Salut, eu sunt Raluca

Mă gândesc la el de multe ori. Îl mai visez, dar rar. Prima dată era furios. M-a speriat destul de rău. Nu l-am cunoscut bine. De fapt, nu l-am cunoscut deloc. Am petrecut împreună două sau trei zile. Concerte și un raliu de mașini, la Sibiu. În 2007. Am schimbat câteva vorbe și idei, am râs la aceleași glume, cu siguranță am văzut aceleași imagini. Dar, probabil, fiecare a gândit și a trăit altfel zilele respective. Câteva luni mai târziu s-a îmbolnăvit, iar după o jumătate de an a plecat. L-am revăzut în sicriu și apoi acoperit. A avut o familie, mulți prieteni, o iubită. Luci, fratele lui Alin, era prietenul lui cel mai bun. Erau nedespărțiți încă din copilărie. Avea 23 de ani și îl chema Alexandru. Anul acesta, alt Alexandru, la fel de tânăr..

Nu înțeleg de ce se întâmplă lucrurile astea și mi-e imposibil să simt cât poate fi de dureros. Cred că sunt dureri care nu se pot explica în cuvinte.

Eram în ora de geografie, în clasa a XI-a. A ciocănit la ușă și i-am recunoscut vocea atunci când a chemat-o pe profesoară să iasă pe coridor. Nu am vrut să-mi ascult gândul, dar am simțit imediat. "Raluca, îmbracă-te și adună-ți lucrurile. Tatăl tău te-așteaptă afară".
Mama era acasă, am găsit-o plângând. A țipat la mine. "Ți-am spus să mergi la el, să-l vezi. Dar așa ești tu, o nerușinată!". Era necăjită, iar durerea de a-și pierde părintele a determinat-o să fie furioasă. Probabil simțea nevoia de a răni, la rândul ei, pe cineva.
Într-adevăr, am refuzat să-l văd în ultima perioadă. Boala îl schimbase într-un mod nenatural. Odată mama l-a întrebat dacă o recunoaște și el a spus "Raluca?". Of, ce greu e!

Apartamentul era plin de oameni, dar nu am văzut pe nimeni. L-am privit o dată, ultima dată. Mi-am dorit imediat să uit imaginea și am uitat-o. Oricum, nu mai era el. Mi s-a îngustat privirea și nu am mai putut respira. Bunica a venit la mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus să mă liniștesc, pentru că măcar acum nu mai suferă. Mi-a fost mai ușor să-i dau dreptate și mi-am înghețat pornirile. Ca un scut pe care-l activezi atunci când simți că vine pericolul spre tine. Aveam ochi să văd, urechi să aud, inimă să simt. Dar în locul meu, era altcineva. Total imun la ce se întâmpla în jur. Atunci am crezut că sunt puternică, dar eram tânără, nu puteam înțelege. Am avut mult timp ciudă pe mine pentru că simțeam.. nimic. (Nu pot uita cum ploua afară și nici felul în care cădeau frunzele). Nu am putut să port doliu, am refuzat. Mama m-a certat și pentru asta..

Am fost ferită de pierderi repetate. Probabil pentru că nu le-aș putea suporta. Nu am plâns în momentele acelea. Poate c-ar fi fost mai bine, pentru că așa începe procesul de vindecare. Și probabil că eu nu trebuie să mă vindec încă.

Pe bunicul meu nu l-am cunoscut, de fapt. Nu l-am cunoscut ca individ. Da, era bunicul meu, am construit zile, luni, ani, împreună. Avem amintiri, imagini, vorbe, povești, senzații, sentimente. L-am iubit mult și îi simt lipsa tot mai des. Dar atât.

Acum este momentul în care îmi doresc să îl întreb, ca de la adult la dult. "Tu cine ești? Fără date de buletin, identitate. Ce simți, ce te face fericit, ce te sperie? Ce iubești și ce regreți? Ești mulțumit de ce ai făcut, de cine ai devenit, cum ai trăit? Lasând la o parte imaginea de tată, soț, prieten, vecin.. Cine ești tu, omule? Vreau să te cunosc, vorbește liber. Eu te ascult, cu inima deschisă, oricât."

Pe Alexandru.. cu atât mai puțin. Dar gândindu-mă des la ei, îmi dau seamă că pe unii oameni din jurul meu îi știu, dar nu îi cunosc. Hai să nu ne mai povestim despre serviciu, despre colegi și șefi, atunci când ne întâlnim. Ce rost are să ne vărsăm nervii pe viață, atunci când ajungem față în față? Chiar e nevoie să reproducem ce citim în ziare sau vedem la știrile imbecile de la tv? Timpul e relativ, e păcat să-l irosim așa. Vorbește-mi despre tine. Vreau să îl cunosc pe cel din spatele hainelor îmbâcsite și a pielii tatuate sau ridate. Un parfum scump și pereche nouă de pantofi roșii nu pot vorbi în locul tău, oricât încearcă ei să te convingă de asta. Lucrurile nu spun întotdeauna adevărul. Cine ești tu, omule? Cu suflet, dorințe, gânduri. Ești fericit acum? Ai fost vreodată? Trăiești, ești viu, simți ceva? Tu cu tine, nu în raport cu ceilalți.

Salut, eu sunt Raluca, acum am 26 de ani și încă nu știu cine sunt. Câteodată fac lucruri copilărești, uneori iau decizii greșite. Îmi place liniștea. Baletul. Îmi plac copiii. Și iubesc să-l știu pe Alin în jurul meu. Cea mai mare frică a mea este să mă trezesc într-o zi fără el. Regret câteva lucruri și mă îndoiesc de și mai multe. Mă înfurii des, din senin, fără un motiv clar. Atunci când oamenii mă dezamăgesc, nu mai iert și nu mai privesc înapoi. Nu știu să iert (încă). Iubesc amintirle frumoase, iar cu celelalte încă încerc să mă împac. Dar toate au contat. Sunt supărată pe mine pentru că am uitat și uit în continuare senzații și momente pe care m-am străduit să le păstrez în memorie. Nu-mi doresc să fiu femeie de carieră. Cred că sunt un om bun și-mi doresc să mă dezvolt frumos.

Poate fi un început..