Imagine care mi-a rămas în minte pe tot parcursul spectacolului, indiferent de schimbările fizice ale personajului. Imaginea Diavolului lui Purcărete seamănă foarte bine cu Gollum (LOTR). Și pentru că nu este un personaj realizat cu ajutorul tehnologiei moderne, ci este real.. asta mi-a dat fiori. Pentru că arăta, se mișca, vorbea într-un fel cu adevărat malefic. Iar mișcarea degetelor subțiri, lungi, roșii, mișcarea animalică a capului, ochii albi, în ceață, VOCEA - mi-au cam dat fiori. Nu am văzut ce s-a întâmplat pe scenă, timp de câteva minute. Pentru că nu mi-am putut lua ochii de la imaginea asta. Dacă aș vedea de încă 10 ori spectacolul, aceeași secvență va fi, pentru mine, cea mai izbitoare.
Faust este, într-adevăr, mare. DAR! Pentru că lumea mea s-a terminat după "Viața cu un idiot" , acum este greu să mă mai lovească ceva. Și acolo nu au fost decoruri grandioase, nu au fost două scene, efecte, machiaj și costume speciale. Totul a fost fost pur și simplu un examen psihologic. Reziști sau nu! Bagi la cap sau ești pierdut!
Ofelia Popii - Mephisto. Ea însăși este spectacolul. Oricâte capete de porci, băi de sânge, scene de zoofilie, sodomie, pedofilie ni s-au arătat, în Walpurgia, tot după el/ea îmi fugeau ochii. Unii consideră că secvențele alea ar fi fost monstruoase și asta a făcut spectacolul atât de deosebit. Nu m-a atras haosul ăla și nu m-a atins. Am fost cu ochii doar pe Mephisto.
Am văzut, am experimentat. Ochei. Din toamnă, dacă se va mai juca "Viața cu un idiot", voi repeta figura. Acum șocul a trecut. Dar încă un duș rece nu strică niciodată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu