Are mama o fetiță..

.. îmi cânta mama mereu și mă giugiulea în tot timpul ăsta. Adevărul este că într-adevăr eram mică, mică și cuminte, deci eram motiv de bucurie, nu de pus mâinile-n cap :)

O, cât îmi mai cânta mama. Cel mai mult îmi plăcea s-o aud cântând Broasca țestoasă (Radu Gheorghe). Acum o cânt și eu, dar deocamdată numai pentru mine. Mă alint singură, n-am ce face. Atunci nu aveam cum să înțeleg versurile, pentru că eram prea mică. Îmi plăcea refrenul îmbârligat, cuvintele alea cântate repede, într-o limbă pe care nu o cunoșteam. Acum înțeleg soarta țestoasei.. e puțin tristă, dar a rămas cântecul copilăriei mele.

Am avut norocul de a fi unul dintre copiii care în anii '80 nu a știut ce înseamnă lipsurile. Am avut rochite fine, pantofiori șic, bluzițe frumoase și tot felul de accesorii. Aveam saci de jucării, seturi de păpuși Barbie, bucătării complete în miniatură, lucruri pe care prietenii din spatele blocului și le doreau. Le duceam afară, trecând peste cuvântul părinților mei. Îmi plăcea să le văd pe fete cum se adunau în jurul meu. Ajutată de păpuși, rochițe, accesorii și tot felul de instrumente medicale de jucărie îmi făceam prietene noi, mereu. Dintotdeauna am fost grijulie cu lucrurile mele. Nu le murdăream și nu le stricam. Ca dovadă.. lucrurile mele au ajuns la multe generații de copii, în stare foarte bună. Dar cei mai mulți copii erau.. copii. Mereu rămâneam fără jucării, pentru că ceilalți și le însușeau foarte ușor. Alții mi le mâzgăleau, pur și simplu din răutate. Și eu sufeream pentru fiecare jucărie. Mereu mă certa mama pentru lucrurile lipsă sau stricate și de fiecare dată îi promiteam că nu le mai scot afară.

Păpușile Barbie erau ca niște prințese, cu păr lung, blond, ondulat, fețe frumoase și zâmbitoare, corp perfect. Rochii de bal, cu dantelă. Cercei, pantofiori cu toc.. Doar una mi-a fost dragă. Nu pentru că ar fi fost cea mai scumpă dintre păpușile cumpărate de părinții mei, ci pentru că mi-o cumpăraseră bunicii, într-unul dintre concediile lor de la Căciulata. Am simțit de mică ce înseamnă valoarea sentimentală a unui lucru. În adolescență nu am lăsat-o pe mama să dea altor copii două dintre păpușile mele. Aceasta, de la bunici și o păpușă realizată manual, din ațe. Mi-o lăsase ca amintire vecina de la etajul 4. Pentru că și tatăl ei era cadru militar, înainte de '89 au fost nevoiși să se mute, pentru o altă unitate militară din țară. O chema Ștefana Munteanu și era mult mai mare decât mine. Țin minte că era o fată foarte frumoasă.

Mi-a dat mie păpușa asta. În locul ochilor erau două cruci, făcute cu ață verde, avea o căciulă maro, cusută de cap, haine din același material maro, șosete maro. Nu i-am pus nume. Era exact ca o cârpă. Nici grea, nici frumoasă, fără culoare, fără nimic sclipitor. Dar am iubit-o mult. Într-o zi mi-a smuls-o din mână un băiat și a fugit cu ea. Degeaba am alergat dupa el. S-a ascuns într-o scară de bloc. Am așteptat mult în fața blocului, așteptând să iasă și să-mi înapoieze păpușa de ață. Speram să treacă un adult cunoscut căruia să-i pot cere ajutorul. Nu a trecut nimeni. Nu știam cum să ies din conflictul cu băiatul ăsta pus pe răutăți și necăjit copile. Îmi cam tremurau picioarele. Cât timp mă țineam eu tare, încercând să nu plâng, diavolul cel mic a ieșit pe un geamul de pe casa scării și a zis împăciuitor: "Ia-ți păpușa înapoi". Mi-a venit inima la loc. Ca imediat să-mi fie zdrobită. Pentru că băiatul respectiv nu s-a gândit că ar fi un gest frumos să-mi înapoieze direct păpușa. A aruncat-o de la etajul 1. Nu s-a spart, că nu avea ce să se spargă. Nici nu s-a rupt. Dar eu am crezut că a murit. Păpușa mea murise. Am pus-o deoparte față de celelalte jucării, care oricum îmi erau indiferente. Mi-a cam fost frică de ea, mulți ani. Dar nu am lăsat-o pe mama s-o dea altcuiva. Acum, când mai dau peste ea, acasă la părinții mei, știu că ea a fost jucăria copilăriei mele.

La jocuri.. participam doar de dragul celorlalți copii. La v-ați ascuns-elea mă ascundeam atât de bine, încât mereu rămâneam ultima de ghicit, așa că nu mai era nicio provocare, Castel nu-mi plăcea pentru că nu puteam să alerg (lucru imposibil pentru mine și acum). La Țară-Țară vrem ostași nu aveam destulă putere pentru a sparge zidul, la sărit coarda și peci eram campioană (aveam antrenament serios de la balet).. și tot așa. Consider că cel mai frumos joc al copilăriei mele a fost baletul. M-a educat și m-a crescut frumos, sănătos.

Am iubit pe cineva mult de tot, în copilărie. Dar mult, mult, mult. L-a adus mama acasă când aveam 7 ani. Mă uitam la el ca la o minune. Mic, fragil, tăcut, aromat. Mi-am dorit să-l cheme Cristi, dar este Ciprian. Un Cipi pe care îl adoram. Nu-i lăsam pe copii să pună mâna pe el sau pe părinți să se ocupe de el. Era al meu, proprietatea mea. EU l-am sufocat cu iubirea mea obsesivă, până când a făcut cinci ani. Acum are aproape 20.. Cipi a fost bucuria copilăriei mele

Iar astăzi, copilul din mine cântă..

Asculta mai multe audio Muzica

Later Edit:

Am găsit câteva cuvinte, scrise de Anda - http://saptepietre.blogspot.com - despre copiii de azi..

1 Iunie în pași de Halloween...

Copiii sarbatoresc astazi un 1 Iunie al protestelor, al incrancenarii, al tradarii si al saraciei.
Printre jocuri si creta colorata, o prajitura si un suc, ei se lovesc de fruntile incruntate ale adultilor. Zambesc - si zambetul lor alunga, pentru o secunda, norii. Dar norii se intorc - si viata reintra in normal.
Un normal in care copiii au de toate si, in acelasi timp, nu au nimic. Cei mici au viitorul inainte, dar par fara un viitor. Cu timpul, se vor transforma in acei oameni de care mie mi-e teama. Mai rai, mai neparasori, mai egoisti, mai roboti, mai singuri, mai ursuzi... decat adultii de astazi. Nu pare a fi un cadou prea frumos si o viziune prea roz a ceea ce va urma.
Vreau sa ma insel. Dar am, oare, cum? Vreau sa merg la vot si sa pun stampila pe copii. Ei ar fi salvarea noastra si propria lor salvare...