul personaj nici până mâine dimineață :)) Cică unii au mai și trișat, dar eu nu am văzut nimic! Cel mai tânăr dintre meseni, Sorin, a trebuit să îndure glumele noastre de prost-gust legate de viitoarea lui meserie - preot. Preot în căutare de soție și parohie, normal. Iar vărul nostru prin adopție, Dan, a încercat inutil să atragă cumva-cumva atenția unei barmanițe. Eu i-am zis că e prea tânără pentru el, dar el nimic. S-a convins singur că nu avea nicio șansă..

Prefer oricând să stau în mijlocul oamenilor reali, nu al "vedetelor locale", false și uscate de atâta venin ce le clocotește pe dinăuntru. Și mă bucur în fiecare zi că m-am desprins definitiv de toată cacealmaua în care m-am complăcut de la 19 ani, încoace. Totuși, sunt recunoascătoare pentru ceva. Pentru că le-am cunoscut pe acele foarte puține persoane care-mi vor fi dragi toată viața. Așa l-am cunoscut pe Alin. Apoi pe Mangi, pe Tibilache, Crisu Ișvan, Mery, Alexandru Cocă și Alex Sburlescu.. Pe Cristina nu am mai văzut-o de ani, este la București, are familie numeroasă acum. Am plâns ca un copil când a plecat din Făgă și mi-aș fi dorit să o cunosc mai din vreme. Mery s-a retras și ea, e mămică. Poate va reveni la presă. După ce m-a pișcat de câteva ori, cum îi era obiceiul :), m-a acceptat în echipă, cu tot cu ciudățenile mele. Nu i-am spus niciodată, dar sper să știe că mi-e dragă. De fiecare dată când îl văd pe Tibilache îmi râde sufletul. Împreună cu "floarea lu' ticu'" făceam o pereche perfectă, pe teren. Încă lucrează.. Alex Cocă ne este drag pentru că.. așa este el, un băiat de zahăr, care pe deasupra ne-a suportat fițele cu calm și răbdare, timp de peste șase luni grele (a fost fotograful nostru la nuntă..). Ultima dată a lucrat pentru Realitatea Sibiu, care acum.. stă puțin pe tușă. Mai nou a devenit un tânăr om de afaceri. Alexandru Sburlescu este un haios și râde cu poftă, ceea ce-mi place grozav. El a fost ultimul meu coleg cameraman. Dar dacă am răcit dup-aia.. ce să fac? :)) Mangi.. este mai mult decât o prietenă.. Iar Alin.. mi-a fost coleg, șef, apoi "rival". Iar acum este jumătate din mine.

Am început săptămâna privind, în același timp, și înapoi și înainte. Cu toată încrederea că lucruri bune se întâmplă la tot pasul, chiar și atunci când am impresia că nu este așa!

For The Love Of God !

Steve Vai - România, București. Decembrie 2010 !!!

Și mie îmi place Hendrix!

Nici nu știu cum să încep! Dar zic așa: mergeam pe stradă și am găsit un manuscris. În el era scrierea ce o postez acum în jurnal. Sau poate că, pur și simplu, a scris-o un prieten.. Mi-am dorit să o pot face publică în felul ăsta și acum o fac. Merită citită cu răbdare, într-o seară sau dimineață liniștită, acasă, în camera ta, cu fereastra larg deschisă. Și vai, cât timp mi-a luat să rescriu 11 capitole, în format electronic! :)


UNORA LE PLACE HENDRIX!

Prietenelor mele, în memoria lui Janis şi Jimi

MOTTO: “Spune-mi ce muzică asculţi, ca să-ţi spun cine eşti!”


CAPITOLUL I – Vlady o cunoaşte pe Ilaria şi cântă în club

Ciripitul privighetorilor îl trezi pe chitaristul Vlady. Erau de fapt vrăbii dar vorba aia: “cui îi pasă?”. Se îndreptă spre bucătărie, îşi turnă în ceaşcă un rest de cafea rămas dintr-un trecut incert şi începu să rememoreze cântarea de aseară din club. Aici ar fi trebuit să-şi aprindă o ţigară dar Vlady era nefumător. În definitiv nimeni nu este perfect! Îşi aminti cu neplăcere că la blues-ul “Five Long Years” greşise două secunde armonia, în loc de Em b 7 degetele i se duseseră pe Em b 7+! “Ce superficial pot fi!”. Se consolă repede socotind că însuşi marele Jimi, idolul lui, falsa de multe ori în concerte ca să nu mai spun că l-a prins de câteva ori şi cu Fenderu’ dezacordat! Dar cel mai rău îi păru că la bisu’ cu “Voodoo Chile” fusese prea “cuminte”, tocmai învăţase nişte figuri de la Steve Ray dar, din comoditate, nu le aplicase! E drept că basistul, ca să se distreze, fuma pe scenă şi îi arunca fumul în ochi, lucru ce i-a distrat puţin atenţia dar ... “las’ că fac figurile data viitoare!”. Ceea ce îl deranja însă cel mai mult era neîndeplinirea visului său secret: să facă chitara ţăndări la final! Starea materială precară nu i-ar fi permis să-şi cumpere alta, aşa că ... Dacă ar fi fumat ar fi tras adânc în piept şi ar fi dat drumul la fum cu un oftat!
( În acest timp în Bagdad un flăcău învelit cu batoane de dinamită trăsese de şnur, trimiţând undeva, dincolo, încă 23 de suflete ).
Vlady deschise frigiderul şi când să scoată şunca îşi aminti că tocmai îşi propusese să intre în cură de slăbire. Realitatea este că în ultimul timp pusese nişte kile în plus, dacă făcea şi vocalu’ după un timp obosea şi nu mai reuşea inflexiunile dorite! Închise frigiderul, se duse la computer şi ... ce să facă ... ce să facă ... nu avea chef să asculte nimic ... îşi aminti că Tori, după o seară la club în care fusese în mare vervă, tocmai îi sugerase să scrie un roman ... zâmbise atunci ... “ce roman să scriu eu, nu mă pricep la asta!” ... dar acum zise să mai schimbe puţin macazul ... muzică, muzică şi iar muzică ... “ia să mă distrez un pic, n-o fi roman dar o povestioară acolo pot încerca !”. Deschise o pagină în Word şi, după 21 de minute în care nu reuşi să scrie nimic salvă pagina goală “doc1.doc” ... “continui mai târziu, acum n-am inspiraţie!”. Drept care eroul nostru se îmbrăcă 1) şi plecă în oraş.
( În China tocmai se născuse al unmiliardtreisutecincizecişitreidemiidouăsutoptzecişipatrulea cetăţean al acestei ţări ).
Puse în buzunar stick-ul cu negativul ultimei lui compoziţii şi, pentru că ploua uşor, Vlady luă şi o umbrelă. Paşii îl purtară inevitabil spre club, ce să-i faci, acolo sunt instrumentele şi instalaţia de sunet! Ploaia se înteţi iar în cale îi aparu un amic, Zeno. Încercară să se protejeze sub singura umbrelă din dotare dar rafalele de vânt spulberau bunele intenţii. Atunci, din spirit de solidaritate faţă de un prieten, Vlady aruncă umbrela la primul coş de gunoi iar cei doi îşi continuară drumul înfruntând furtuni, vijelii, tornade, uragane, capcane ... ( hei, hei, ajunge cu exagerările! ). Năvăliră în club uzi leoarcă şi se repeziră la bar să dea peste cap o vodcă 2) 3). Se aşezară la o masă şi o comandară pe a doua. Porniră o discuţie despre diferenţele între calitatea sunetului la amplificarea pe lămpi sau cea prin tranzistori, prea plictisitoare pentru cei neavizaţi aşa că o să sar peste ea, să nu aruncaţi scrierea de la prima pagină!


­­­­­­­­­­­­­­1) Blugi şifonaţi rupţi la genunchiul stâng, pantofi sport ieftini, un tricou negru ce făcea reclamă lui Eric Clapton, haină de vânt indefinită ca model şi culoare (N.C.)

2) Se zice că în caz de frig şi udeală e bine să bei o tărie. Cercetătorii americani neagă ferm această soluţie dar cei olandezi susţin că 53 – 74 ml de alcool ar avea efecte benefice (N.C.)

3) “Nu vă mai bateţi capul, ud sau uscat oricum aş fi băut vodca aia!” (N.Vlady.)


Pentru că în contractul cu editorul acestei scrieri am obligaţia să introduc şi nişte pasaje din care să rezulte “bogăţia spirituală a poporului român” următorul pasaj va fi scris în stilul baladelor populare de demult:

Foaie verde flori de ceapă
Cei doi nu băură apă
Şapte vodci ei înfruntară
De din zori şi până-n seară
Muzici, bârfe, zeflemea,
Bancuri fără de perdea
Măre timpu tot trecea
Vodca-i sensibiliza
Măre prieteni apărea
Şi masa se-mbogăţea
Aparură şi fetiţe
Toate blonde în cosiţe
Împreună se distrară
De din zori şi până-n seară
Foaie verde flori de ceapă
Nimeni nu băuse apă 1)

Ei, gata cu prostia asta! Timpul trecu pe nesimţite, masa se umpluse de prieteni de ambele sexe, iar Vlady simţi nevoia să cânte. Aici trebuie să vă spun că mai nou avea şi nişte probleme sentimentale. El, chitaristul ăla dur, cu o bogată experienţă de viaţă, ordonat şi dedicat cântărilor, calm şi mă opresc aici cu laudele să nu-l deochi ( ... o voce din off: “I put a spell on you ...” ), se îndrăgostise de o nouă cunoştiinţă, n-aş vrea să par răutăcios, cam la prima vedere cum se zice! Ştia doar cum o cheamă, băuseră acum câteva zile din întâmplare o cafea la barul din club, dar în rest nimic! Câţi ani are, unde stă, ce învârte, ş.a.m.d.. Discutaseră, normal, despre muzică (oricum Vlady nu ştia altceva!) şi gata! De atunci, un şerpişor apăru în sufletul eroului nostru şi-l destabiliză total. Fire de artist, ce mai! Spera ca Ilaria să apară din nou pe acolo (aşa o cheamă pe eroina noastră) şi tot trăgea cu coada ochiului spre uşa de la intrare.
( La bursa din New York preţul petrolului urcase la 726,92 dolari / baril )
Aici autorul simte nevoia să-l lase pe Vlady să-şi acordeze chitara şi face o mică psihanaliză a mult-prea-lăudat-ului de mai sus. Dacă sunteţi insensibili sau aveţi probleme cardiace e bine să nu citiţi rândurile următoare:
“Cănd Ilaria plecă, sufletul lui, un bloc de piatră de peste patru tone, se sfărâmă în şapte! Pământul începu să tremure uşor, cu un zgomot surd. Munţii se colorară în mov, râurile se umflară în matcă, vântul începu să sufle cu putere. Mai trecu o zi şi cele şapte bucăţi sa fărâmiţară în mici bucăţele. Soarele ardea cu putere, cerul se facu de un albastru intens, sufletul luat de vânt începu să plutească. Mai trecu o zi şi bucăţelele se transformară în nisip. Pierdut în imensitatea Universului, Vlady întâlni dragostea pură şi inocentă: trăznete, miros de ambrozie, şoapte suave, bombardamente nucleare, groapa Marianelor din Oceanul Pacific, cetină de brad, căprioare, explozii solare, Himalaia, floarea soarelui, imense pajişti verzi străjuite de chiparoşi, mesaje subliminale, acordul Do major la 10.000 de waţi, zâne, clivaje geologice, etc., etc., toate mixate ca în visele unui drogat cu LSD! Căci o, cititorule! Nimic nu e mai puternic pe lumea asta decât iubirea! Cu ea poţi înfrunta ... “

1) Sper ca editorul va fi mulţumit, cititorul nu contează! (N.A.)

( Sunt tras de mână să mă opresc, mai aveam vreo 33 de pagini în stilul ăsta desuet, dar trebuie să ne fie şi milă de cititori iar Vlady tocmai a început să cânte ).
Pentru încălzire debută cu melodia pentru copii “Vine, vine primăvara”, cântată cu mult distors şi cu acordurile alterate de n-o recunoşteai decât după versuri. Continuă cu transpuneri personale din muzica clasică: Simfonia 6 – a de Ceaikovski, Sonata lunii de Beethoven şi Toccata în Mi minor de Bach. Urmară la rând: jazz din anii ’30, jazz din anii ’40, jazz din anii ’50, jazz din anii ’60, parcă în anii ’70 n-a ajuns, nu-mi aduc bine aminte! La sugestia celor din sală aduse în atenţia publicului şi câteva standarde de rock: “Sweet Child In Time”, “Night In White Satin” ( aici facu o scurtă pauză şi mai bău o vodcă ), “Radar Love”, “Hey Joe”, “Sweet Home Alabama” ( aplauze în sală şi participare interactivă ). Publicul se încălzise şi el, de Vlady ce să mai zic! De aici încolo relatarea va fi din ce în ce mai confuză, comentatorul este şi el om, nu !
Se trecu la blues cu “Red House” şi publicul înnebuni ! Câteva gagici leşinară şi fură resuscitate cu succes prin metoda respiraţiei artificiale « gură la gură ». Alte gacici veniră pe scena şi eroul secundar 1) se alese cu câteva numere noi de mobil date cu garanţia că ” ... oricând şi orice ...“. Am uitat să vă spun că între timp se alăturaseră şi colegii de formaţie. Se trecu la “In-A-Gadda-Da-Vida“ în care bateristul prinse un solo de tobe de 23 de minute. “A Whiter Shade Of Pale”, pentru organist şi ”White Room”, să facă şi basistul un solo ( sărmanul Vlady mai bău o vodcă ). Veni şi vocalista Ella şi ca să nu mai piardă vremea începu direct cu Janis! Fetele de la bar de abia mai pridideau cu servitul băuturilor! Bodyguarzii ţineau faţă cu greu celor ce nu mai puteau să intre, incinta era arhiplină. Pereţii se cutremurau şi acum se întămplă ceva straniu: Vlady ceru un suc! Nu spun de care, să nu fac reclamă gratuită!
( Pe undeva, prin Anzii Cordilieri, un vultur zbura deasupra crestelor înzăpezite, fără nici o ţintă anume).
Vlady mai puse 10 waţi în plus la amplificare şi începu “Since I’ve Been Loving You”. Tocmai când pronunţă “... you ...” uşa de la bar, acţionată de o mânuţă fină, cu o putere de 0,7 N / mp, începu să se deschidă cu o viteză de 25 cm / sec. În momentul cănd unghiul de deschidere ajunse la 88 de grade trigonometrice, adică după 3 secunde şi 52 de sutimi, îşi făcură apariţia nişte pantofi cu toc, de culoare roşie. Din ei urcau nişte frumoase picioare iar imediat deasupra genunchilor începea un superb deux-piece de aceeaşi culoare. Un guleraş alb încheia partea legată de îmbrăcăminte, urmat de un ten fără cusur şi o faţă încadrată de nişte ochelari de soare. La 123 de grade trigonometrice uşa se opri şi intră Ilaria! Pentru toţi ceilalţi o fată obişnuită. Dar nu şi pentru Vlady! Degetele de la măini începură să-i tremure şi trase un falset de toată minunea! Basistul rânji, organistul era nedumerit, bateristul îşi vedea de treaba lui. Încercă să continue dar brusc în sufletul lui se mixară violent: trăznete, miros de ambrozie, şoapte suave, bombardamente nucleare, groapa Marianelor din Oceanul Pacific, cetină de brad, căprioare, explozii solare, Himalaia, floarea soarelui, imense pajişti verzi străjuite de chiparoşi, mesaje subliminale, acordul Do major la 10.000 de waţi, zâne, clivaje geologice, etc., etc., ca în visele unui drogat cu LSD! Făcu un semn la băieţi să continue, puse amplificatorul chitării pe zero, puse chitara pe stativ ( încă mai era înzestrat cu ceva raţiune! ), coborî plutind de pe scenă şi păşi spre EA! O invită la masă rugând-o să accepte să stea împreună. Cu un zâmbet giocondin, plin de mister, Ilaria acceptă!
Din motive neidentificate de comentator, Ilaria era singură dar cum altfel am fi putut continua povestea noastră?
( Muzeul Luvru avusese în ziua respectivă 14.563 de vizitatori ).
Se aşezară la masa rezervată permanent trupei. ( Pentru amatorii de amănunte tehnice inutile pot să le spun că numele acesteia era “Sound Company” ). Între timp Compania de sunet se oprise şi ea din cântare: se putea vorbi! Inima chitaristului se făcuse cât un ... cât un ... am găsit: bob de mac! (n-am dorit să utilizez clasicul “purice“). Mai privi odată la minunata făptură din faţa lui, îşi luă inima în dinţi ( pe dracu, cum să-şi ia inima în dinţi? ) şi în timp ce pulsul aceleiaşi mult-prea-utilizatei inimi din ultima frază crescu la 120 zise :

1)Pentru cei nedumeriţi: măcar din politeţe eroul principal este Ilaria!

- Serveşti ceva, fac cinste?
- O mersi, eşti foarte amabil! E cam târziu pentru cafea aşa că mă limitez la un suc de mere!
- Dar o vodcă mică nu ţi-ar prinde bine?
- Mersi încă odată, dar sunt cu maşina!
Vlady facu un semn fetelor de la bar, Cristina luă comanda şi aduse sucul de mere pentru fată şi un whisky mic pentru băiat. Băiatul se uită la ea şi aceasta îi zâmbi, aşezând paiul în pahar cu aceeaşi mânuţă graţioasă cu care deschisese uşa. Paiul era de culoare galben pal şi instantaneu în mintea băiatului apăru o scurtă conexiune cu lanurile de grâu copt ale copilăriei. De acolo mintea lui zbură la holdele de grâu de la Auvers-sur-Oise pictate de Van Gogh. Mintea începu să-i zburde prin grâu aiurea, precum hard-disk-ul unui computer virusat: prin conţinutul mare de amidon pâinea, obţinută din grâu, îngraşă, un oarece tip de semănătoare de grâu a inventat-o în secolul al XVIII-lea agronomul englez Jethro Tull, la grâu îi zice în latină Triticum aestivum, grâul este a doua cultură mondială după porumb, şi câte şi mai câte! Mergând pe sistemul dual-core, creierul băiatului încerca în zadar să găsească o propoziţie inteligentă, cu care s-o dea gata pe fată sau măcar să înfiripe o conversaţie. Degeaba: “no results find!”. Până la urmă, cu privirea blocată pe guleraşul alb şi pe gâtul de gazelă de deasupra guleraşului îngăimă:
- Ǎăăăă ... îţi place Jimi Hendrix?
Presupunând, prin absurd, că fata ar fi fost vreo fană înrăită de-a lui Jimi, cei doi s-ar fi pierdut într-o discuţie în care Vlady îi putea spune Ilariei amănunte extrem de importante: înregistrările primare cu Lonnie Youngblood şi Isley Brothers, tipurile de chitară utilizate în 1967 la studiourile PPX, cu ce era îmbrăcat Jimi la concertul de la Berkeley din mai 1970, şi câte şi mai câte! Poate din intâmplare, fata nu muşcă momeala şi îi spuse zâmbind:
Nu-mi displace dar eu prefer, în general, o muzică mai liniştită!
Aici trebuie să am o scurtă intervenţie explicativă: pe cât era chitaristul nostru de expansiv şi volubil pe scenă, pe atât era de timid şi introvertit în viaţa de toate zilele. Vorbea mult mai bine cu corzile chitarei decât cu corzile vocale! Iar acum, timiditatea era amplificată de deux-piece-ul roşu al fetei. Roşii erau şi obrajii băiatului iar creierul era blocat iremediabil pe grâu ( programm not responding ).
( Chiar în acea secundă, un Boeing 727 al companiei American Airlines decolă de pe aeroportul O’Hare din Chicago cu destinaţia Miami ).
Fata zâmbi ( că doar nu era să scoată limba, ca-n emoticoane! ) şi continuă cu o voce liniştită dar sigură pe ea:
- Am nouă albume cu Eva Cassidy!
Dacă n-ar fi fost aşezat, băiatul s-ar fi prăbuşit, plin de ruşine şi umilinţă! Sărmanul! El n-avea decăt două piese, “Over The Rainbow” şi “Fields Of Gold”! Se facu mic de tot, tăcu, iar pulsul crescu la 132. Fără să-şi dea seama cât de adânc băgase cuţitul în rană fata continuă, cu multă naturaleţe:
Dacă vrei, ţi le trimit pe mess!
Sigur, ce adresă ai ?, reuşi să îngaime băiatul.
Îşi notă pe un şerveţel, cu atenţie să nu greşească vreo literă, adresa Ilariei şi tăcu în continuare. Uitându-se cu disperare în jur îi veni o idee:
Ǎăăă ... nu vrei să-ţi cânt un blues!?
Fata ... nu, nu zâmbi, dacă mai zâmbea odată probabil eroul nostru secundar ar fi leşinat de emoţie! ... răspunse :
- Eşti foarte draguţ dar trebuie să plec, lipsesc vreo zece zile din localitate şi trebuie să-mi fac bagajele. Dar ... poate ... altădată! Te caut când vin, mersi pentru trataţie, nu, nu trebuie să mă conduci! Mai vorbim pe mess, pa!
- ... Pa ... şi drum bun! reuşi să zică Vlady în timp ce privea hipnotizat cum se îndreptau spre ieşire nişte pantofi cu toc, de culoare roşie, din care plecau nişte frumoase picioare urmate deasupra genunchilor de un superb deux-piece de aceeaşi culoare.

( Imerturbabil, Pămîntul îşi continua nişcarea de rotaţie în jurul Soarelui iar Jupiter, conform unor legi astronomice de nezdruncinat, intrase în juxtapunere cu Saturn ).
Între timp eu, comentatorul destinat să vă povestesc vouă, cititorilor, ce s-a întâmplat, nu am stat degeaba în bar ... aşa că nu-mi amintesc prea multe ce s-a întâmplat după plecarea Ilariei!
Sigur este că Vlady, când a ajuns acasă, a deschis computerul, fila goală “doc1.doc” şi a început să scrie: “Ciripitul privighetorilor îl trezi pe chitaristul Vlady. Erau de fapt vrăbii ... “

CAPITOLUL II – Vlady meditează şi scrie

Pentru cei ce-l cunoşteau, chitaristul se schimbase brusc. Nu cu alte rânduri de haine, nici nu prea avea multe. Banii câştigaţi îi cheltuia în muzică cu partea de hardcore ( amplificatoare, efecte, microfoane, mixere ) iar ce rămânea îi risipea pur şi simplu ! Deveni tăcut ! Privirea-i se pierdea de multe ori în gol ! Altădată foarte dur la repetiţii, era acum concesiv ! Mai mult, cu mici excepţii, cânta numai blues, spre disperarea membrilor trupei. Aceştia, mai tineri, ar fi vrut mai mult ritm, mai multă dinamică! Admiratoarele îl sunau pe mobil dar mult-prea-adoratul le refuza politicos.
După repetiţii, băiatul mergea pe dealurile din preajma micului orăşel, se aşeza pe iarbă şi privea râul ce curgea la picioarele lui. În zare se vedeau frumoşii munţi cu crestele încă acoperite de zăpadă. O căprioară trecu liniştită pe lângă el, simţind instinctiv că nu face parte din tagma vânătorilor. Dacă ar fi fost fumător şi-ar fi aprins cu siguranţă o ţigară dar nu era!
Trecuseră numai două zile de la întâlnirea din club cu Ilaria şi timpul se scurgea, în accepţiunea lui, cu viteza melcului. Băiatul coborî în oraş şi se îndreptă spre radio unde îşi înregistră conştiincios emisiunea săptămînală. După mici bârfe cu Alex, tehnicianul ce-i făcea montajul, îl sună pe organist şi, 21 de minute mai târziu, se întâlniră în micul lor studio de înregistrări. Sound Company lucrau să-şi producă un album la care lucrau de aproape un an. După zeci de sesiuni de înregistrări în care au tras zeci de variante la fiecare piesă, în care s-au certat pe note, bemoli, diezi, modulaţii şi alte cele, aproape aveau master-urile la cele 12 compoziţii. Nu erau lucrurile dure ce le cântau în club, stabiliseră să facă un album mai ”dulce”, mai comercial, ce s-ar fi vândut mai bine. Băieţii aveau nevoie de bani pentru a schimba vechea şi obosita instalaţie de sunet. Puseseră ochii pe nişte Marshall-uri JCM 2000 iar basistul era înnebunit după ultimul model de bass-amplifier Hartke 3500. Şi la voci le-ar fi plăcut nişte Shure cu dinamică mai înaltă! Vlady insuşi şi-ar fi dorit o chitară Gibson cu care ar fi cântat jazz-rock! Of Doamne!
Băieţii se apucară să regleze frecvenţele modulare la partea de percuţie. Au umblat şi la compresia dinamică a solourilor de chitară. S-au contrazis 12 minute dacă să introducă un dinamic delay la finalul piesei “Vei veni” şi dacă să fixeze hard limiting-ul la -1 sau – 1,5. La partea de ”binaural auto-panner“ au hotărât că e potrivit un “pan cycling rate” de 10 Hz şi ... dar pe cine naiba interesează chestiile astea fade de tehnică !? Să nu ne îndepărtăm de centrul epic al scurtei noastre povestiri şi să vedem acum ce mai face şi Ilaria! Numai că nu vă pot spune absolut nimic, nu am nici cea mai mică idee ce face, aşa că sunt nevoit să mă întorc la chitarist!
Vlady se duse la frizer, se tunse şi îşi aranjă puţin barba. Se împrumută de la un prieten de nişte bani şi îşi cumpără un tricou nou. Nu era deloc genul de “dandy”, ba chiar din contra! Se îmbrăca foarte simplu şi era în general neglijent cu propria-i înfăţişare. Se uită în oglindă şi observă că vârsta pusese nişte amprente pe faţa lui. Observă riduri în jurul ochilor, lucru ce nu îl interesase până atunci. “Asta e bătrâne, ai crezut că eşti “condamnat” la tinereţe veşnică? Că vei zburda la infinit pe câmpiile patriei! Că …” ... ei, dar pasaje despre mersul vieţii citiţi mai bine la filozofii antici greci sau în Biblie, ei se pricep la asta mult mai bine ca mine!
Băiatul nostru ajunse acasă, deschise computerul, verifică poşta electronică şi nu găsi nimic de la Ilaria. Oftă şi mai scrise câteva rânduri la fila “doc1.doc” în timp ce asculta albumul de blues al lui Corey Harris: ”Fish Ain’t Bitin’”.

CAPITOLUL III – În care nu se întâmplă nimic ...

Cum necum trecură şi celelalte opt zile. În afară de faptul că băiatul verifica zilnic poşta electronică neprimind nimic de la Ilaria şi devenind tot mai trist, nu se întîmplă nimic demn de a vă fi povestit! Căci pe cine interesează tristeţea lui? Cititorii au alte griji cotidiene, mult mai importante pentru ei! Ba Leana s-a certat cu Ghiţă, ba Mioriţa vrea maşină nouă, ba lu’ Ion i-a apărut un coş pe frunte, ba ... ce să vă mai plictisesc ... mai bine trec la următorul capitol !

CAPITOLUL IV – Revenirea

Chiar în ziua în care Ilaria reveni în orăşel, Sound Company avuseseră un concert la Târnăveni. Vlady cântase mai prost ca niciodată, restul trupei salvase cumva live-ul dar erau destul de nedumeriţi!
- Ce-i cu tine Mese ( porecla lui, provenind de la “meseriaş” ), parcă nu ţi-a mers chitara?
- ... aşa e ... nu poţi fi tot timpul în formă ... sper să nu se mai întâmple ...
- Hai trage şi tu un gât de vodcă, zise organistul, întinzându-i sticla ce mergea din mână în mână ...
- ... păi să trag! ...
- Vezi că mâine seară avem cântare în club, să-ţi revii!
- Aaa, nici o problemă ... ia mai dă-mi sticla aia ...
Pe la două noaptea băieţii ajunseră la casele lor. Vlady deschise computerul, verifică poşta şi inima începu să-i bată puternic: avea un mesaj de la Ilaria! Transfigurat îl deschise şi citi următoarele:

“dragă Vlady,
am revenit! mersi pentru amabilitatea ta de la club, să ştii că mi-a plăcut şi vreau să vin şi mâine, parcă aveţi iar spectacol, sper că pe curând!
Ilaria
(n-am uitat, cu înregistrările Evei Casiddy o rezolvăm cât de curând pe mess)”

Băiatul se duse la frigider, scoase o sticlă de vodca, îşi turnă în pahar, se întoarse la computer, deschise fila “doc1.doc” şi continuă să scrie transfigurat, aşa cum putea şi îl ducea pe el mintea! Abia la 6 şi 12 minute dimineaţa reuşi să adoarmă, cu e-mailu-ul fetei sub pernă, ca să folosesc o figură de stil!

CAPITOLUL V – Reîntâlnirea

Se trezi pe la două, îşi facu alene o cafea pe care o savură într-o poziţie de relaxare, aşezat într-un fotoliu. Îi lipsea ţigara dar, repet, nu era fumător! Îl luă foamea şi îşi aminti că are 4 păstrăvi în frigider, prinşi chiar de el pe Porumbacu, acum câteva zile. Se gândi cum să-i pregătească şi alese reţeta “Păstrăvi cu alune”. Deci:
“Curăţaţi păstrăvii, spălaţi-i bine în apă rece, lăsaţi-i să se scurgă de apă şi presăraţi-i cu sare şi piper. Treceţi-i prin făină şi prăjiţi-i în unt topit, câte 7 – 8 minute pe fiecare parte, după care-i scoateţi pe un platou şi îi păstraţi la cald. În untul rămas puneţi alunele sfărîmate şi prăjiţi-le până când încep să se rumenească. Adăugaţi 100 ml vin alb sec şi lăsaţi să mai fiarbă 1 – 2 minute la foc mic, amestecănd încontinuu. Puneţi apoi păstrăvii în tigaie, stropiţi-i cu zeamă de lămîe, acoperiţi tigaia cu un capac şi mai lăsaţi la foc mic încă 2 – 3 minute. Puneţi păstrăvii pe platou şi turnaţi deasupra alunele şi sosul din tigaie. Ornaţi cu feliuţe de lămîe şi puneţi alături o garnitură de cartofi natur, presăraţi cu pătrunjel tocat mărunt.”
Chitaristul nostru respectă întocmai reţeta de mai sus mai puţin, din comoditate, părţile cu alune, vin, cartofi natur şi pătrunjel.


Se întinse apoi în pat, citi câteva pagini din “Maestrul şi margareta” de Bulgakov şi aţipi. Visă frumos, lucru ce nu i se mai întămplase demult!
Se făcea că era pe o pajişte verde, pe malul unui râu de munte cu apă limpede. Era singur şi nu se mira de asta. În timp ce privea la curgerea fără de sfârşit a apei, din pădure apăru şi Ilaria. ( Am vrut s-o aduc pe un cal alb, dar mi s-a părut prea deplasat, aşa că am lăsat-o să vină pe jos – zise comentatorul ). Se aşeză fără sfială lângă băiat şi îşi lăsă galeş capul pe al lui umăr drept. El nici să respire nu mai putea de emoţie dar când umărul îi amorţi o rugă să schimbe, de n-o fi cu bănat, umărul de reazem. Fata îi zâmbi serafic şi îl mângâie pe obraz. Băiatul îi luă mâinile în ale lui şi se uitară unul la altul preţ de fo’ şapte minute. Şi acum, dragi cititori, scoateţi batistele şi lăcrimaţi: urmează primul sărut! Feţele li se apropiara încet, închiseră amândoi ochii iar când buzele lor se atinseră tot pământul
( da ce zic eu pămîntul, întreg universul! ) se cutremură, o căldură imensă se revărsă în interiorul lor
( vulcanii păreau acum gheţari! ), totul dispăru în jur învăluit într-o aură azurie iar cei doi, ţinându-se de mână, începură să plutească deasupra pămîntului. Porniră înspre sud. După ce trecură munţii, văzură Dunărea, albastrul Mării Egee, al Mediteranei, nisipul galben precum grâul copt al Saharei, izvoarele Nilului, jungla africană, gheţurile nesfârşite ale Antarcticii, luară o curbă la stânga şi văzură cu claritate insula Madagascar, Taj Mahalul din India, Himalaia, deşertul Gobi, taigaua siberiană, făcură un ocol pe deasupra Amazonului şi aterizară pe o mică insuliţă pustie din Pacific, în preajma unui izvor cu apă limpede străjuit de chipeşi palmieri. Tocmai când băiatul se pregătea să-i recite fetei nişte sonete de Shakespeare ...
Vlady se trezi cu un zâmbet pe buze! Făcu un duş, îşi luă tricoul cel nou şi porni în pas alert spre club. Îi era dor de Ilaria şi realiză că se îndrăgostise lulea de ea!
Căci o, cititorule! Iubirea e oarbă şi puternică, atunci când te cuprinde cu adevăratelea! Te înconjoară cu puterea ei şi nimic nu îi va sta în cale! De’ncerci să te împotriveşti te va strivi fără milă şi eşti sortit pieirii ... !
Băieţii erau deja acolo, consumând ceva vodcă, pentru încălzire. Chitaristul rase şi el două, râse puţin cu ei şi urcă pe scenă, să-şi acordeze chitările. Deschise amplificatorul, îl puse la o valoare mică şi, cănd să facă primul acord (totdeauna Do major! ), usa barului se deschise cu o viteză de 25 cm / sec iar după 3 secunde şi 52 de sutimi apăru Ilaria, ţinându-se de mână cu un tip oarecare (părerea lui Vlady! ). Cei doi se apropiară de scenă, Ilaria zâmbi şi spuse :
- Bună Vlady!
Se întoarse spre tip şi-i spuse:
- Uite, el e chitaristul nemaipomenit! Faceţi cunoştiinţă: logodnicul meu Dan şi Vlady, şefu’ de la Sound Company ...
Nu reuşesc să-mi închipui cum a reuşit acum brusc-mult-prea-nefericitul să nu se prăbuşească, probabil l-a ajutat faptul că era împietrit de tot! Mai reuşi să îngaime un “ ... îmi pare bine ... “ şi să le arate masa ce o rezervase pentru Ilaria. Cu diferenţa că, în locul lui Dan, mult-prea-naivul credea că o să stea el!
Într-o fracţiune de secundă Pămîntul se opri din mişcarea de rotaţie, apele se tulburară, iarba îngălbeni toată, frunzele din pomi căzură cu nemiluita, florile se ofiliră, cerul se înnegri, totul deveni rece şi fără de sens. O răceală de gheaţă îl cuprinse pe chitarist. Se îndreptă spre bar şi făcu ceea ce nu făcuse niciodată: îi ceru barmanului să-i facă rost de o porţie de drog. Marfa a venit repede şi băiatul a îngurgitat-o dintr-o răsuflare. Mai ceru una, barmanul întrebă dacă nu o să aibă probleme dar banii înaintaţi l-au convins repede şi a doua porţie o urmă în stomac pe prima.

CAPITOLUL VI – O seară de pomină ...

Cei ce au fost acolo n-au uitat multă vreme concertul din acea seară! A fost cel mai bun concert al lui Vlady, parcă era vrăjit! Armonii ce nu se cântaseră niciodată, solouri bestiale de hard-rock cântate într-o viteză mai mare ca a lui Steve Vai, solouri de blues sfâşietoare ce au smuls lacrimi!

Corzile chitării fremătau ca o fiinţă vie iar vocea băiatului era mai penetrantă ca niciodată!!! Colegii de trupă au intrat şi ei în atmosferă şi au reuşit improvizaţii de nedescris! Tot clubul era în delir, nu se mai ştia care-i stânga, care-i dreapta, dar asta nu mai avea nici o importanţă atunci!
În prima pauză chitaristul mai încercă să cumpere o porţie de drog dar barmanul îl refuză. Vlady apelă însă la o cunoştiinţă şi a treia porţie se amestecă cu celelalte două, plus încă nişte vodcă aruncată pe deasupra. Cu ochii sticloşi se îndreptă spre scenă şi începu partea a doua a acestui extraordinar live. Muzica a continuat în linia anterioară, poate chiar şi cu mai mult feeling! După trei
ore şi zece minute, timp ce a inclus şi cele şapte bisuri acordate, “compania de sunet” era epuizată şi n-a mai putut să cânte. Asistenţa însă urla şi mai vroia, lor le venea mult mai uşor! După şapte minute de aplauze şi ovaţii Vlady urcă pe scenă, facu semn cu mâna să se facă linişte şi spuse :
- Fraţilor, nu mai putem, am dat totul din noi. ... Se ard şi staţiile de fierbinţi ce sunt ! ... Uite, vă promitem că mâine o luăm de la capăt! ... Hai, vă mai cânt una dar asta chiar e ultima! ...
Făcu semn băieţilor să rămână în sală şi, surprinzător, nu luă chitara ci se îndreptă spre pian :
- ... Dedic această ultimă piesă, prietenei mele Ilaria!
Cântă, cu multă delicateţe, compoziţia lui Brian May “Too Much Love Will Kill You”:

“ …. aim geast ză pis of men ai iusd tu bi
to meni bităr tirs reining daun of mi … “

Niciodată pianul electric Korg nu scosese note mai frumoase, un sunet clar şi cristalin se revărsă deasupra sălii, învăluind asistenţa într-o atmosferă angelică şi plină de sentimente! Vocea băiatului, tremurândă şi mai mult şoptită continua:

“ … aim geast ză şadou of men ai iusd tu bi
end sims laic tărs no uei aut of tis for mi … “

Sala începu să se învârtă ameţitor, pereţii şi tavanul se îngustau sufocăndu-l, cu ultimele puteri Vlady şopti finalul:

“ … to maci lav uil chil iu, meic iur laif ă lai
to maci lav uil chil iu … evri taim!”

Însoţit de puternice aplauze, apucă să ajungă în separeu, unde leşină!

CAPITOLUL VII – Aproape Iadul ...

În primele momente colegii de trupă au crezut că pur şi simplu îi venise rău de la vodcă, nu bănuia nimeni că luase o “overdose”. Vlady nu consumase niciodată droguri! Cum însă faţa i se decolorase într-un galben pal de culoarea grâului copt iar în colţul buzelor începuse să apară o spumă verzulie, chemară salvarea.
Singurului care nu îi păsa era chiar chitaristul! În mintea lui se amestecau fără nici o noimă tot felul de culori vii pe un fond de muzică astrală căntată la şapte viori Stradivarius. Plutea undeva deasupra oraşului, pe fondul unui cer de un albastru intens. Când începu un vânt puternic ce îl dirija spre intrarea unui tunel, băiatul nu i se împotrivi ...
Cu puţin timp înainte de a trece prin tunel dincolo, în călătoria fără de întoarcere, perfuziile începură să-şi facă efectul. Vlady îşi pierdu pentru moment orice formă de simţ, lăsându-se în voia sorţii ...


CAPITOLUL VIII – Reînvierea

Se trezi după 21 de ore. Deschise ochii, văzând numai alb în faţa ochilor. Aparatul de perfuzie era strâns conectat la mâinile lui. O asistentă tinerică ce scria ceva într-un caiet simţi mişcarea şi se întoarese spre el.
- Ei, ia uite-l pe eroul nostru, face ochi!
Vlady o cunoştea din vedere de la club. Cam aşa este într-un oraş mic, se ştiu aproape toţi! Încercând să se mişte, simţi o ameţeală puternică şi nu se putu ridica.
Staţi liniştit, nu aveţi voie să faceţi efort! Dacă aveţi nevoie de ceva spuneţi-mi mie!
Oricum încă nu aveţi voie să mâncaţi şi beţi nimic! Păpica vine pe furtunaşe, n-o să muriţi de foame ...
- De când sunt aici? întrebă băiatul cu o voce ce nu şi-o recunoştea ...
- Numai de ieri ... spuneţi-mi Simona ... vă cunosc de la club, îmi place formaţia dumneavoastră ....
- Mersi ...
Simo scria în continuare, concentrată, calculând ceva în gând ...
- Ai cumva vreo carte ... mă plictisesc! Şi vorbeşte-mi te rog la persoana doua singular, nu mă face să mă simt aşa de bătrân ...!
- Am să încerc ... nu am nici o carte ... v-aş putea da însă mp3-player-ul meu să ascultaţi muzică ... numai că nu ştiu dacă o să vă placă, eu ascult numai muzică folk ...
- Ei, lasă că nu sunt atât de încuiat, muzică să fie! Te rugasem să-mi vorbeşti la a doua singular!
După ce Simo plecă Vlady îşi puse căştile, închise ochii şi se pomeni într-o lume îndepărtată, ce aproape o uitase. La urechi îi susura Marcela Saftiuc cu “Zoriori de ziuă”. Îşi aduse aminte de vremurile când era tânăr şi mergea pe la cenaclul Flacăra, încercând să fure acordurile chitariştilor! Urmă Mircea Vintilă cu “Pământul deocamdată”, Sterian cu “Nopţi”, Florian cu al lui pod de piatră, Adriana cu “învaţă de la păsări”, Bodolan cu “rănitul dintre linii”, Dan Chebac cu “caii liberi”, din nou Sterian cu “iubirea de moşie”, din nou Vintilă urcând pe nişte scări, Ivaniţchi şi tot aşa! Chiar în timp ce Saftiuc începuse “fiii lacrimilor tale” intră Tori.
Se cunoşteau de mult, când era mai tânără şi fără obligaţii mergea deseori cu trupa la concertele din zonă. O adevărată “roader”-iţă! Era cea mai bună prietenă a lui, în sensul tradiţional al cuvântului. Îşi vorbeau direct, aveau încredere unul în altul, Tori îl ajutase moral în câteva situaţii mai dificile şi nu prea existau secrete între ei. Fata ( ce semăna leit cu Joan Baez tunsă scurt ), o tipă dintr-o bucată, se aşeză pe pat şi-l luă tare:
- Ce faci Mese, vroiai să pleci fără să-ţi iei “la revedere”?! Azi barmanul mi-a zis ce prostii ai făcut! Te bag în pizda ma-tii inconştientule! Te dai cu noi Jimi Hendrix la 18 septembrie!
- ... eee ... n-am avut nici o intenţie ... ştii ca e prima dată ...
- Băi, am vorbit cu doctorul, mulţumeşte-i lui ăl de sus, la un moment dat aproape că nu mai aveai puls şi a crezut că ... gata! ...
Continuă, de data asta pe un ton mult mai blând :
- Zi mă, ce e cu tine! Crezi că n-am observat cum te-ai schimbat in ultimul timp! Hai, zi lui Torica ce s-a intâmplat!
Vlady ştia că n-are nici o şansă să ascundă ceva in faţa bunei lui prietene aşa că începu să i se împărtăşească:
- Tori, am cazut în limbă după o tipă ce am văzut-o de două ori în viaţa mea! Nu ştiu decât cum o cheamă, în rest mai nimic ...
- Bun motiv sufleţelule, eram sigură! ... Deja v-aţi vazut de două ori! Aşa mult! Şi? A refuzat să faceţi nunta mâine!? ... Spune-mi băi şi mie din vreme, să-mi fac nişte ţoale festive!
- Aaa, nu, chestia e mult mai simplă, fata e deja logodită ...n-am nici măcar şansa să încerc ...
Tori se uită lung la chitarist, îşi puse mâna la bărbie şi continuă :
- Neam de neamul meu n­-am mai văzut aşa specimen ca tine! Băi, dacă nu ştiai, omenirea e formată din bărbaţi, femei şi Vlady! ... Păi zi mă mersi la şansa ce ţi se oferă! Nu ştii că cele mai mari opere de artă din lume au fost cele cauzate de suferinţă ? ... Compune şi tu acum nişte piese bune ce să rămînă după tine, s-avem şi noi o amintire! ... Tipa e aia îmbrăcată într-un deux-pieces roşu, ce i-ai rezervat masă la concert? ... Ziceai că ştii cum o cheamă!
- ... Ilaria ...
- Băi ce nume rar, numai ţie ţi se putea întâmpla aşa ceva. În afară de basista aia italiană din Milano, ce cântă cu Sugar Blue, eu nu mai cunosc alta!
- N-am botezat-o eu ...
- Bine, bine, deocamdată îngrijeşte-te să ieşi de aici, mai vedem noi ce facem cu fata aia ... Băi, dacă n-o cunoşti deloc, tu ştii de fapt de cine eşti îndrăgostit?
- ?
- Nu de ea, ci de ceea ce crezi tu că e ea, măi romanticule incurabil!
- Da’, bine, şi ce dacă n-o cunosc? Alţii s-au cunoscut o grămadă de vreme şi tot nu le-a ieşit! Şi să-ţi mai spun un secret: ascultă Eva Cassidy, mi-a trimis pe mess nouă albume cu ea! Ştii tu vorba aia a noastră: “Spune-mi ce muzică asculţi, ca să-ţi spun cine eşti!”.
Tori dădu din mâini a lehamite, se ridică din pat, îşi puse mâinile în şold şi i se adresă ameninţătoare:
- Fii atent aici ... dacă mai aud că iei prostii d-alea ... n-o să mori de ele ci sugrumat de mâinile mele!

CAPITOLUL IX – Purgatoriul ...

Peste trei zile eroul nostru secundar ieşi la lumina zilei, ca un nou născut. Cam aşa şi era, la sensul figurat! Îi mulţumi Simonei pentru grija ce i-a purtat-o şi a invitat-o la club, să-i cânte o piesă şi să-i dea un album cu autograf:
- Mersi Simo ... şi hai vineri seara la cântarea noastră!
- O, vă mulţumesc foarte mult, chiar am să vin!
Viaţa continua ca şi înainte: flăcăii din Bagdad se aruncau în aer într-o veselie, populaţia Chinei creştea cu toate restricţiile impuse, petrolul ajunsese la aproape 810 $ / baril, vulturii din Anzii Cordilieri se roteau deasupra piscurilor, turiştii vizitau zilnic Muzeul Luvru, compania American Airlines zbura în continuare pe ruta Chicago – Miami iar corpurile cereşti respectau cu stricteţe legi astronomice de nezdruncinat.
Vlady supravieţuia şi el cum putea, făcând singurul lucru ce-l ştia: să cânte! Stătea mai mult în club şi lucra la noi compoziţii. Patronul barului îi pusese un pat pliant într-un separeu, de multe ori băiatul dormea acolo. Compusese câteva balade şi bluesuri de excepţie, Tori îl supraveghea discret şi tot ea i-a sugerat să scoată un album solo cu acestea. Devenise foarte tăcut şi retras dar băieţii din trupă, mult mai tineri, îi respectau atitudinea. În rest, inima mult-prea-tristului chitarist se împietrise şi se inconjurase de un strat gros de beton.
Cu toată suferinţa ce îl apăsa, spre meritul acestuia, nu a mai luat nicidată droguri. Doar vodcă!
Singurele momente în care inima băiatul întinerea era când, cam odată pe săptămână, se întâlnea pe mess cu Ilaria. Eroina noastră principală îi furniza tot felul de rarităţi din lumea folk-rock-ului şi nu numai. Trebuie să vă spun că Ilaria avea o vastă colecţie muzicală şi, pe baza acesteia, cei doi aveau multe subiecte comune de discuţie. Atunci băiatul redevenea vesel şi pus pe şotii, aşa cum fusese în trecutul apropiat. Dar când mess-ul fetei devenea “off-line“ tristeţea şi singurătatea umpleau din nou camera!
Prin vară află că peste câteva zile va fi ziua ei de naştere. Îndrăzni să o roage să treacă pe la club, ar dori să îi facă o surpriză ...

CAPITOLUL X – Cadoul ...

Când uşa barului se deschise cu o viteză de 25 cm / sec iar după 3 secunde şi 52 de sutimi apăru Ilaria obrajii lui Vlady se colorară galben pal precum culoarea grâului copt, inima i se făcu cât un bob de mac şi trecu brusc la pulsul de 120.
Se aşezară la o masă şi discutară despre muzică, oricum băiatul nu cunoştea altceva. Fata nu bău decât un suc de mere, el un whisky mic.
...................................................................................................
... albumele Strawbs de după ’80, îţi plac? întrebă Vlady,
Nu prea, mi se pare că au trecut spre pop ...
Aşa zic şi eu!
Băiatul îşi luă inima în dinţi şi îi zise:
- Aş vrea să-ţi ofer un cadou de ziua ta! Nu e cine ştie ce dar ... gestul contează! M-am gândit că toată lumea o să-ţi ofere parfumuri şi mai ştiu eu ce cosmetice ... oricum nu mă pricep, cine ştie ce prostii ţi-aş fi cumpărat!
Scoase cu grijă din buzunar un pliculeţ din care scoase un obiect triunghiular de culoare neagră, cu margini rotunjite ...
- E un obiect mic, n-o să-ţi ocupe mult spaţiu. E pana de chitară cu care a cântat B. B. King la un concert din Stuttgart, în 1991 ... după concert am reuşit să ajung la el şi mi-a dat-o mie ...
Ilaria fu realmente surprinsă, dar realiză intuitiv că, pentru Vlady, pana aia avea o mare valoare sentimentală!
- Vai, chiar îţi mulţumesc mult, crede-mă că apreciez şi că am s-o păstrez la loc sigur!
Se ridică şi îl pupă pe obraji. Vlady ameţi dar se ţinu bine: nu se prabuşi pe podea! ...

CAPITOLUL XI – Şi ultimul ...

O, cititorule, toate lucrurile în lumea asta au un început şi toate au un sfârşit! Vrând, nevrând, ne apropiem şi noi de deznodămîntul povestirii noastre! Şi să nu uităm că Universul e construit numai din contraste: albul n-ar exista fără negru, binele n-ar exista fără rău, bucuria n-ar exista fără tristeţe, iubirea n-ar exista fără ură! Dacă doriţi cumva să aprofundaţi subiectul ăsta mai în profunzime citiţi filozofii antici greci sau Biblia, ei se pricep la asta mult mai bine ca mine!
Mai trecură trei luni fără prea mare chef de viaţă pentru mult-pre-nefericitul Vlady. Vinerea şi sâmbăta cânta în club, a mai avut două concerte la Agnita şi Mediaş, în rest nimic deosebit.
Deseori pleca singur pe râuri de munte unde pescuia păstrăvi. Ajungea la îngemănarea zilei cu noaptea, când aerul era plin de răcoare, cobora din maşină respirând adânc aerul proaspăt şi se uita la iarba plină de rouă, după urmele animalelor. Îşi scotea tacticos varga de muscă Sage şi începea aproape întotdeauna cu Prince Nymph în partea de jos şi “ureche de iepure” sus. Mai târziu mai schimba din muşte, mai ales dacă pistruiatul era mofturos. Când ajungea la 7 – 8 bucăţi se oprea din pescuit şi se aşeza pe marginea apei, privind ore în şir la curgerea infinită a lichidului limpede. Ce gândea numai el o ştie, nimeni nu a putut să scoată o vorbă de la el!
Veni toamna, frunzele incepură să se îngălbenească şi să alunece pe pămînt. Se coapseră nucile şi castanele, se culegeau viile, berzele plecară spre nordul cel cald al Africii. Într-o zi ca oricare alta, Vlady primi un mail de la Ilaria în care îl intreba dacă poate veni ziua următoare la club. Băiatul o iubea în continuare dar cu inima impietrită şi fără de speranţă. Nu o mai văzuse de trei luni, dar odată la şapte - opt zile continuau să se mess-uiască, cu muzică şi alte generalităţi. Puţin surprins, îi răspunse imediat ( reply ) că va fi acolo.
A doua zi, când veni sorocul, facu un duş, trase pe el blugii rupţi la piciorul stâng (e drept, cam şifonaţi), se încălţă cu nişte tenişi ieftini, îmbracă tricoul cu Eric Clapton (e drept, cam ponosit) şi plecă la club unde ajunse cam cu o oră înainte de termenul stabilit. Se duse la masa lui, Cristina îi aduse o vodcă fără să mai aştepte vorbele artistului şi încercă să ghicească ce o să-i spună Ilaria. Nu ajunse la nici o concluzie aşa că se duse pe scenă şi începu să repare intrarea de cablu a chitării bas, de două săptămâni avea un zgomot de fond mai mare decât ar fi trebuit. Pe când meşterul nostru tăia şi izola fire, trăgând cu coada ochiului spre intrare, uşa se deschise şi apăru eroina noastră principală!
De data asta nu mai purta pantofi cu toc, avea şi ea încălţăminte sport, dar de marcă, nişte blugi şi un tricou negru, cu brizbrizuri la mâneci. La gât avea un colier cu nişte chestii verzi. Se tunsese mai scurt şi purta ochelarii de soare deasupra capului. Veni veselă înspre el:
- Salut!
- Bună, mergi te rog la masă, vin într-un minut!
Lăsă lucrul, merse şi se spălă pe mâini, venind cât putu de repede lângă fată.
- Un suc de mere?
- Nu, nu, aş bea şi eu o vodcă!
- Păi nu eşti cu maşina?
- Ba da, dar azi nu contează!
Facu un semn Cristinei, cu două degete ridicate în sus, semnul pentru două vodci. După care tăcu, nefiind oricum un maestru al conversaţiei.
- Ţi-au plăcut albumele lui Sandy Denny ce ţi le-am trimis săptămîna trecută?, zise fata
- N-am avut timp să le ascult, dar sunt sigur că o să le apreciez, o ştiu de la Fairport Convention.
Veniră vodcile, ciocniră uşor paharele şi gustară din lichidul ce dă o senzaţie de căldură. Mai trecură câteva momente de tăcere, după care fata îi zâmbi, se uită în ochii lui şi spuse cu o voce caldă:
-Să ştii că acum o săptămînă m-am întâlnit cu Tori şi mi-a povestit tot!
Vlady tresări şi reuşi să întrebe :
- Ce ţi-a povestit ?
- Păi ... ştiu că te-ai îndrăgostit de mine! ... Sau nu mai e valabil?
Băiatul înlemni, lăsă capul în jos câteva secunde, se uită apoi la ea şi spuse :
- Aşa e, pur şi simplu am simţit ceva pentru tine din primul moment ... dar nu ştiu cum să-i zic la acest sentiment ... nici nu te cunosc prea bine ... ce să zic ... oricum tu ... ( şi tăcu )
- Mai ţii minte cadoul tău de ziua mea? ... pana de chitară a lui B. B. King! ... Atunci ceva s-a întâmplat şi cu mine ... după ce mi-ai dat-o n-am dormit toată noaptea şi mi-am dat seama că şi eu ţin la tine ...
Băiatul stătea nemişcat şi nu îndrăznea să răsufle ... nici măcar eu, maestru în ale scrisului, n-am reusit să descriu ( deşi am încercat! ) ce amestec de sentimente îl străbăteau în acele momente. Tot fata continuă:
- ... Să ştii că m-am despărţit de Dan de aproape trei luni! ... Oricum nu ne potriveam!
Vlady era atât de zăpăcit în acel moment că aproape nici nu observă descătuşarea imensă produsă de vorbele fetei! Tot ea continuă :
- Nu ţi-am spus mai devreme asta pentru că am şi eu timiditatea mea! Tu eşti o vedetă, eu sunt o fată simplă şi duc o viaţă retrasă, dar după ce Tori mi-a dezvăluit suferinţa ta am zis “ce-o fi o fi” .... şi am vrut să mă întîlnesc cu tine astăzi ...
Cei doi stăteau cuminţi unul lângă altul, la o masă într-un club dintr-un mic orăşel aflat la poalele unor munţi de unde curgeau, printre brazi şi poieni unde păşteau căprioare, râuri limpezi în care înnotau păstrăvi. Vântul puternic se potoli într-o adiere blândă, pe cerul senin şi albastru strălucea blând un soare de toamnă. Totul era liniştit şi până şi vulturul nostru din Anzi se aşezase pe un pisc şi contempla imensitatea. În acea zi nu s-a semnalat nici un atentat la Bagdad iar la Luvru a fost mai mare înghesuială ca niciodată.
Cei doi stăteau cuminţi unul lângă altul şi nu aveau nevoie de nimic. Dintr-o dată zidul de beton ce înconjura inima băiatului se sparse şi acesta zâmbi prima oară după multe luni de încremenire. Fata se uită adânc în ochii lui albaştri, şi în timp ce în ochii ei verzi apăreau două bobiţe lichide şi transparente numite lacrimi îi zise cu vocea ei caldă:
- ... Ai vrea ... să-mi cânţi un blues de Jimi Hendrix?

Sfârşit ?

Preoții sunt mai presus de Divinitate, să fie clar !

Mda. M-am așteptat să înceapă discuțiile pe tema asta. De ce nu este demn un sinucigaș de o înmormântare ca tot restul pământenilor (nu că ar mai avea vreo importanță pentru spiritul lui modul în care își rezolvă biserica treburile pământești). Avem niște concepții sălbatice. Biserica ne-a învățat să gândim anapoda, să judecăm după niște legi care, probabil, le convin lor mai bine.

Presupunem că eu, de-a lungul a 3 ani, am chinuit, violat, omorât după cele mai odioase scenarii niște mulți oameni. Sau unul. Am fost prinsă, judecată, condamnată după legile pământești la X ani de detenție. Am nenorocit nu numai viețile amărâților care mi-au ieșit în cale, dar am dat peste cap rostul vieților celor apropiați victimelor mele. Eu îmi petrec acei ani închisă, iar la un moment dat, cineva îmi dă în cap. Sau mor de o boală. Mor. Eu, un ucigaș în serie, criminal, animal.. sunt iertată de Dumnezeu și, drept recompensă, am dreptul la o înmormântare cu slujbă religioasă.

Înțelegem, deci, că biserica este mai presus de Dumnezeu, de Divinitate, Creator, Alah etc. Preafericiții au stat și s-au gândit, au măsurat și au hotărât: numai Dumnezeu are dreptul de a lua viața unui om. Sinucigașii nu au fost oameni, au fost.. nu știu, diavoli cu chip de oameni.

Dacă ar fi să judecăm tot după legile pământești.. ce este mai grav? Faptul că ai luat viața altor oameni, sau că tu cu tine ai avut o problemă de rezolvat? Instinctele și faptele animalice sunt omenești și de înțeles. Dar faptul că relația personala cu tine (omul făcut din carne și oase, sau cu oamenii din jur, cu lumea în care trăiești) nu mai are sens.. asta este de neiertat.

S-ar putea spune, în replică, faptul că violatorii, criminalii etc. au timp, în detenție, să se căiască pentru faptele lor, au acces la biserică, la spovedanie etc. Și asta le salvează sufletele, deci sunt iertați de păcat. GREȘIT! Sunt iertați de preoți.

Sinucigașii sunt vinovați de faptul că nu au putut reface relația cu ei înșiși. O relație strict personală. Iar dacă nu vor fi înmormântați "cu fast" (pentru că până la urmă așa știm noi că e normal să fie), nu cred că este nicio pierdere. Pentru spiritul lor liber. Iar noi, pământenii.. facem ceea ce am învățat că se face în asemenea situații. Judecăm, judecăm, judecăm, vorbim, tragem concluzii. Spunem că nu judecăm , dar susținem că (așa cum știm noi c-a zis un Dumnezeu și cum zice biserica) e cel mai mare păcat să te sinucizi. Păi nu ne contrazicem singuri?

Bagă-și p**a în sistem și mișcă-te în rezistență !

Se cam spune tot aici, așa că mie nu-mi mai rămâne decât să duc MESAJUL mai departe. aș striga asta fiecărui om pe care-l întâlnesc în drumul meu zilnic, cu toată vocea și puterea mea de furnică, dar aș fi considerată o nebună și catalogată, încă o dată, o inadaptată. dar știu că suntem destul de mulți inadaptați. sou, ai sălut iu ol!

1% azi reprezentăm doar temelia
100% mâine, vom fi în toata România

GRUPUL DE REZISTENȚĂ - 1 LA SUTĂ (de fapt 0,1%)



Regie si montaj: Alex Ceausu
Produs de: Double L
Scratches: DJ Dox // DJ Undoo
Text: K-Gula // Brugner // Naighba // Stoe Toxxic

La 99% din romani le plac manelele
Si cu restul de 1% cum ramane ?
Vreau sa aud yo,yo,yo,yo…
Yo, Grupul de Rezistenta … si …

Secat de secaturi, secat de atata sex si shet-uri
Impresionat de oameni ce inca lupta pentru drepturi
Reprezint 1% ce-s pe burta de ras
Cand inc’o data la tv apare alta mutra-n plus
Pe noi nu ne impresionezi cu de-astea
D’asta ramanem toti aici sa-ti rupem teasta
Intre timp pregatim noi pusti teribilisti
Sa-ti amintesti ca de aicia nu ne misti
Ne minti, ne tradezi apoi ne vinzi
Mici ne crezi cum tu zici 99% manelisti…
Tu esti seful nostru
Zi-ne cum ne zici, oricat ai incerca
Intr-un final oricum ai da-o Tot cu noi te identifici…

Refren(x2):

1% azi reprezentam doar temelia
100% maine, vom fi in toata Romania
Nu sta prea mult legat de-aceasta existenta
Baga-ti pula in sistem si misca-te in rezistenta …

reprezentam cu mandrie acel 1%
Nu agreem soldatii cu simbrie
Suntem 1 la 100
Continental ne aratam coltii letali
In scopuri academice pe care ei doar le sar
Orice cimpanzeu e la tv-u, cam umflat
Si orice baiat greu prefera sa o arda camuflat
Taranul e-n fata mereu ca la porno
C`am un shot, ziarul se agata la greu
De un trend mutilat
Pe multii in lat ii prinde
Si pe multii in lat ii cuprinde
Un popor de 99 procente manelisti
Ar trebui sa te impusti in cap
Sa te intreb: Mane, misti ?

Refren(x2):

1% azi reprezentam doar temelia
100% maine,vom fi in toata Romania
Nu sta prea mult legat de-aceasta existenta
Baga-ti pula in sistem si misca-te in rezistenta…

Nu bag capu` in pamant umil
Cand ma jignesti
Nu pun botu la povesti
Nu ma astept sa ma iubesti
Reprezint procentu` care sta mereu de veghe
Abia astept sa vad momentu`
In care-mi vei zambi din zeghe

Cum sa cersesti un vot ca sa-ti transformi familia-n stat
Mui`escu eu n`o sa fac vreodata brad
De ce nu vezi c-ai rupt o tara din cuvinte
Ai sters istoria de pe cruci, se-ntorc eroii in morminte …

1%,de pe reduta
Sa nu te-astepti la nesfarsit
Sa fim multimea muta.
1% reprezentam doar temelia
100% maine vom fi in toata Romania.

ce-am mai făcut

1. Flori, multe flori, plante ornamentale, denumiri latinești, nunți, limuzine etc.

2. 10 iulie, Derby. Finala mică.. Într-un colț spumega o mireasă grasă, cu o gură spurcată și niște fișe pe măsură.. A fost prima dată când chiar am înțeles de ce le este frică bărbațiilor de căsătorie. Gagica asta a urlat prin telefon, din 10 în 10 minute, la proaspătul soș și naș "să vină naibii după ea, odată, că așteaptă de o oră după ei". Toată lumea petrecea la nuntă, numai mireasa și câțiva prieteni care o furaseră de la party(și sătui de gura ei mare) așteptau la masă să se spargă gașca. Într-un târziu au venit după ea. Frățioare, tare milă mi-e de tine. Tu chiar că te-ai nenorocit! Gagica era sigur bucureșteancă, avea un limbaj și niște expresii.. de m-au durut urechile. Normal că urla atât de tare încât toți microbiștii i-au urmărit istericalele. Fatăăă, pupă-i mâinile amărâtului pe care l-ai fraierit!

3. Aniversarea lui Mihăiță Comanici a corespuns cu ultimele două meciuri ale CM, așa că la cabană a fost o nebunie totală. Vreo 40-50 de oameni, plus 10 copii, gălăgie, muzică, plânsete. Multe femei. Prea multe pentru gusturile mele. M-am ferit să intru în poveștile feministe, așa că m-am ținut după băieți. Care au ocupat tot spațiul verde și au făcut două echipe. Normal că echipa lu' Buji a câștigat. Fotbal.. M-am distrat mult mai fain urmărindu-i de pe margine, decât dacă aș fi ascultat 10 discuții diferite, spuse în același timp. Ar fi trebuit să încuviințez din cap tuturor gagicilor din jur. Dar așa.. am avut timp să deschid bine ochii. Am privit cu atenție munții din fața mea, pietrele, apa de râu, pe Buji care se trântea pe iarbă de parcă ar fi fost în apă. M-am gândit la anumite persoane care îmi sunt foarte dragi și mi-am dat seama că o să îmi fie un dor imens..

4. La un moment dat, Sergiu s-a tot învârtit pe lângă mine. Gumă cu gust de pepene, șopârle, burțile mari ale băieților și alte subiecte au fost pretextele lui de a-mi distrage atenția de la gândurile mele care erau departe.. Conversație:

Ralux - Unde ți-ai făcut tatuajele astea de pe mâini?
Sergiu - La mare.. Ți-am zis că am vomitat în mijlocul restaurantului? Verde!
R. - Da, Sergiu, mi-ai mai zis asta. Și ce reprezintă tatuajele tale?
S. - Ăsta este un scorpion și asta-i o șopârlă.
R. - Alin, șopârla asta o am și eu pe costumul de baie! (Râsete)
S. - Îmi arăți și mie șopârla de pe costum?
R. - Poftim???
S. - Vreau să văd șopârla..
R. - Nu pot, Sergiu!
S. - De ce? Nu te lasă Alin?
R. - Ba da.. mă lasă. Dar nu vreau eu..
S. - De ce nu vrei?
R. - ...mmm, că mi-e rușine..
(După câteva secunde de gândire..)
Sergiu - Mă lași să-ți ridic eu tricou'? (Într-adevăr aveam costumul de baie pe mine..)

Sergiu are 6 ani și tăticul lui l-a învățat ce și cum să facă pentru a vedea ce are fiecare gagică pe sub tricou.. vorba cântecului. Și uite-așa piciu' a știut să speculeze momentul.. Dacă nu era și Alin de față, sigur m-aș fi trezit pe jumătate goală, în mijlocul a zeci de bărbați. Dar, spre deosebire de alte fete.. eu am avut noroc, am scăpat neatinsă :)) Tatuajele erau de fapt niște abșibilde..

5. Cea mai faină urare pentru Mihăiță a fost făcută de Doina și Oli și sună așa:

"Haideți domnu' farmacist
Nu mai fiți așa de trist.
Anii au trecut în zbor,
V-am văzut chiar și patron
Cu suspensii și tablete..
Faci ravagii printre fete.
Cea pe care-o vei alege
Să fie de nota zece,
Iar tu la 35 de ani
Să te scalzi cu fundu-n bani
Să fii sănătos, voios
Și mereu copilăros!"

Dragu' de Mihai s-a lăsat pupat de o mulțime de oameni și a trebuit să ciocnească cu fiecare în parte. Dar la ultimul meci de duminică seara a fost pe poziții. Ne-am împărțit în două tabere. Pentru Olanda: eu, o altă tipă și un tip. Pentru Spania: restul populației.

Nimeni nu m-a întrebat de ce sunt fana Olandei.. Recunosc acum - doar de dragul lui Patrick Kluivert, care-mi plăcea mie odată :))

6. Am fost dezamăgită de niște persoane cărora le-am scris lucruri și care se feresc să-mi răspundă. Nu înțeleg de ce. Oricum, chestia asta mă scoate întotdeauna din sărite. Nu e deloc greu. Când cineva îți scrie, trebuie să ai puțin bun simț și să răspunzi înapoi. Da' nu-i bai. Îi vine rândul la fiecare..

7. Am început săptămâna care deschide, pentru noi, niște vremuri foarte faine. Mai pline de activități solicitante, dar faine..

Și La Mulți Ani, Mihăiță Comanici! Ne sunteți foarte dragi :)

Ce ne-aduce nouă eclipsa totală de soare!

Am avut o noapte teribilă, din cauza unui coșmar care m-a speriat cumplit. Combinat cu stările mele întortocheate, din ultimele zile.. mi-a dat sentimentul că nimic bun nu se mai poate întâmpla în perioada următoare, în jurul meu. (Începusem să dau vina pe efectele eclipsei de soare, care se apropie..)

Și uite că tocmai azi s-a întâmplat. Am primit o veste bună. În sfârșit! Cum că familia Iacubovici (Sebastian, Feliciti și Alessandro) vine în Românica, pe 20 iulie (adică de eclipsă) și vor sta aici tot concediul.

Nu numai că ne este dor de Sebi și Feliciti, pe care nu i-am văzut de un an și jumătate, dar vrem să îl cunoaștem pe Alessandro care peste câteva săptămâni va sărbători primul an petrecut printre pământeni. L-am văzut doar în poze și este un drăguț. Rămâne de văzut cum ne vom înțelege. Nu în privința mea îmi fac griji. Copiii se comportă destul de ciudat în prezența lui Alin.. Unii se sperie de el și plâng, fără ca Alin să se apropie măcar de ei sau să le vorbească, iar alții fac ochii mari și îl privesc cam ciudat. Probabil din cauza bărbii :))

So.. tot se întâmplă ceva pozitiv luna asta. Că-n rest.. viața noastră, regulile lor!

Negru, la tablă!

"Am șters urma de venin pe care am scuipat-o ieri, în jurnal. Așa că îmi permit să vă rog să ștergeți din catalog nota aia de 9, scrisă cu creionul, în căsuța pentru "purtare". În rest.. promit că voi încerca să mă împac cu mine și cu oamenii din jur, gata oricând să-mi plesnească peste ochi câte o aroganță ieftină și de prost-gust.

Domn' profesor, a trecut o jumătate de an, fără ca eu să înaintez, să fac eforturi de a reveni cu picioarele pe pământ. Nu se vede nimic în urma mea. Trec zilele prea repede, iar eu sunt din ce în ce mai adormită și plictisită. Dimineața mă trezesc gata obosită. Nu-mi place să văd fețe de oameni, mă feresc de discuții, mi-e scârbă de mâncare. Încerc să adun niște gânduri optimiste în mine, dar automat vin și fricile..

Vreau să vă rog ceva. Pot să-l iau pe colegul Bujor și să ieșin puțin din țară?
Ne-am promis, la începutul anului, că sfârșitul lui 2010 nu ne va mai prinde tot aici. Suntem doi copii buni și ar fi păcat să ne pierdem așa, aiurea, în marea asta de colegi fără fețe, holuri prea înguste, clădiri dezafectate, profesori depășiți și directori perverși. Promitem că o să ne întoarcem să vă mai salutăm, o dată pe an."

Făgăraș, acasă..

Nu îmi place deloc ceea ce fac acum.

De fiecare dată când un cunoscut se întoarce acasă, la Făgăraș, de acolo de unde respiră aer în prezent, muncește și trăiește.. aud aceleași vorbe grele. Același discurs, an de an. Nu contează că respectivul trăiește la Roma, Toronto sau București. Vară de vară, aud același lucru. "Abia am așteptat să vin acasă, dar am ajuns de două zile și deja m-am plictisit. Voi ce faceți aici, toată ziua?".

Din start, omul nou care ni se arată în față (pentru că odată era la fel ca noi, același material), scuipă venin peste pământul negru pe care a crescut. Care a fost temelia lui, ca om. Peste care s-a format. Pentru că profesia i-a deschis ușa spre o altă lume și identitate, acum reneagă orice legătură cu orașul ăsta. Nu se mai recunoaște în ceea ce vede aici, nu se mai regăsește în atmosfera orașului de munte, foarte mic, de provincie. Unde oamenii trăiesc după un ritm domol. Poate pentru că suntem ardeleni și ne place să simțim trecerea zilelor, nu să le consumăm într-un ritm nebun, halucinant.

Ceea ce facem noi aici, în mijlocul țării, nu cântărește mult în ochii rasei superioare din capitală. Am înțeles foarte clar asta, motiv pentru care nici nu mă mai obosesc să reacționez într-un fel. La fel ca mine.. și alții. Prin tăcerea noastră specifică, lăsăm nespuse câteva lucruri.. Pe care nu aș vrea să le înșirui aici, liniuță după liniuță.

Lehamitea asta față de un loc liniștit, curat, în care oamenii vorbesc cu un ton cald, calm, liniștitor, au mult bun simț și o măsură sănătoasă a lucrurilor - să știți că nu face să păreți în ochii noștri că ați evoluat într-o direcție mai bună decât a noastră. Vă rog respectuos, fără nicio urmă de falsitate, răutate sau invidie - rămâneți acolo unde viața se consumă după alte reguli. Alt ritm, alt limbaj, alte valori. Pe noi lăsați-ne în țara noastră!

STONED IN lOVE

Acum patru-cinci veri. Cam pe timpul ăsta, așa. Grecia, prieteni, voie bună, libertate. Aer fierbinte, mașină, șosele lungi și pustii. Viteză. O melodie. Tare de tot, astfel încât atunci când strigi "nu de tine", nici nu îți auzi vocea. Niște amintiri care nu mai au nicio valoare. Și e atât de bine. Ca o eliberare. Acum știi sigur că vrei altceva. Ceva mult mai bun pentru tine. Mai viu și mai puternic. Și știi că se apropie. Vine!

Și în dreapta ta, EU. Nu am fost niciodată departe :)

De 84 de ani, Octavian Paler

Mâine se vor împlini 84 de ani de când s-a născut la Lisa, județul Făgăraș (așa era atunci). Acum trei ani am mers acolo și am vorbit cu bătrânii de acum, care l-au cunoscut pe copilul Octavian, apoi adolescentul, tânărul și omul adult Octavian Paler.

Prima dată, mătușa lui ne-a deschis poarta și ușa casei lui Octavian Paler. M-au încercat ceva emoții, realizând că de fapt intru în univerul intim și de suflet al scriitorului - casa părintească. Am pășit cu teamă ca nu cumva să ating lucrurile, să nu stric nimic din ordinea autentică lăsată de scriitor. Am încercat să memorez tot ce vedeam. Mai întâi niște icoane. Am coborât privirea mai jos, spre bibliotecă. Moment în care în casă a intrat o echipă de la Antena1 Brașov. Iar domnișoara reporter s-a dus glonț la o vitrină și a început să cotrobăie afectat prin niște sertare. Ca la tine acasă, atunci când trebuie să găsești repede telefonul, că trebuie să pleci, ești în întârziere. (M-am gândit că sigur nu este ardeleancă și nu m-am înșelat. Am aflat mai târziu.)Mi s-a strâns inima, m-au luat toate căldurile și am ieșit în curte. Colegul meu a continuat să filmeze, iar eu.. să-mi astâmpăr pornirea de-a mă înfige în părul ei. "Hoo, fată. Mai ușor, că nu arde. Unde ți-e bunul simț, cu ce drept faci asta? O Doamne, parc-ar fi la piață! Domnule Paler, mi-e rușine!". După ce rechinii și-au făcut treaba, au ieșit în fața casei, au încropit un stand-up și au fugit cu mașina, ca niște vandali care și-au făcut plinu' și.. pa și pusi.

Dacă m-ar fi interesat cursurile de fotografie din facultate (ignorantă studentă am mai fost!) și aș fi avut un aparat profi la mine, mi-ar fi fost mai ușor acum să-mi amintesc totul. Pentru că acela a fost momentul în care mi-am dorit să fotografiez absolut toată încăperea, centimetru cu centimetru. Până nu vin rudele să facă curat, să strângă totul și să aranjeze în sertare ultimele probe ale existenței scriitorului, aici. Pentru că toate obiectele personale erau împrăștiate. Eu zic împrăștiate, dar probabil erau puse într-o ordine gândită. Mi-am notat atunci lucruri și gânduri, care să mă ajute să leg ultima poveste despre Octavian Paler. Am reținut doar că pe o masă rotundă am găsit o carte veche, deschisă, la care lăsase un semn. Nu am reținut ce carte era, dar mi-am notat atunci. Două fotolii vechi, din lemn. Masive. Ochelari bătrânești, cu lentile mari, cu rame groase și colorate. Niște poze.. Îmi mai amintesc vag de o pereche de papuci de grădină, cu pământ pe ei. Lăsată la intrarea în cameră. O singură imagine mi-a rămas clară în memorie. Pe coridorul în care dădeai atunci când ieșeai din camera scriitorului, era un dulăpior alb, pe care rămăsese amorțit un acordeon. Am întrebat ce e cu el. Îl primise de la cineva și îi plăcea să îl mai încerce din când în când. Cică acolo fixase el locul acordeonului..

Am mers la cimitirul din sat, la mormântul soților Paler. Spuneau rudele scriitorului că venea aici și stătea ore întregi, rugându-se. Spuneau că îl auzeau cum vorbea cu părinții lui. Scriitorul spunea că aici își dorește să fie înmormântat, când îi va veni vremea. Că vrea să fie lângă ei. Nu s-a întâmplat așa..

Mai târziu am aflat și niște povești amuzante, despre el și soție, despre o iubită de-a lui, mă rog.. chestii spumoase și lumești, până la urmă.

În ziua aia tristă, sătenii vorbeau despre "bradul de la Lisa", cu lacrimi în ochi. Nu era nicidecum un gest fals. Oamenii simpli nu știu să mintă, să joace teatru, pentru camerele de filmat. Erau triști că Octavian nu va mai veni în sat cu "domnul Hurezeanu, prietenul lui bun, căruia îi plăcea mult la noi". Mi-am adus atunci aminte și de Mihai Gâdea, care a copilărit tot aici (dar nu am mai întrebat despre legătura dintre el și Octavian Paler, care cu siguranță s-a produs chiar la Lisa).

Și acum, sătenii vorbesc atât de frumos despre acest om, încât atunci când îi rostesc numele, au o emoție în glas. Ceva aparte. Am cunoscut de câteva luni o doamnă de peste 85 de ani, sprintenă, sănătoasă și vie ca apa de râu. Maica - așa o alintă familia și cunoscuții - e ca spirtul. Toată ziua, cât e de lungă. Am surprins-o de câțteva ori, când am reușit s-o opresc în loc. Când am rugat-o să-mi povestească despre Octavian Paler. Se oprește, se așează pe scaun și se schimbă la față. I se umezesc ochii. Iar vocea aia aspră și ageră se domolește, ca atunci când te pregătești să rostești unui copil povești de nopți liniștite. Și povestește. Retrăiește momente care îi sunt foarte dragi. Despre un om care a putut să vadă și să comunice cu un Dumnezeu.

Domnule Paler, probabil că nu ați fi rezistat să trăiți acești ani cumpliți. De comedie grotească. Astăzi vă transmit că nici eu nu mai cred în aproape nimic.

Scârboșii din București

Producțiile media de duzină, emisiunile-divertisment (?), textele-pamflet au ajuns la un așa nivel de bătaie de joc de orice și oricine, încât stau și mă întreb de multe ori dacă ălora care iau bani pentru a se căca în public (a se citi reporteri, prezentatori, producători de emisiuni) nu le este rușine să-și scoată muianu afară, în lume. Mie mi-ar fi o rușine de ceea ce fac și promovez, încât fără șapcă și ochelari de soare nu aș ieși din casă. Și aș merge de la serviciu până acasă doar cu taxiul, ca nu cumva să mă recunoască cineva pe drum.

Nu sunt de acord cu lumea în care m-am născut și trăiesc, în momentul de față. Nu pot să cred că românii s-au degradat atât de mult. Cum poți aprecia "vedetele" (futu-le mama lor de vedete de scară de bloc) care tot ce fac ei, toată menirea lor în viață este de a bârfi alte personaje asemănătoare? Gen Cristi Brancu, Mihai Morar , Măruță (la fel ca Morar, un libidinos care trage invitații de limbă într-un mod hidos, e ca o lipitoare disperată să mai sugă ceva și ea), pitzi Oana Viziru (emisiunile în direct o derutează fantastic, nu îți găsește cuvintele orice ar vrea să zică. Doar atunci când mai prinde o bârfă de la invitați se bucură ca proasta-n p..lă și zice "vai, ce-mi place!"), și bineînțeles frații în prostie Cabral și Mircea. Toți oamenii ăștia înoată în aceeași apă împuțită și jegoasă. Dau disperați din mâini, numai să atragă atenția cuiva. Din nefericire, sunt mulți oameni care chiar nu au altceva mai bun de făcut și le dau credit ăstora, sorbind orice vomă scot respectivii pe gură.

Nu pot să cred că în momentul de față bărbații de mai sus au ajuns mai rău ca babele care stau în fața porții și întorc satul pe dos. E grețos să vezi cum un bărbat sau doi bârfesc. Despre pantofi, îmbrăcăminte, cine cu cine și-o mai trage. Și trag de limbă invitații ca să bârfească în rând cu ei. Aceeași invitați care au fost bârfiți cu o seară înainte, de alții. Sunt convinsă că nu asta înseamnă divertisment. Bine, televiziunile noastre sunt începătoare, nu pot fi comparate cu producțiile asemănătoare ale televiziunilor din Europa. Acolo și dacă vrei să spui o bârfulită despre cineva, o faci la modul profesionist, finuț. Nu manelar, aruncând vorbe veninoase și fără perdea, voit răutăcioase.

Apoi, mi se pare fascinant cum poți face jegurile astea de emisiuni și să mai și primești bani. Adică ăștia mănâncă o pâine de pe urma prostituției în public? E jenant. Și mai revoltător este că au atitudinea aia, gen "Noi vrem dor să vă arătăm cât de penibile sunt personajele despre care citiți în ziare. Noi arătăm nivelul prostiei din România". NU, voi încurajați și promovați toate astea! Spuneți că jucați rolul de justițiari, dar vă put mâinile la fel, la toți.

Seara, schimb canalele repede. Până ajung la emisiunile mele, ajung să trec peste toate posturile românești. Ajung la Acasă, la Poveștiri de groază. (Acolo unde reporterii iau interviuri în cadă. Și tot ce vor să știe este cine și-a pus silicoane, cine e de acord cu chirurgia plastică, cine cu cine e combinat, ce haine are omul prin dulap. Și își spun REPORTERI de monden. Cu asta au ei impresia că s-au scos. Adică e o titulatură care le conferă imaginea de profesioniști, la bază - pentru că sunt totuși niște reporteri, deci se presupune că au făcut o școală de jurnalism. Iar "reporter monden" - îți permite să îți testezi limitele de reporter jegos).

Și ce văzui aseară? Un titlu de știre - ceva cu un botez. M-am gândit că iar e vreo vedetă care vrea să ne spună câte sute de mii de euro a băgat în petrecerea pentru odraslă, ce meniuri de merdă a comandat pentru invitați, la ce casă de modă a făcut costumația copilului etc. De fapt era botezul copilului-cântăreț, Babi Minune și al surorii lui. Zic.. "ia uite ceva interesant". Eram curioasă cum sunt copiii mari botezați la ortodicși. (Pe Czilla, înainte de căsătorie au botezat-o într-un mod ciudat. Au pus-o să facă niște chestii care nu au nicio treabă cu botezul. Și chiar eram curioasă să văd dacă procedează la fel și cu copiii.)

Și am văzut. Cretin obicei! Adică i-au dezbrăcat de haine, aproape complet. Fata este în perioada de dezvoltare, i-au crescut puțin sânii. Dar nu a contat. Bine că nu i-au cerut să-și dea și chiloții jos. Cum poate o fată de 13 ani, sau 12, sau 11, sau 10, nu contează, să se simtă în momentul în care 30 de oameni sau chiar mai mulți o văd dezbrăcată? Și măi rău.. era înconjurată de camere de filmat, televizuni, reporteri. Tremura copila aia într-un fel.. Ea a zis că de emoții. Hai să fim serioși. Preotul a băgat mâna în apa sfințită din găleată (că nu pot să zic altfel) și și-a plimbat mâinile pe trupurile copiilor. Dacă o și mângâia pe sâni, pe copilă, cred că luam televizorul și l-aruncam pe geam. A fost pe aproape. Nu are rost să mai zic cât de cretine mi se par practicile bisericii ortodoxe! Zic așa. Regizorul de montaj, sau mă rog, ăla care a montat știrea.. nu putea să pună blur sau să acopere cumva sânii fetei? Felicitări, domnișoară. Te-a văzut o țară-ntreagă goală, la doar 10 ani. Cât de libidinoși pot fi niște oameni.. (nu de televiziune), oameni care lucrează în televiziune, încât să dai pe post chiar și o copilă în sânii goi? De parcă nu ar fi de-ajuns zecile de kilograme de țâțe goale și mature care ne sar în ochi în fiecare zi!

Aseară am zis că ăsta este momentul în care Acasă Tv.. nu că a atins ultimul nivel, dar a alunecat sub el, câțiva kilometri. Poate că prevederile CNA-ului le dau voie să facă chestia asta (deși mă îndoiesc sincer), nu cunosc. Dar nu este totuși cam mult, măi profesioniștilor de televiziune ce sunteți? Faceți cu adulții ce vreți voi, dar aveți puțină decență când vine vorba de copii. Sta-v-ar în gât râsu' ăla libidinos și circar!!!

Și m-am convins încă o dată. La cununia religioasă am semnat un act prin care îmi dădeam acordul ca, dacă vom avea un băiat, să îl botezăm la romano-catolici. Nici nu era nevoie să semnez așa ceva. Eram hotărâți de dinainte că, indiferent dacă vom avea un băiat sau o fată, îi voi ține departe de biserica ortodoxă. Și de televizor, în cazul în care nu ieșim la timp din cotețu' ăsta, numit România, azi.

Pies - iaca ce zice o fătucă reporter, de 23 de ani, de la acasă tv, pe saitul lor. Absolventă de comunicare și relații publice. "Rezist conditiilor de efort intelectual si fizic si reusesc mereu sa ma concentrez asupra responsabilitatilor pe care mi le asum. Sunt spontana si creativa.”. Într-adevăr, drăguță. Depui zilnic un efort intelectual desăvârșit. Flori, covor roșu, ceva? Un premiu Pulitzer pentru a patra putere în stat?