Și mie îmi place Hendrix!

Nici nu știu cum să încep! Dar zic așa: mergeam pe stradă și am găsit un manuscris. În el era scrierea ce o postez acum în jurnal. Sau poate că, pur și simplu, a scris-o un prieten.. Mi-am dorit să o pot face publică în felul ăsta și acum o fac. Merită citită cu răbdare, într-o seară sau dimineață liniștită, acasă, în camera ta, cu fereastra larg deschisă. Și vai, cât timp mi-a luat să rescriu 11 capitole, în format electronic! :)


UNORA LE PLACE HENDRIX!

Prietenelor mele, în memoria lui Janis şi Jimi

MOTTO: “Spune-mi ce muzică asculţi, ca să-ţi spun cine eşti!”


CAPITOLUL I – Vlady o cunoaşte pe Ilaria şi cântă în club

Ciripitul privighetorilor îl trezi pe chitaristul Vlady. Erau de fapt vrăbii dar vorba aia: “cui îi pasă?”. Se îndreptă spre bucătărie, îşi turnă în ceaşcă un rest de cafea rămas dintr-un trecut incert şi începu să rememoreze cântarea de aseară din club. Aici ar fi trebuit să-şi aprindă o ţigară dar Vlady era nefumător. În definitiv nimeni nu este perfect! Îşi aminti cu neplăcere că la blues-ul “Five Long Years” greşise două secunde armonia, în loc de Em b 7 degetele i se duseseră pe Em b 7+! “Ce superficial pot fi!”. Se consolă repede socotind că însuşi marele Jimi, idolul lui, falsa de multe ori în concerte ca să nu mai spun că l-a prins de câteva ori şi cu Fenderu’ dezacordat! Dar cel mai rău îi păru că la bisu’ cu “Voodoo Chile” fusese prea “cuminte”, tocmai învăţase nişte figuri de la Steve Ray dar, din comoditate, nu le aplicase! E drept că basistul, ca să se distreze, fuma pe scenă şi îi arunca fumul în ochi, lucru ce i-a distrat puţin atenţia dar ... “las’ că fac figurile data viitoare!”. Ceea ce îl deranja însă cel mai mult era neîndeplinirea visului său secret: să facă chitara ţăndări la final! Starea materială precară nu i-ar fi permis să-şi cumpere alta, aşa că ... Dacă ar fi fumat ar fi tras adânc în piept şi ar fi dat drumul la fum cu un oftat!
( În acest timp în Bagdad un flăcău învelit cu batoane de dinamită trăsese de şnur, trimiţând undeva, dincolo, încă 23 de suflete ).
Vlady deschise frigiderul şi când să scoată şunca îşi aminti că tocmai îşi propusese să intre în cură de slăbire. Realitatea este că în ultimul timp pusese nişte kile în plus, dacă făcea şi vocalu’ după un timp obosea şi nu mai reuşea inflexiunile dorite! Închise frigiderul, se duse la computer şi ... ce să facă ... ce să facă ... nu avea chef să asculte nimic ... îşi aminti că Tori, după o seară la club în care fusese în mare vervă, tocmai îi sugerase să scrie un roman ... zâmbise atunci ... “ce roman să scriu eu, nu mă pricep la asta!” ... dar acum zise să mai schimbe puţin macazul ... muzică, muzică şi iar muzică ... “ia să mă distrez un pic, n-o fi roman dar o povestioară acolo pot încerca !”. Deschise o pagină în Word şi, după 21 de minute în care nu reuşi să scrie nimic salvă pagina goală “doc1.doc” ... “continui mai târziu, acum n-am inspiraţie!”. Drept care eroul nostru se îmbrăcă 1) şi plecă în oraş.
( În China tocmai se născuse al unmiliardtreisutecincizecişitreidemiidouăsutoptzecişipatrulea cetăţean al acestei ţări ).
Puse în buzunar stick-ul cu negativul ultimei lui compoziţii şi, pentru că ploua uşor, Vlady luă şi o umbrelă. Paşii îl purtară inevitabil spre club, ce să-i faci, acolo sunt instrumentele şi instalaţia de sunet! Ploaia se înteţi iar în cale îi aparu un amic, Zeno. Încercară să se protejeze sub singura umbrelă din dotare dar rafalele de vânt spulberau bunele intenţii. Atunci, din spirit de solidaritate faţă de un prieten, Vlady aruncă umbrela la primul coş de gunoi iar cei doi îşi continuară drumul înfruntând furtuni, vijelii, tornade, uragane, capcane ... ( hei, hei, ajunge cu exagerările! ). Năvăliră în club uzi leoarcă şi se repeziră la bar să dea peste cap o vodcă 2) 3). Se aşezară la o masă şi o comandară pe a doua. Porniră o discuţie despre diferenţele între calitatea sunetului la amplificarea pe lămpi sau cea prin tranzistori, prea plictisitoare pentru cei neavizaţi aşa că o să sar peste ea, să nu aruncaţi scrierea de la prima pagină!


­­­­­­­­­­­­­­1) Blugi şifonaţi rupţi la genunchiul stâng, pantofi sport ieftini, un tricou negru ce făcea reclamă lui Eric Clapton, haină de vânt indefinită ca model şi culoare (N.C.)

2) Se zice că în caz de frig şi udeală e bine să bei o tărie. Cercetătorii americani neagă ferm această soluţie dar cei olandezi susţin că 53 – 74 ml de alcool ar avea efecte benefice (N.C.)

3) “Nu vă mai bateţi capul, ud sau uscat oricum aş fi băut vodca aia!” (N.Vlady.)


Pentru că în contractul cu editorul acestei scrieri am obligaţia să introduc şi nişte pasaje din care să rezulte “bogăţia spirituală a poporului român” următorul pasaj va fi scris în stilul baladelor populare de demult:

Foaie verde flori de ceapă
Cei doi nu băură apă
Şapte vodci ei înfruntară
De din zori şi până-n seară
Muzici, bârfe, zeflemea,
Bancuri fără de perdea
Măre timpu tot trecea
Vodca-i sensibiliza
Măre prieteni apărea
Şi masa se-mbogăţea
Aparură şi fetiţe
Toate blonde în cosiţe
Împreună se distrară
De din zori şi până-n seară
Foaie verde flori de ceapă
Nimeni nu băuse apă 1)

Ei, gata cu prostia asta! Timpul trecu pe nesimţite, masa se umpluse de prieteni de ambele sexe, iar Vlady simţi nevoia să cânte. Aici trebuie să vă spun că mai nou avea şi nişte probleme sentimentale. El, chitaristul ăla dur, cu o bogată experienţă de viaţă, ordonat şi dedicat cântărilor, calm şi mă opresc aici cu laudele să nu-l deochi ( ... o voce din off: “I put a spell on you ...” ), se îndrăgostise de o nouă cunoştiinţă, n-aş vrea să par răutăcios, cam la prima vedere cum se zice! Ştia doar cum o cheamă, băuseră acum câteva zile din întâmplare o cafea la barul din club, dar în rest nimic! Câţi ani are, unde stă, ce învârte, ş.a.m.d.. Discutaseră, normal, despre muzică (oricum Vlady nu ştia altceva!) şi gata! De atunci, un şerpişor apăru în sufletul eroului nostru şi-l destabiliză total. Fire de artist, ce mai! Spera ca Ilaria să apară din nou pe acolo (aşa o cheamă pe eroina noastră) şi tot trăgea cu coada ochiului spre uşa de la intrare.
( La bursa din New York preţul petrolului urcase la 726,92 dolari / baril )
Aici autorul simte nevoia să-l lase pe Vlady să-şi acordeze chitara şi face o mică psihanaliză a mult-prea-lăudat-ului de mai sus. Dacă sunteţi insensibili sau aveţi probleme cardiace e bine să nu citiţi rândurile următoare:
“Cănd Ilaria plecă, sufletul lui, un bloc de piatră de peste patru tone, se sfărâmă în şapte! Pământul începu să tremure uşor, cu un zgomot surd. Munţii se colorară în mov, râurile se umflară în matcă, vântul începu să sufle cu putere. Mai trecu o zi şi cele şapte bucăţi sa fărâmiţară în mici bucăţele. Soarele ardea cu putere, cerul se facu de un albastru intens, sufletul luat de vânt începu să plutească. Mai trecu o zi şi bucăţelele se transformară în nisip. Pierdut în imensitatea Universului, Vlady întâlni dragostea pură şi inocentă: trăznete, miros de ambrozie, şoapte suave, bombardamente nucleare, groapa Marianelor din Oceanul Pacific, cetină de brad, căprioare, explozii solare, Himalaia, floarea soarelui, imense pajişti verzi străjuite de chiparoşi, mesaje subliminale, acordul Do major la 10.000 de waţi, zâne, clivaje geologice, etc., etc., toate mixate ca în visele unui drogat cu LSD! Căci o, cititorule! Nimic nu e mai puternic pe lumea asta decât iubirea! Cu ea poţi înfrunta ... “

1) Sper ca editorul va fi mulţumit, cititorul nu contează! (N.A.)

( Sunt tras de mână să mă opresc, mai aveam vreo 33 de pagini în stilul ăsta desuet, dar trebuie să ne fie şi milă de cititori iar Vlady tocmai a început să cânte ).
Pentru încălzire debută cu melodia pentru copii “Vine, vine primăvara”, cântată cu mult distors şi cu acordurile alterate de n-o recunoşteai decât după versuri. Continuă cu transpuneri personale din muzica clasică: Simfonia 6 – a de Ceaikovski, Sonata lunii de Beethoven şi Toccata în Mi minor de Bach. Urmară la rând: jazz din anii ’30, jazz din anii ’40, jazz din anii ’50, jazz din anii ’60, parcă în anii ’70 n-a ajuns, nu-mi aduc bine aminte! La sugestia celor din sală aduse în atenţia publicului şi câteva standarde de rock: “Sweet Child In Time”, “Night In White Satin” ( aici facu o scurtă pauză şi mai bău o vodcă ), “Radar Love”, “Hey Joe”, “Sweet Home Alabama” ( aplauze în sală şi participare interactivă ). Publicul se încălzise şi el, de Vlady ce să mai zic! De aici încolo relatarea va fi din ce în ce mai confuză, comentatorul este şi el om, nu !
Se trecu la blues cu “Red House” şi publicul înnebuni ! Câteva gagici leşinară şi fură resuscitate cu succes prin metoda respiraţiei artificiale « gură la gură ». Alte gacici veniră pe scena şi eroul secundar 1) se alese cu câteva numere noi de mobil date cu garanţia că ” ... oricând şi orice ...“. Am uitat să vă spun că între timp se alăturaseră şi colegii de formaţie. Se trecu la “In-A-Gadda-Da-Vida“ în care bateristul prinse un solo de tobe de 23 de minute. “A Whiter Shade Of Pale”, pentru organist şi ”White Room”, să facă şi basistul un solo ( sărmanul Vlady mai bău o vodcă ). Veni şi vocalista Ella şi ca să nu mai piardă vremea începu direct cu Janis! Fetele de la bar de abia mai pridideau cu servitul băuturilor! Bodyguarzii ţineau faţă cu greu celor ce nu mai puteau să intre, incinta era arhiplină. Pereţii se cutremurau şi acum se întămplă ceva straniu: Vlady ceru un suc! Nu spun de care, să nu fac reclamă gratuită!
( Pe undeva, prin Anzii Cordilieri, un vultur zbura deasupra crestelor înzăpezite, fără nici o ţintă anume).
Vlady mai puse 10 waţi în plus la amplificare şi începu “Since I’ve Been Loving You”. Tocmai când pronunţă “... you ...” uşa de la bar, acţionată de o mânuţă fină, cu o putere de 0,7 N / mp, începu să se deschidă cu o viteză de 25 cm / sec. În momentul cănd unghiul de deschidere ajunse la 88 de grade trigonometrice, adică după 3 secunde şi 52 de sutimi, îşi făcură apariţia nişte pantofi cu toc, de culoare roşie. Din ei urcau nişte frumoase picioare iar imediat deasupra genunchilor începea un superb deux-piece de aceeaşi culoare. Un guleraş alb încheia partea legată de îmbrăcăminte, urmat de un ten fără cusur şi o faţă încadrată de nişte ochelari de soare. La 123 de grade trigonometrice uşa se opri şi intră Ilaria! Pentru toţi ceilalţi o fată obişnuită. Dar nu şi pentru Vlady! Degetele de la măini începură să-i tremure şi trase un falset de toată minunea! Basistul rânji, organistul era nedumerit, bateristul îşi vedea de treaba lui. Încercă să continue dar brusc în sufletul lui se mixară violent: trăznete, miros de ambrozie, şoapte suave, bombardamente nucleare, groapa Marianelor din Oceanul Pacific, cetină de brad, căprioare, explozii solare, Himalaia, floarea soarelui, imense pajişti verzi străjuite de chiparoşi, mesaje subliminale, acordul Do major la 10.000 de waţi, zâne, clivaje geologice, etc., etc., ca în visele unui drogat cu LSD! Făcu un semn la băieţi să continue, puse amplificatorul chitării pe zero, puse chitara pe stativ ( încă mai era înzestrat cu ceva raţiune! ), coborî plutind de pe scenă şi păşi spre EA! O invită la masă rugând-o să accepte să stea împreună. Cu un zâmbet giocondin, plin de mister, Ilaria acceptă!
Din motive neidentificate de comentator, Ilaria era singură dar cum altfel am fi putut continua povestea noastră?
( Muzeul Luvru avusese în ziua respectivă 14.563 de vizitatori ).
Se aşezară la masa rezervată permanent trupei. ( Pentru amatorii de amănunte tehnice inutile pot să le spun că numele acesteia era “Sound Company” ). Între timp Compania de sunet se oprise şi ea din cântare: se putea vorbi! Inima chitaristului se făcuse cât un ... cât un ... am găsit: bob de mac! (n-am dorit să utilizez clasicul “purice“). Mai privi odată la minunata făptură din faţa lui, îşi luă inima în dinţi ( pe dracu, cum să-şi ia inima în dinţi? ) şi în timp ce pulsul aceleiaşi mult-prea-utilizatei inimi din ultima frază crescu la 120 zise :

1)Pentru cei nedumeriţi: măcar din politeţe eroul principal este Ilaria!

- Serveşti ceva, fac cinste?
- O mersi, eşti foarte amabil! E cam târziu pentru cafea aşa că mă limitez la un suc de mere!
- Dar o vodcă mică nu ţi-ar prinde bine?
- Mersi încă odată, dar sunt cu maşina!
Vlady facu un semn fetelor de la bar, Cristina luă comanda şi aduse sucul de mere pentru fată şi un whisky mic pentru băiat. Băiatul se uită la ea şi aceasta îi zâmbi, aşezând paiul în pahar cu aceeaşi mânuţă graţioasă cu care deschisese uşa. Paiul era de culoare galben pal şi instantaneu în mintea băiatului apăru o scurtă conexiune cu lanurile de grâu copt ale copilăriei. De acolo mintea lui zbură la holdele de grâu de la Auvers-sur-Oise pictate de Van Gogh. Mintea începu să-i zburde prin grâu aiurea, precum hard-disk-ul unui computer virusat: prin conţinutul mare de amidon pâinea, obţinută din grâu, îngraşă, un oarece tip de semănătoare de grâu a inventat-o în secolul al XVIII-lea agronomul englez Jethro Tull, la grâu îi zice în latină Triticum aestivum, grâul este a doua cultură mondială după porumb, şi câte şi mai câte! Mergând pe sistemul dual-core, creierul băiatului încerca în zadar să găsească o propoziţie inteligentă, cu care s-o dea gata pe fată sau măcar să înfiripe o conversaţie. Degeaba: “no results find!”. Până la urmă, cu privirea blocată pe guleraşul alb şi pe gâtul de gazelă de deasupra guleraşului îngăimă:
- Ǎăăăă ... îţi place Jimi Hendrix?
Presupunând, prin absurd, că fata ar fi fost vreo fană înrăită de-a lui Jimi, cei doi s-ar fi pierdut într-o discuţie în care Vlady îi putea spune Ilariei amănunte extrem de importante: înregistrările primare cu Lonnie Youngblood şi Isley Brothers, tipurile de chitară utilizate în 1967 la studiourile PPX, cu ce era îmbrăcat Jimi la concertul de la Berkeley din mai 1970, şi câte şi mai câte! Poate din intâmplare, fata nu muşcă momeala şi îi spuse zâmbind:
Nu-mi displace dar eu prefer, în general, o muzică mai liniştită!
Aici trebuie să am o scurtă intervenţie explicativă: pe cât era chitaristul nostru de expansiv şi volubil pe scenă, pe atât era de timid şi introvertit în viaţa de toate zilele. Vorbea mult mai bine cu corzile chitarei decât cu corzile vocale! Iar acum, timiditatea era amplificată de deux-piece-ul roşu al fetei. Roşii erau şi obrajii băiatului iar creierul era blocat iremediabil pe grâu ( programm not responding ).
( Chiar în acea secundă, un Boeing 727 al companiei American Airlines decolă de pe aeroportul O’Hare din Chicago cu destinaţia Miami ).
Fata zâmbi ( că doar nu era să scoată limba, ca-n emoticoane! ) şi continuă cu o voce liniştită dar sigură pe ea:
- Am nouă albume cu Eva Cassidy!
Dacă n-ar fi fost aşezat, băiatul s-ar fi prăbuşit, plin de ruşine şi umilinţă! Sărmanul! El n-avea decăt două piese, “Over The Rainbow” şi “Fields Of Gold”! Se facu mic de tot, tăcu, iar pulsul crescu la 132. Fără să-şi dea seama cât de adânc băgase cuţitul în rană fata continuă, cu multă naturaleţe:
Dacă vrei, ţi le trimit pe mess!
Sigur, ce adresă ai ?, reuşi să îngaime băiatul.
Îşi notă pe un şerveţel, cu atenţie să nu greşească vreo literă, adresa Ilariei şi tăcu în continuare. Uitându-se cu disperare în jur îi veni o idee:
Ǎăăă ... nu vrei să-ţi cânt un blues!?
Fata ... nu, nu zâmbi, dacă mai zâmbea odată probabil eroul nostru secundar ar fi leşinat de emoţie! ... răspunse :
- Eşti foarte draguţ dar trebuie să plec, lipsesc vreo zece zile din localitate şi trebuie să-mi fac bagajele. Dar ... poate ... altădată! Te caut când vin, mersi pentru trataţie, nu, nu trebuie să mă conduci! Mai vorbim pe mess, pa!
- ... Pa ... şi drum bun! reuşi să zică Vlady în timp ce privea hipnotizat cum se îndreptau spre ieşire nişte pantofi cu toc, de culoare roşie, din care plecau nişte frumoase picioare urmate deasupra genunchilor de un superb deux-piece de aceeaşi culoare.

( Imerturbabil, Pămîntul îşi continua nişcarea de rotaţie în jurul Soarelui iar Jupiter, conform unor legi astronomice de nezdruncinat, intrase în juxtapunere cu Saturn ).
Între timp eu, comentatorul destinat să vă povestesc vouă, cititorilor, ce s-a întâmplat, nu am stat degeaba în bar ... aşa că nu-mi amintesc prea multe ce s-a întâmplat după plecarea Ilariei!
Sigur este că Vlady, când a ajuns acasă, a deschis computerul, fila goală “doc1.doc” şi a început să scrie: “Ciripitul privighetorilor îl trezi pe chitaristul Vlady. Erau de fapt vrăbii ... “

CAPITOLUL II – Vlady meditează şi scrie

Pentru cei ce-l cunoşteau, chitaristul se schimbase brusc. Nu cu alte rânduri de haine, nici nu prea avea multe. Banii câştigaţi îi cheltuia în muzică cu partea de hardcore ( amplificatoare, efecte, microfoane, mixere ) iar ce rămânea îi risipea pur şi simplu ! Deveni tăcut ! Privirea-i se pierdea de multe ori în gol ! Altădată foarte dur la repetiţii, era acum concesiv ! Mai mult, cu mici excepţii, cânta numai blues, spre disperarea membrilor trupei. Aceştia, mai tineri, ar fi vrut mai mult ritm, mai multă dinamică! Admiratoarele îl sunau pe mobil dar mult-prea-adoratul le refuza politicos.
După repetiţii, băiatul mergea pe dealurile din preajma micului orăşel, se aşeza pe iarbă şi privea râul ce curgea la picioarele lui. În zare se vedeau frumoşii munţi cu crestele încă acoperite de zăpadă. O căprioară trecu liniştită pe lângă el, simţind instinctiv că nu face parte din tagma vânătorilor. Dacă ar fi fost fumător şi-ar fi aprins cu siguranţă o ţigară dar nu era!
Trecuseră numai două zile de la întâlnirea din club cu Ilaria şi timpul se scurgea, în accepţiunea lui, cu viteza melcului. Băiatul coborî în oraş şi se îndreptă spre radio unde îşi înregistră conştiincios emisiunea săptămînală. După mici bârfe cu Alex, tehnicianul ce-i făcea montajul, îl sună pe organist şi, 21 de minute mai târziu, se întâlniră în micul lor studio de înregistrări. Sound Company lucrau să-şi producă un album la care lucrau de aproape un an. După zeci de sesiuni de înregistrări în care au tras zeci de variante la fiecare piesă, în care s-au certat pe note, bemoli, diezi, modulaţii şi alte cele, aproape aveau master-urile la cele 12 compoziţii. Nu erau lucrurile dure ce le cântau în club, stabiliseră să facă un album mai ”dulce”, mai comercial, ce s-ar fi vândut mai bine. Băieţii aveau nevoie de bani pentru a schimba vechea şi obosita instalaţie de sunet. Puseseră ochii pe nişte Marshall-uri JCM 2000 iar basistul era înnebunit după ultimul model de bass-amplifier Hartke 3500. Şi la voci le-ar fi plăcut nişte Shure cu dinamică mai înaltă! Vlady insuşi şi-ar fi dorit o chitară Gibson cu care ar fi cântat jazz-rock! Of Doamne!
Băieţii se apucară să regleze frecvenţele modulare la partea de percuţie. Au umblat şi la compresia dinamică a solourilor de chitară. S-au contrazis 12 minute dacă să introducă un dinamic delay la finalul piesei “Vei veni” şi dacă să fixeze hard limiting-ul la -1 sau – 1,5. La partea de ”binaural auto-panner“ au hotărât că e potrivit un “pan cycling rate” de 10 Hz şi ... dar pe cine naiba interesează chestiile astea fade de tehnică !? Să nu ne îndepărtăm de centrul epic al scurtei noastre povestiri şi să vedem acum ce mai face şi Ilaria! Numai că nu vă pot spune absolut nimic, nu am nici cea mai mică idee ce face, aşa că sunt nevoit să mă întorc la chitarist!
Vlady se duse la frizer, se tunse şi îşi aranjă puţin barba. Se împrumută de la un prieten de nişte bani şi îşi cumpără un tricou nou. Nu era deloc genul de “dandy”, ba chiar din contra! Se îmbrăca foarte simplu şi era în general neglijent cu propria-i înfăţişare. Se uită în oglindă şi observă că vârsta pusese nişte amprente pe faţa lui. Observă riduri în jurul ochilor, lucru ce nu îl interesase până atunci. “Asta e bătrâne, ai crezut că eşti “condamnat” la tinereţe veşnică? Că vei zburda la infinit pe câmpiile patriei! Că …” ... ei, dar pasaje despre mersul vieţii citiţi mai bine la filozofii antici greci sau în Biblie, ei se pricep la asta mult mai bine ca mine!
Băiatul nostru ajunse acasă, deschise computerul, verifică poşta electronică şi nu găsi nimic de la Ilaria. Oftă şi mai scrise câteva rânduri la fila “doc1.doc” în timp ce asculta albumul de blues al lui Corey Harris: ”Fish Ain’t Bitin’”.

CAPITOLUL III – În care nu se întâmplă nimic ...

Cum necum trecură şi celelalte opt zile. În afară de faptul că băiatul verifica zilnic poşta electronică neprimind nimic de la Ilaria şi devenind tot mai trist, nu se întîmplă nimic demn de a vă fi povestit! Căci pe cine interesează tristeţea lui? Cititorii au alte griji cotidiene, mult mai importante pentru ei! Ba Leana s-a certat cu Ghiţă, ba Mioriţa vrea maşină nouă, ba lu’ Ion i-a apărut un coş pe frunte, ba ... ce să vă mai plictisesc ... mai bine trec la următorul capitol !

CAPITOLUL IV – Revenirea

Chiar în ziua în care Ilaria reveni în orăşel, Sound Company avuseseră un concert la Târnăveni. Vlady cântase mai prost ca niciodată, restul trupei salvase cumva live-ul dar erau destul de nedumeriţi!
- Ce-i cu tine Mese ( porecla lui, provenind de la “meseriaş” ), parcă nu ţi-a mers chitara?
- ... aşa e ... nu poţi fi tot timpul în formă ... sper să nu se mai întâmple ...
- Hai trage şi tu un gât de vodcă, zise organistul, întinzându-i sticla ce mergea din mână în mână ...
- ... păi să trag! ...
- Vezi că mâine seară avem cântare în club, să-ţi revii!
- Aaa, nici o problemă ... ia mai dă-mi sticla aia ...
Pe la două noaptea băieţii ajunseră la casele lor. Vlady deschise computerul, verifică poşta şi inima începu să-i bată puternic: avea un mesaj de la Ilaria! Transfigurat îl deschise şi citi următoarele:

“dragă Vlady,
am revenit! mersi pentru amabilitatea ta de la club, să ştii că mi-a plăcut şi vreau să vin şi mâine, parcă aveţi iar spectacol, sper că pe curând!
Ilaria
(n-am uitat, cu înregistrările Evei Casiddy o rezolvăm cât de curând pe mess)”

Băiatul se duse la frigider, scoase o sticlă de vodca, îşi turnă în pahar, se întoarse la computer, deschise fila “doc1.doc” şi continuă să scrie transfigurat, aşa cum putea şi îl ducea pe el mintea! Abia la 6 şi 12 minute dimineaţa reuşi să adoarmă, cu e-mailu-ul fetei sub pernă, ca să folosesc o figură de stil!

CAPITOLUL V – Reîntâlnirea

Se trezi pe la două, îşi facu alene o cafea pe care o savură într-o poziţie de relaxare, aşezat într-un fotoliu. Îi lipsea ţigara dar, repet, nu era fumător! Îl luă foamea şi îşi aminti că are 4 păstrăvi în frigider, prinşi chiar de el pe Porumbacu, acum câteva zile. Se gândi cum să-i pregătească şi alese reţeta “Păstrăvi cu alune”. Deci:
“Curăţaţi păstrăvii, spălaţi-i bine în apă rece, lăsaţi-i să se scurgă de apă şi presăraţi-i cu sare şi piper. Treceţi-i prin făină şi prăjiţi-i în unt topit, câte 7 – 8 minute pe fiecare parte, după care-i scoateţi pe un platou şi îi păstraţi la cald. În untul rămas puneţi alunele sfărîmate şi prăjiţi-le până când încep să se rumenească. Adăugaţi 100 ml vin alb sec şi lăsaţi să mai fiarbă 1 – 2 minute la foc mic, amestecănd încontinuu. Puneţi apoi păstrăvii în tigaie, stropiţi-i cu zeamă de lămîe, acoperiţi tigaia cu un capac şi mai lăsaţi la foc mic încă 2 – 3 minute. Puneţi păstrăvii pe platou şi turnaţi deasupra alunele şi sosul din tigaie. Ornaţi cu feliuţe de lămîe şi puneţi alături o garnitură de cartofi natur, presăraţi cu pătrunjel tocat mărunt.”
Chitaristul nostru respectă întocmai reţeta de mai sus mai puţin, din comoditate, părţile cu alune, vin, cartofi natur şi pătrunjel.


Se întinse apoi în pat, citi câteva pagini din “Maestrul şi margareta” de Bulgakov şi aţipi. Visă frumos, lucru ce nu i se mai întămplase demult!
Se făcea că era pe o pajişte verde, pe malul unui râu de munte cu apă limpede. Era singur şi nu se mira de asta. În timp ce privea la curgerea fără de sfârşit a apei, din pădure apăru şi Ilaria. ( Am vrut s-o aduc pe un cal alb, dar mi s-a părut prea deplasat, aşa că am lăsat-o să vină pe jos – zise comentatorul ). Se aşeză fără sfială lângă băiat şi îşi lăsă galeş capul pe al lui umăr drept. El nici să respire nu mai putea de emoţie dar când umărul îi amorţi o rugă să schimbe, de n-o fi cu bănat, umărul de reazem. Fata îi zâmbi serafic şi îl mângâie pe obraz. Băiatul îi luă mâinile în ale lui şi se uitară unul la altul preţ de fo’ şapte minute. Şi acum, dragi cititori, scoateţi batistele şi lăcrimaţi: urmează primul sărut! Feţele li se apropiara încet, închiseră amândoi ochii iar când buzele lor se atinseră tot pământul
( da ce zic eu pămîntul, întreg universul! ) se cutremură, o căldură imensă se revărsă în interiorul lor
( vulcanii păreau acum gheţari! ), totul dispăru în jur învăluit într-o aură azurie iar cei doi, ţinându-se de mână, începură să plutească deasupra pămîntului. Porniră înspre sud. După ce trecură munţii, văzură Dunărea, albastrul Mării Egee, al Mediteranei, nisipul galben precum grâul copt al Saharei, izvoarele Nilului, jungla africană, gheţurile nesfârşite ale Antarcticii, luară o curbă la stânga şi văzură cu claritate insula Madagascar, Taj Mahalul din India, Himalaia, deşertul Gobi, taigaua siberiană, făcură un ocol pe deasupra Amazonului şi aterizară pe o mică insuliţă pustie din Pacific, în preajma unui izvor cu apă limpede străjuit de chipeşi palmieri. Tocmai când băiatul se pregătea să-i recite fetei nişte sonete de Shakespeare ...
Vlady se trezi cu un zâmbet pe buze! Făcu un duş, îşi luă tricoul cel nou şi porni în pas alert spre club. Îi era dor de Ilaria şi realiză că se îndrăgostise lulea de ea!
Căci o, cititorule! Iubirea e oarbă şi puternică, atunci când te cuprinde cu adevăratelea! Te înconjoară cu puterea ei şi nimic nu îi va sta în cale! De’ncerci să te împotriveşti te va strivi fără milă şi eşti sortit pieirii ... !
Băieţii erau deja acolo, consumând ceva vodcă, pentru încălzire. Chitaristul rase şi el două, râse puţin cu ei şi urcă pe scenă, să-şi acordeze chitările. Deschise amplificatorul, îl puse la o valoare mică şi, cănd să facă primul acord (totdeauna Do major! ), usa barului se deschise cu o viteză de 25 cm / sec iar după 3 secunde şi 52 de sutimi apăru Ilaria, ţinându-se de mână cu un tip oarecare (părerea lui Vlady! ). Cei doi se apropiară de scenă, Ilaria zâmbi şi spuse :
- Bună Vlady!
Se întoarse spre tip şi-i spuse:
- Uite, el e chitaristul nemaipomenit! Faceţi cunoştiinţă: logodnicul meu Dan şi Vlady, şefu’ de la Sound Company ...
Nu reuşesc să-mi închipui cum a reuşit acum brusc-mult-prea-nefericitul să nu se prăbuşească, probabil l-a ajutat faptul că era împietrit de tot! Mai reuşi să îngaime un “ ... îmi pare bine ... “ şi să le arate masa ce o rezervase pentru Ilaria. Cu diferenţa că, în locul lui Dan, mult-prea-naivul credea că o să stea el!
Într-o fracţiune de secundă Pămîntul se opri din mişcarea de rotaţie, apele se tulburară, iarba îngălbeni toată, frunzele din pomi căzură cu nemiluita, florile se ofiliră, cerul se înnegri, totul deveni rece şi fără de sens. O răceală de gheaţă îl cuprinse pe chitarist. Se îndreptă spre bar şi făcu ceea ce nu făcuse niciodată: îi ceru barmanului să-i facă rost de o porţie de drog. Marfa a venit repede şi băiatul a îngurgitat-o dintr-o răsuflare. Mai ceru una, barmanul întrebă dacă nu o să aibă probleme dar banii înaintaţi l-au convins repede şi a doua porţie o urmă în stomac pe prima.

CAPITOLUL VI – O seară de pomină ...

Cei ce au fost acolo n-au uitat multă vreme concertul din acea seară! A fost cel mai bun concert al lui Vlady, parcă era vrăjit! Armonii ce nu se cântaseră niciodată, solouri bestiale de hard-rock cântate într-o viteză mai mare ca a lui Steve Vai, solouri de blues sfâşietoare ce au smuls lacrimi!

Corzile chitării fremătau ca o fiinţă vie iar vocea băiatului era mai penetrantă ca niciodată!!! Colegii de trupă au intrat şi ei în atmosferă şi au reuşit improvizaţii de nedescris! Tot clubul era în delir, nu se mai ştia care-i stânga, care-i dreapta, dar asta nu mai avea nici o importanţă atunci!
În prima pauză chitaristul mai încercă să cumpere o porţie de drog dar barmanul îl refuză. Vlady apelă însă la o cunoştiinţă şi a treia porţie se amestecă cu celelalte două, plus încă nişte vodcă aruncată pe deasupra. Cu ochii sticloşi se îndreptă spre scenă şi începu partea a doua a acestui extraordinar live. Muzica a continuat în linia anterioară, poate chiar şi cu mai mult feeling! După trei
ore şi zece minute, timp ce a inclus şi cele şapte bisuri acordate, “compania de sunet” era epuizată şi n-a mai putut să cânte. Asistenţa însă urla şi mai vroia, lor le venea mult mai uşor! După şapte minute de aplauze şi ovaţii Vlady urcă pe scenă, facu semn cu mâna să se facă linişte şi spuse :
- Fraţilor, nu mai putem, am dat totul din noi. ... Se ard şi staţiile de fierbinţi ce sunt ! ... Uite, vă promitem că mâine o luăm de la capăt! ... Hai, vă mai cânt una dar asta chiar e ultima! ...
Făcu semn băieţilor să rămână în sală şi, surprinzător, nu luă chitara ci se îndreptă spre pian :
- ... Dedic această ultimă piesă, prietenei mele Ilaria!
Cântă, cu multă delicateţe, compoziţia lui Brian May “Too Much Love Will Kill You”:

“ …. aim geast ză pis of men ai iusd tu bi
to meni bităr tirs reining daun of mi … “

Niciodată pianul electric Korg nu scosese note mai frumoase, un sunet clar şi cristalin se revărsă deasupra sălii, învăluind asistenţa într-o atmosferă angelică şi plină de sentimente! Vocea băiatului, tremurândă şi mai mult şoptită continua:

“ … aim geast ză şadou of men ai iusd tu bi
end sims laic tărs no uei aut of tis for mi … “

Sala începu să se învârtă ameţitor, pereţii şi tavanul se îngustau sufocăndu-l, cu ultimele puteri Vlady şopti finalul:

“ … to maci lav uil chil iu, meic iur laif ă lai
to maci lav uil chil iu … evri taim!”

Însoţit de puternice aplauze, apucă să ajungă în separeu, unde leşină!

CAPITOLUL VII – Aproape Iadul ...

În primele momente colegii de trupă au crezut că pur şi simplu îi venise rău de la vodcă, nu bănuia nimeni că luase o “overdose”. Vlady nu consumase niciodată droguri! Cum însă faţa i se decolorase într-un galben pal de culoarea grâului copt iar în colţul buzelor începuse să apară o spumă verzulie, chemară salvarea.
Singurului care nu îi păsa era chiar chitaristul! În mintea lui se amestecau fără nici o noimă tot felul de culori vii pe un fond de muzică astrală căntată la şapte viori Stradivarius. Plutea undeva deasupra oraşului, pe fondul unui cer de un albastru intens. Când începu un vânt puternic ce îl dirija spre intrarea unui tunel, băiatul nu i se împotrivi ...
Cu puţin timp înainte de a trece prin tunel dincolo, în călătoria fără de întoarcere, perfuziile începură să-şi facă efectul. Vlady îşi pierdu pentru moment orice formă de simţ, lăsându-se în voia sorţii ...


CAPITOLUL VIII – Reînvierea

Se trezi după 21 de ore. Deschise ochii, văzând numai alb în faţa ochilor. Aparatul de perfuzie era strâns conectat la mâinile lui. O asistentă tinerică ce scria ceva într-un caiet simţi mişcarea şi se întoarese spre el.
- Ei, ia uite-l pe eroul nostru, face ochi!
Vlady o cunoştea din vedere de la club. Cam aşa este într-un oraş mic, se ştiu aproape toţi! Încercând să se mişte, simţi o ameţeală puternică şi nu se putu ridica.
Staţi liniştit, nu aveţi voie să faceţi efort! Dacă aveţi nevoie de ceva spuneţi-mi mie!
Oricum încă nu aveţi voie să mâncaţi şi beţi nimic! Păpica vine pe furtunaşe, n-o să muriţi de foame ...
- De când sunt aici? întrebă băiatul cu o voce ce nu şi-o recunoştea ...
- Numai de ieri ... spuneţi-mi Simona ... vă cunosc de la club, îmi place formaţia dumneavoastră ....
- Mersi ...
Simo scria în continuare, concentrată, calculând ceva în gând ...
- Ai cumva vreo carte ... mă plictisesc! Şi vorbeşte-mi te rog la persoana doua singular, nu mă face să mă simt aşa de bătrân ...!
- Am să încerc ... nu am nici o carte ... v-aş putea da însă mp3-player-ul meu să ascultaţi muzică ... numai că nu ştiu dacă o să vă placă, eu ascult numai muzică folk ...
- Ei, lasă că nu sunt atât de încuiat, muzică să fie! Te rugasem să-mi vorbeşti la a doua singular!
După ce Simo plecă Vlady îşi puse căştile, închise ochii şi se pomeni într-o lume îndepărtată, ce aproape o uitase. La urechi îi susura Marcela Saftiuc cu “Zoriori de ziuă”. Îşi aduse aminte de vremurile când era tânăr şi mergea pe la cenaclul Flacăra, încercând să fure acordurile chitariştilor! Urmă Mircea Vintilă cu “Pământul deocamdată”, Sterian cu “Nopţi”, Florian cu al lui pod de piatră, Adriana cu “învaţă de la păsări”, Bodolan cu “rănitul dintre linii”, Dan Chebac cu “caii liberi”, din nou Sterian cu “iubirea de moşie”, din nou Vintilă urcând pe nişte scări, Ivaniţchi şi tot aşa! Chiar în timp ce Saftiuc începuse “fiii lacrimilor tale” intră Tori.
Se cunoşteau de mult, când era mai tânără şi fără obligaţii mergea deseori cu trupa la concertele din zonă. O adevărată “roader”-iţă! Era cea mai bună prietenă a lui, în sensul tradiţional al cuvântului. Îşi vorbeau direct, aveau încredere unul în altul, Tori îl ajutase moral în câteva situaţii mai dificile şi nu prea existau secrete între ei. Fata ( ce semăna leit cu Joan Baez tunsă scurt ), o tipă dintr-o bucată, se aşeză pe pat şi-l luă tare:
- Ce faci Mese, vroiai să pleci fără să-ţi iei “la revedere”?! Azi barmanul mi-a zis ce prostii ai făcut! Te bag în pizda ma-tii inconştientule! Te dai cu noi Jimi Hendrix la 18 septembrie!
- ... eee ... n-am avut nici o intenţie ... ştii ca e prima dată ...
- Băi, am vorbit cu doctorul, mulţumeşte-i lui ăl de sus, la un moment dat aproape că nu mai aveai puls şi a crezut că ... gata! ...
Continuă, de data asta pe un ton mult mai blând :
- Zi mă, ce e cu tine! Crezi că n-am observat cum te-ai schimbat in ultimul timp! Hai, zi lui Torica ce s-a intâmplat!
Vlady ştia că n-are nici o şansă să ascundă ceva in faţa bunei lui prietene aşa că începu să i se împărtăşească:
- Tori, am cazut în limbă după o tipă ce am văzut-o de două ori în viaţa mea! Nu ştiu decât cum o cheamă, în rest mai nimic ...
- Bun motiv sufleţelule, eram sigură! ... Deja v-aţi vazut de două ori! Aşa mult! Şi? A refuzat să faceţi nunta mâine!? ... Spune-mi băi şi mie din vreme, să-mi fac nişte ţoale festive!
- Aaa, nu, chestia e mult mai simplă, fata e deja logodită ...n-am nici măcar şansa să încerc ...
Tori se uită lung la chitarist, îşi puse mâna la bărbie şi continuă :
- Neam de neamul meu n­-am mai văzut aşa specimen ca tine! Băi, dacă nu ştiai, omenirea e formată din bărbaţi, femei şi Vlady! ... Păi zi mă mersi la şansa ce ţi se oferă! Nu ştii că cele mai mari opere de artă din lume au fost cele cauzate de suferinţă ? ... Compune şi tu acum nişte piese bune ce să rămînă după tine, s-avem şi noi o amintire! ... Tipa e aia îmbrăcată într-un deux-pieces roşu, ce i-ai rezervat masă la concert? ... Ziceai că ştii cum o cheamă!
- ... Ilaria ...
- Băi ce nume rar, numai ţie ţi se putea întâmpla aşa ceva. În afară de basista aia italiană din Milano, ce cântă cu Sugar Blue, eu nu mai cunosc alta!
- N-am botezat-o eu ...
- Bine, bine, deocamdată îngrijeşte-te să ieşi de aici, mai vedem noi ce facem cu fata aia ... Băi, dacă n-o cunoşti deloc, tu ştii de fapt de cine eşti îndrăgostit?
- ?
- Nu de ea, ci de ceea ce crezi tu că e ea, măi romanticule incurabil!
- Da’, bine, şi ce dacă n-o cunosc? Alţii s-au cunoscut o grămadă de vreme şi tot nu le-a ieşit! Şi să-ţi mai spun un secret: ascultă Eva Cassidy, mi-a trimis pe mess nouă albume cu ea! Ştii tu vorba aia a noastră: “Spune-mi ce muzică asculţi, ca să-ţi spun cine eşti!”.
Tori dădu din mâini a lehamite, se ridică din pat, îşi puse mâinile în şold şi i se adresă ameninţătoare:
- Fii atent aici ... dacă mai aud că iei prostii d-alea ... n-o să mori de ele ci sugrumat de mâinile mele!

CAPITOLUL IX – Purgatoriul ...

Peste trei zile eroul nostru secundar ieşi la lumina zilei, ca un nou născut. Cam aşa şi era, la sensul figurat! Îi mulţumi Simonei pentru grija ce i-a purtat-o şi a invitat-o la club, să-i cânte o piesă şi să-i dea un album cu autograf:
- Mersi Simo ... şi hai vineri seara la cântarea noastră!
- O, vă mulţumesc foarte mult, chiar am să vin!
Viaţa continua ca şi înainte: flăcăii din Bagdad se aruncau în aer într-o veselie, populaţia Chinei creştea cu toate restricţiile impuse, petrolul ajunsese la aproape 810 $ / baril, vulturii din Anzii Cordilieri se roteau deasupra piscurilor, turiştii vizitau zilnic Muzeul Luvru, compania American Airlines zbura în continuare pe ruta Chicago – Miami iar corpurile cereşti respectau cu stricteţe legi astronomice de nezdruncinat.
Vlady supravieţuia şi el cum putea, făcând singurul lucru ce-l ştia: să cânte! Stătea mai mult în club şi lucra la noi compoziţii. Patronul barului îi pusese un pat pliant într-un separeu, de multe ori băiatul dormea acolo. Compusese câteva balade şi bluesuri de excepţie, Tori îl supraveghea discret şi tot ea i-a sugerat să scoată un album solo cu acestea. Devenise foarte tăcut şi retras dar băieţii din trupă, mult mai tineri, îi respectau atitudinea. În rest, inima mult-prea-tristului chitarist se împietrise şi se inconjurase de un strat gros de beton.
Cu toată suferinţa ce îl apăsa, spre meritul acestuia, nu a mai luat nicidată droguri. Doar vodcă!
Singurele momente în care inima băiatul întinerea era când, cam odată pe săptămână, se întâlnea pe mess cu Ilaria. Eroina noastră principală îi furniza tot felul de rarităţi din lumea folk-rock-ului şi nu numai. Trebuie să vă spun că Ilaria avea o vastă colecţie muzicală şi, pe baza acesteia, cei doi aveau multe subiecte comune de discuţie. Atunci băiatul redevenea vesel şi pus pe şotii, aşa cum fusese în trecutul apropiat. Dar când mess-ul fetei devenea “off-line“ tristeţea şi singurătatea umpleau din nou camera!
Prin vară află că peste câteva zile va fi ziua ei de naştere. Îndrăzni să o roage să treacă pe la club, ar dori să îi facă o surpriză ...

CAPITOLUL X – Cadoul ...

Când uşa barului se deschise cu o viteză de 25 cm / sec iar după 3 secunde şi 52 de sutimi apăru Ilaria obrajii lui Vlady se colorară galben pal precum culoarea grâului copt, inima i se făcu cât un bob de mac şi trecu brusc la pulsul de 120.
Se aşezară la o masă şi discutară despre muzică, oricum băiatul nu cunoştea altceva. Fata nu bău decât un suc de mere, el un whisky mic.
...................................................................................................
... albumele Strawbs de după ’80, îţi plac? întrebă Vlady,
Nu prea, mi se pare că au trecut spre pop ...
Aşa zic şi eu!
Băiatul îşi luă inima în dinţi şi îi zise:
- Aş vrea să-ţi ofer un cadou de ziua ta! Nu e cine ştie ce dar ... gestul contează! M-am gândit că toată lumea o să-ţi ofere parfumuri şi mai ştiu eu ce cosmetice ... oricum nu mă pricep, cine ştie ce prostii ţi-aş fi cumpărat!
Scoase cu grijă din buzunar un pliculeţ din care scoase un obiect triunghiular de culoare neagră, cu margini rotunjite ...
- E un obiect mic, n-o să-ţi ocupe mult spaţiu. E pana de chitară cu care a cântat B. B. King la un concert din Stuttgart, în 1991 ... după concert am reuşit să ajung la el şi mi-a dat-o mie ...
Ilaria fu realmente surprinsă, dar realiză intuitiv că, pentru Vlady, pana aia avea o mare valoare sentimentală!
- Vai, chiar îţi mulţumesc mult, crede-mă că apreciez şi că am s-o păstrez la loc sigur!
Se ridică şi îl pupă pe obraji. Vlady ameţi dar se ţinu bine: nu se prabuşi pe podea! ...

CAPITOLUL XI – Şi ultimul ...

O, cititorule, toate lucrurile în lumea asta au un început şi toate au un sfârşit! Vrând, nevrând, ne apropiem şi noi de deznodămîntul povestirii noastre! Şi să nu uităm că Universul e construit numai din contraste: albul n-ar exista fără negru, binele n-ar exista fără rău, bucuria n-ar exista fără tristeţe, iubirea n-ar exista fără ură! Dacă doriţi cumva să aprofundaţi subiectul ăsta mai în profunzime citiţi filozofii antici greci sau Biblia, ei se pricep la asta mult mai bine ca mine!
Mai trecură trei luni fără prea mare chef de viaţă pentru mult-pre-nefericitul Vlady. Vinerea şi sâmbăta cânta în club, a mai avut două concerte la Agnita şi Mediaş, în rest nimic deosebit.
Deseori pleca singur pe râuri de munte unde pescuia păstrăvi. Ajungea la îngemănarea zilei cu noaptea, când aerul era plin de răcoare, cobora din maşină respirând adânc aerul proaspăt şi se uita la iarba plină de rouă, după urmele animalelor. Îşi scotea tacticos varga de muscă Sage şi începea aproape întotdeauna cu Prince Nymph în partea de jos şi “ureche de iepure” sus. Mai târziu mai schimba din muşte, mai ales dacă pistruiatul era mofturos. Când ajungea la 7 – 8 bucăţi se oprea din pescuit şi se aşeza pe marginea apei, privind ore în şir la curgerea infinită a lichidului limpede. Ce gândea numai el o ştie, nimeni nu a putut să scoată o vorbă de la el!
Veni toamna, frunzele incepură să se îngălbenească şi să alunece pe pămînt. Se coapseră nucile şi castanele, se culegeau viile, berzele plecară spre nordul cel cald al Africii. Într-o zi ca oricare alta, Vlady primi un mail de la Ilaria în care îl intreba dacă poate veni ziua următoare la club. Băiatul o iubea în continuare dar cu inima impietrită şi fără de speranţă. Nu o mai văzuse de trei luni, dar odată la şapte - opt zile continuau să se mess-uiască, cu muzică şi alte generalităţi. Puţin surprins, îi răspunse imediat ( reply ) că va fi acolo.
A doua zi, când veni sorocul, facu un duş, trase pe el blugii rupţi la piciorul stâng (e drept, cam şifonaţi), se încălţă cu nişte tenişi ieftini, îmbracă tricoul cu Eric Clapton (e drept, cam ponosit) şi plecă la club unde ajunse cam cu o oră înainte de termenul stabilit. Se duse la masa lui, Cristina îi aduse o vodcă fără să mai aştepte vorbele artistului şi încercă să ghicească ce o să-i spună Ilaria. Nu ajunse la nici o concluzie aşa că se duse pe scenă şi începu să repare intrarea de cablu a chitării bas, de două săptămâni avea un zgomot de fond mai mare decât ar fi trebuit. Pe când meşterul nostru tăia şi izola fire, trăgând cu coada ochiului spre intrare, uşa se deschise şi apăru eroina noastră principală!
De data asta nu mai purta pantofi cu toc, avea şi ea încălţăminte sport, dar de marcă, nişte blugi şi un tricou negru, cu brizbrizuri la mâneci. La gât avea un colier cu nişte chestii verzi. Se tunsese mai scurt şi purta ochelarii de soare deasupra capului. Veni veselă înspre el:
- Salut!
- Bună, mergi te rog la masă, vin într-un minut!
Lăsă lucrul, merse şi se spălă pe mâini, venind cât putu de repede lângă fată.
- Un suc de mere?
- Nu, nu, aş bea şi eu o vodcă!
- Păi nu eşti cu maşina?
- Ba da, dar azi nu contează!
Facu un semn Cristinei, cu două degete ridicate în sus, semnul pentru două vodci. După care tăcu, nefiind oricum un maestru al conversaţiei.
- Ţi-au plăcut albumele lui Sandy Denny ce ţi le-am trimis săptămîna trecută?, zise fata
- N-am avut timp să le ascult, dar sunt sigur că o să le apreciez, o ştiu de la Fairport Convention.
Veniră vodcile, ciocniră uşor paharele şi gustară din lichidul ce dă o senzaţie de căldură. Mai trecură câteva momente de tăcere, după care fata îi zâmbi, se uită în ochii lui şi spuse cu o voce caldă:
-Să ştii că acum o săptămînă m-am întâlnit cu Tori şi mi-a povestit tot!
Vlady tresări şi reuşi să întrebe :
- Ce ţi-a povestit ?
- Păi ... ştiu că te-ai îndrăgostit de mine! ... Sau nu mai e valabil?
Băiatul înlemni, lăsă capul în jos câteva secunde, se uită apoi la ea şi spuse :
- Aşa e, pur şi simplu am simţit ceva pentru tine din primul moment ... dar nu ştiu cum să-i zic la acest sentiment ... nici nu te cunosc prea bine ... ce să zic ... oricum tu ... ( şi tăcu )
- Mai ţii minte cadoul tău de ziua mea? ... pana de chitară a lui B. B. King! ... Atunci ceva s-a întâmplat şi cu mine ... după ce mi-ai dat-o n-am dormit toată noaptea şi mi-am dat seama că şi eu ţin la tine ...
Băiatul stătea nemişcat şi nu îndrăznea să răsufle ... nici măcar eu, maestru în ale scrisului, n-am reusit să descriu ( deşi am încercat! ) ce amestec de sentimente îl străbăteau în acele momente. Tot fata continuă:
- ... Să ştii că m-am despărţit de Dan de aproape trei luni! ... Oricum nu ne potriveam!
Vlady era atât de zăpăcit în acel moment că aproape nici nu observă descătuşarea imensă produsă de vorbele fetei! Tot ea continuă :
- Nu ţi-am spus mai devreme asta pentru că am şi eu timiditatea mea! Tu eşti o vedetă, eu sunt o fată simplă şi duc o viaţă retrasă, dar după ce Tori mi-a dezvăluit suferinţa ta am zis “ce-o fi o fi” .... şi am vrut să mă întîlnesc cu tine astăzi ...
Cei doi stăteau cuminţi unul lângă altul, la o masă într-un club dintr-un mic orăşel aflat la poalele unor munţi de unde curgeau, printre brazi şi poieni unde păşteau căprioare, râuri limpezi în care înnotau păstrăvi. Vântul puternic se potoli într-o adiere blândă, pe cerul senin şi albastru strălucea blând un soare de toamnă. Totul era liniştit şi până şi vulturul nostru din Anzi se aşezase pe un pisc şi contempla imensitatea. În acea zi nu s-a semnalat nici un atentat la Bagdad iar la Luvru a fost mai mare înghesuială ca niciodată.
Cei doi stăteau cuminţi unul lângă altul şi nu aveau nevoie de nimic. Dintr-o dată zidul de beton ce înconjura inima băiatului se sparse şi acesta zâmbi prima oară după multe luni de încremenire. Fata se uită adânc în ochii lui albaştri, şi în timp ce în ochii ei verzi apăreau două bobiţe lichide şi transparente numite lacrimi îi zise cu vocea ei caldă:
- ... Ai vrea ... să-mi cânţi un blues de Jimi Hendrix?

Sfârşit ?