De 84 de ani, Octavian Paler

Mâine se vor împlini 84 de ani de când s-a născut la Lisa, județul Făgăraș (așa era atunci). Acum trei ani am mers acolo și am vorbit cu bătrânii de acum, care l-au cunoscut pe copilul Octavian, apoi adolescentul, tânărul și omul adult Octavian Paler.

Prima dată, mătușa lui ne-a deschis poarta și ușa casei lui Octavian Paler. M-au încercat ceva emoții, realizând că de fapt intru în univerul intim și de suflet al scriitorului - casa părintească. Am pășit cu teamă ca nu cumva să ating lucrurile, să nu stric nimic din ordinea autentică lăsată de scriitor. Am încercat să memorez tot ce vedeam. Mai întâi niște icoane. Am coborât privirea mai jos, spre bibliotecă. Moment în care în casă a intrat o echipă de la Antena1 Brașov. Iar domnișoara reporter s-a dus glonț la o vitrină și a început să cotrobăie afectat prin niște sertare. Ca la tine acasă, atunci când trebuie să găsești repede telefonul, că trebuie să pleci, ești în întârziere. (M-am gândit că sigur nu este ardeleancă și nu m-am înșelat. Am aflat mai târziu.)Mi s-a strâns inima, m-au luat toate căldurile și am ieșit în curte. Colegul meu a continuat să filmeze, iar eu.. să-mi astâmpăr pornirea de-a mă înfige în părul ei. "Hoo, fată. Mai ușor, că nu arde. Unde ți-e bunul simț, cu ce drept faci asta? O Doamne, parc-ar fi la piață! Domnule Paler, mi-e rușine!". După ce rechinii și-au făcut treaba, au ieșit în fața casei, au încropit un stand-up și au fugit cu mașina, ca niște vandali care și-au făcut plinu' și.. pa și pusi.

Dacă m-ar fi interesat cursurile de fotografie din facultate (ignorantă studentă am mai fost!) și aș fi avut un aparat profi la mine, mi-ar fi fost mai ușor acum să-mi amintesc totul. Pentru că acela a fost momentul în care mi-am dorit să fotografiez absolut toată încăperea, centimetru cu centimetru. Până nu vin rudele să facă curat, să strângă totul și să aranjeze în sertare ultimele probe ale existenței scriitorului, aici. Pentru că toate obiectele personale erau împrăștiate. Eu zic împrăștiate, dar probabil erau puse într-o ordine gândită. Mi-am notat atunci lucruri și gânduri, care să mă ajute să leg ultima poveste despre Octavian Paler. Am reținut doar că pe o masă rotundă am găsit o carte veche, deschisă, la care lăsase un semn. Nu am reținut ce carte era, dar mi-am notat atunci. Două fotolii vechi, din lemn. Masive. Ochelari bătrânești, cu lentile mari, cu rame groase și colorate. Niște poze.. Îmi mai amintesc vag de o pereche de papuci de grădină, cu pământ pe ei. Lăsată la intrarea în cameră. O singură imagine mi-a rămas clară în memorie. Pe coridorul în care dădeai atunci când ieșeai din camera scriitorului, era un dulăpior alb, pe care rămăsese amorțit un acordeon. Am întrebat ce e cu el. Îl primise de la cineva și îi plăcea să îl mai încerce din când în când. Cică acolo fixase el locul acordeonului..

Am mers la cimitirul din sat, la mormântul soților Paler. Spuneau rudele scriitorului că venea aici și stătea ore întregi, rugându-se. Spuneau că îl auzeau cum vorbea cu părinții lui. Scriitorul spunea că aici își dorește să fie înmormântat, când îi va veni vremea. Că vrea să fie lângă ei. Nu s-a întâmplat așa..

Mai târziu am aflat și niște povești amuzante, despre el și soție, despre o iubită de-a lui, mă rog.. chestii spumoase și lumești, până la urmă.

În ziua aia tristă, sătenii vorbeau despre "bradul de la Lisa", cu lacrimi în ochi. Nu era nicidecum un gest fals. Oamenii simpli nu știu să mintă, să joace teatru, pentru camerele de filmat. Erau triști că Octavian nu va mai veni în sat cu "domnul Hurezeanu, prietenul lui bun, căruia îi plăcea mult la noi". Mi-am adus atunci aminte și de Mihai Gâdea, care a copilărit tot aici (dar nu am mai întrebat despre legătura dintre el și Octavian Paler, care cu siguranță s-a produs chiar la Lisa).

Și acum, sătenii vorbesc atât de frumos despre acest om, încât atunci când îi rostesc numele, au o emoție în glas. Ceva aparte. Am cunoscut de câteva luni o doamnă de peste 85 de ani, sprintenă, sănătoasă și vie ca apa de râu. Maica - așa o alintă familia și cunoscuții - e ca spirtul. Toată ziua, cât e de lungă. Am surprins-o de câțteva ori, când am reușit s-o opresc în loc. Când am rugat-o să-mi povestească despre Octavian Paler. Se oprește, se așează pe scaun și se schimbă la față. I se umezesc ochii. Iar vocea aia aspră și ageră se domolește, ca atunci când te pregătești să rostești unui copil povești de nopți liniștite. Și povestește. Retrăiește momente care îi sunt foarte dragi. Despre un om care a putut să vadă și să comunice cu un Dumnezeu.

Domnule Paler, probabil că nu ați fi rezistat să trăiți acești ani cumpliți. De comedie grotească. Astăzi vă transmit că nici eu nu mai cred în aproape nimic.