duminică, 30 ianuarie 2011

Bătaie în pași de Michael Jackson, la Berna și prea mult B. J.

1. Toate competițiile de patinaj s-au încheiat. A trecut prea repede, pentru că, nu-i așa.. nicio minune nu ține mai mult de trei-patru zile.

2. L-am revăzut pe uscat, dar preferam să-l văd pe ud și rece. Stephane Lambiel pe post de reporter.. Da, drăguț, dar îmi venea să strig din fața teveului "Păi ce faci, guriță? Unde te-am lăsat eu să stai și unde te găsesc?!? Ia treci înapoi și patinează de-mi rupi inima și smulgi lacrimi de emoții! Hai, repede, pînă nu ne supărăm!" :)) Mda, mă numesc Raluca și sunt puțin într-o ureche după Lambiel!























3. Am făcut marea greșeala ca, dintre două posturi tv care au transmis Campionatul European de Patinaj artistic de la Berna, respectiv Tvr2 și Eurosport, idioata de mine să aleagă varianta cu numărul 2. Și atunci cînd aleg un lucru, apăi mă țin de el. De ce zic că a fost o greșeală? Păi să o luăm strategic:

- nu sunt și nici nu am fost fana lui Brian Joubert!!!!!!!!!!!!!!!!

- doamna prezentator Yvonne Ghiță (guristă, că un prezentator nu ar face ce a făcut dînsa) m-a terorizat patru zile întregi cu acest Brian Joubert. Am urlat la ea să înceteze o dată, de două ori, de 28 de ori, de 100 de ori, de 146 de ori și nimic. Nu cred că greșesc atunci cînd spun că această doamnă este pur și simplu OB-SE-DA-TĂ de acest Brian Joubert. La fiecare două minte l-a lăudat, l-a super lăudat, l-a compătimit că săracul are nevoie de psiholog, ba că săracul se teme că va pierde prima poziție, ba că dragul de el este un sportiv excepțional, ba că acum Brian Joubert are cale liberă la medalia de aur etc. și etc. și etc. Și toate astea încă înainte de seara de ieri, cînd băieții au evoluat pentru programul liber. Ce mi-au auzit urechile aseară.. n-au mai auzit niciodată. Glasul unei femei disperate după Brian Joubert. Orice și oricine îi făcea cîte o legătură cu ceva ce trebuia să mai spună despre Brian Joubert. Cred că nu exagerez nici măcar o picătură cînd spun ca aproape la fiecare două minute (DOUĂ MINUTE) tanti asta amintea iar și iar de.. cine? BRIAN JOUBERT, normal! Orice pietricică, orice steag, orice costum, orice melodie, orice concurent, orice note s-au primit, orice, orice, absolut ORICE, era prilej bun de a mai vorbi puțin despre Brian Joubert. Doamnă dragă, vă plătește acest francez la cuvînt? Că asta e impresia care ați lăsat-o. Măi, dar chiar nu există nimeni care să-i atragă atenția cu privire la chestiile astea supărătoare pe care le face în direct? Din cele două ore cît a durat concursul de aseară.. cred că mai mult de jumătate din timpul în care a vorbit, a fost numai și numai despre marele șmecher în viață, Brian Joubert. La gala laureaților din seara asta, schimb canalul, că altfel nu se mai poate.

- am crezut c-o să-l visez la noapte pe acest Brian Joubert, în chip de Dracula. Iar pe doamna Ghiță în rolul lui Lucy

- acum îl urăsc pe Brian Joubert!!!!!!!!!!!!!

4. Ce s-a întîmplat cu băieții? S-au înghesuit la muzica lui Michael Jackson, ca vulturii la puiul de găină. A, v-am zis? "Ce șoc trebuie să aibă Brian Joubert că a luat doar locul 2!"

5. Iar m-am ofticat că belgianul Kevin van der Perren a ajuns pe 4. Mai ales că programul lui a fost cu mult peste cel al cehului Tomas Werner. Nu înțeleg unele lucruri! Să nu uităm - "Brian Joubert, un patinator special, demn de admirat că a reușit să revină pe podium!"

6. Bine, măi, Florent Amodio! I-ai luat fața lui Joubert ăla, că nu-l mai pot vedea în ochi. Apropo.. "redutabilului adversar Brian Joubert!" (Yvonne, da, Ghiță)

7. Din nou îmi pare că programele băieților sunt mult mai spectaculoase decît cele ale fetelor. Probabil este o impresie falsă, cauzată de euforia publicul prezent în arena sportivă. Probabil că majoritatea este formată din fetițe, domnișoare, adolescente, duduițe, doamne în toată firea, deci femei. Care este normal să se entuziasmeze mai repede la o piruetă Billman executată de un tip, decît la aceeași piruetă făcută perfect de o domnișoară.

8. Nu am fost fana lui Plushenko, dar m-a distrat ce a făcut. Cică rusul ar fi declarat Federației Ruse de Patinaj că este rănit, motiv pentru care trebuie să refuze participarea la nu știu ce competiții. Pe motive medicale. Numai că, după ce s-a dat rănit, Evgheni a participat, totuși, la alte spectacole și gale demonstrative din afara Rusiei. Și pentru că s-a jucat alba-neagra cu șefii, ISU l-a suspendat din competițiile internaționale. Păi bine, măi.. micule geniu de rus care ești tu rus, credeai că vii la Șona, comuna Mîndra, județul Brașov, să te dai puțin pe gheață, ca să nu afle nimeni? Bună treabă, bine gîndit, ești gigea :)) Știam eu că ceva cam scîrțîie la tine, dar acum am aflat ce - logica!

9. La dans pe gheață, am avut marea încîntare să găsesc o pereche tare faină. Elena Ilinykh (16 ani) și Nikita Katsalapov (19 ani). O balerină pe gheață, foarte delicată și grațioasă, dar puternică, bună sportivă. Și are doar 16 ani! A, m-am îndrăgostit de rochița ei neagră cu auriu :)


10. De la perechi mi-a plăcut cuplul rusesc Vera Bazarova (16 ani) & Yuri Larionov. Locul 3.


11. Să-mi fie rușine că nu am văzut în direct programele fetelor! Îmi este!

12. "Brian Joubert poate fi acum optimist pentru campionatul mondial!" Iuhuu, confetti party! NOT!

13. Astăzi, pentru Gala Laureaților mă mut pe Tvr2 și sper să îl revăd pe gheață pe Stephane Lambiel. Ca să închei cu bine perioada asta.


13. Campionatul mondial, pe care sper din tot sufletul să îl văd, va fi în luna martie, la Tokyo. Acolo va fi de 3Xspectacol. Presimt că este anul asiaticilor, indiferent că e vorba de individual sau perechi sau dans. Niponii vor înghiți medalie după medalie. Poate să mai rămînă una, maxim două pentru vreun european sau american rătăcit.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Gata!

Am scris-o, mi-am scos afară toate emoțiile negative ce treceau prin mine, am șters-o și acum m-am liniștit. Mai iert o dată, dar nu de dragul lui, de dragul meu. Deci nu sunt o bună creștină, sunt doar egoistă. Dar e bine și-așa, mult mai bine decît dacă aș fi nervoasă și încruntată 24 din 24. Zen! Începe patinajul :)

luni, 24 ianuarie 2011

"Eroului îi stă bine cu moartea sa"

Zile cu însemnătate și greutate istorică.. Însă timpul își urmează drumul lui nepăsător și, în ani, zeci și sute de ani, multe se pierd. Astăzi mi-am adus aminte de o altă zi istorică - Unirea de la 1 Decembrie 1918. Și vreau ca scurta asta poveste să-mi rămînă la jurnal.

"Din cînd în cînd auzeam de departe, hodorogind pe uliţă, o bicicletă bătrână şi-n curînd apărea la noi fotograful Samoilă Mîrza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918, precum și al evenimentelor naționale dinaintea acestei zile și de după această zi, ca bunăoară încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia. Ajunsese rău din punct de vedere material, odată cu decăderea meseriei de fotograf. Din furnizor al curţii regale, după ce înainte a avut aceeaşi calitate ca fotograf al curţii imperiale din Viena, a ajuns să-şi caute el clienţii pentru fotografiat. Cât a mai fost în putere se ducea să mai fotografieze nunţile, botezurile şi înmormântările din satele cele mai îndepărtate ale judeţului. Cînd n-a mai putut, s-a resemnat în sărăcia lui, se împăcase cu soarta, era blînd, trăind în apropierea lui Dumnezeu. Din ce-i mai rămăsese alcătuise albume de fotografii ale Unirii, pe care le-a dăruit multor oameni politici, ultimul lui Nicolae Ceauşescu atunci când a fost la Alba-Iulia. Se pare că unii i-au mulţumit, ultimul nu a schiţat un gest de acest fel, dar la faptul că acest om are sau nu ce mînca nu s-a gîndit niciunul.

După un timp, n-a mai venit pe la noi. Soţia a întrebat de el, dar nu ştia nimeni ce-a făcut; apoi am aflat că a fost găsit într-o burdă rece (casă dărăpănată), mort cine ştie de cînd. După moartea lui, şi după ce geniul Carpaţilor ne-a redat istoria, fotografiile lui Samoilă Mîrza au început să aibă trecere, intrînd şi în manualele şcolare. Careva a scos chiar o broşură despre viaţa şi activitatea lui. Dar n-a ştiut sau i-a fost ruşine să scrie că cel care a imortalizat pe vecie Marea Unire de la Alba-Iulia a răbdat mizerie şi a murit de foame."

Cele cîteva rînduri referitoare la destinul lui au fost scrise de făgărășanul Ion Gavrilă Ogoranu, iar mărturia se află în cel de-al doilea volum al cărții "Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc". Gavrilă "Ogoranu" îl cunoscuse pe Samoilă Mîrza în perioada în care, din 1955 și pînă la capturarea lui de Securitate - 1976, a stat ascuns în casa și "moara cu noroc" a Anei Săbăduș (văduva lui Petru Săbăduș, care devine apoi soția lui), în satul Galtiu din Sîntimbru, județul Alba. Fotograful Marii Uniri fusese unul dintre martorii tăcuți ai acelei perioade din viața lui Ion Gavrilă.

Ce păcat este că istoria fiecăruia dintre noi, oameni mărunți sau atinși de o mînă divină, nu rămîne scrisă, ca și mărturie, undeva..

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Fuck a book! Pardon - Facebook!

Cum poți afla dacă ești "fan ciorba de burtă", dacă nu gustînd-o, mai întîi? Am gustat o dată, nu mi-a plăcut. Am vărsat-o repede înapoi, în oala mare și urît mirositoare. După un timp.. mi-am zis că poate dacă aș mai încerca o dată, poate că totuși.. aș prinde gustul, m-aș obișnui cu el și, de ce nu, aș consuma cu plăcere genul ăsta de mîncare. Ca să nu mai fiu privită ca o ciudată de restul mesenilor. "Cum, mă? Nu îți place ciorba de burtă? Nu ești pe feisbuc? Ia fă-ți repede un cont și vorbim acolo!". Nu-mi place! Concluzia mea după a doua tentativă de feisbuc este destul de dură. Și aș supăra niște persoane dacă aș fi extrem de sinceră cu privire la ce se întîmplă în rețeaua de socializare. Motiv pentru care am ales să apelez la capra vecinului Daniel Tudor, care spune (dar la modul elegant) următoarele:

Criza m-a împins să îmi deschid și eu un cont de Facebank, pardon... Facebook. Nu, reformulez. Tocmai ce am fost obligat să îmi fac un cont de, cred că am mai zis, Facebook. Însă, odată creat și în scurt timp explorat, mi-am dat seama, printre altele, de faptul că într-o epocă a telecomunicațiilor numai comunicare nu există.
Ceea ce vreau să spun cu asta e că Facebookul este și va fi mereu o formă de a-ți expune întregii lumi biografia, afinitatea politică si sexuală, cea filozofică și cea sportivă, intimitatea. E un mod de a spune anumite lucruri despre tine anumitor prieteni mai vechi sau celor șase pe care ți-i vei face până mâine, după ce aceștia vor fi ajuns de la „facultă” sau de la primul job. Un fel de plajă privată în care ai senzația că cineva te vede doar atunci când privirile voastre se întâlnesc. Devii un copil care crede că, dacă îsi închide ochii, nimeni nu-l vede. Un ascet cunoscut de toată lumea.

Pe de altă parte, găsesc că prin a-ți crea un cont de Facebook îti poți permite să ții lumea, inclusiv prietenii, la o anumită distanță igienică, în sensul de 'nu mă întreba ce fac, îti spun eu'. Nu comunicăm între noi, dar postăm comentarii la adresa pozelor altor prieteni, filmulețe 'funny', țigani. E exact acelasi lucru ca și aplauzele (înregistrate) din comediile americane. Nu doar că te fac să râzi (din instinct) pavlovian, dar la finalul zilei chiar ai senzatia că ai râs, respectiv - întâlnit oameni. E șoptitul dracului, care tot timpul îți repetă că el nu există. Singurătatea - care îți spune că esti înconjurat de foarte mulți oameni.

E, în fine, un mediu ce îti permite să exiști si să nu exiști - concomitent; dar și unul care, în multe cazuri, te poate priva de rușine, lucru bun de altfel, pe care l-ai așteptat de mult timp: poți pune întrebări pe care în realitate nu ai fi în stare să le adresezi, aici nemaicontând dacă cutare ți-e prieten, adică cineva pe care ți-ai putea permite totuși să îl incomodezi la-o-adică cu anumite întrebări, sau că e cel cu care ajungi să te întâlnești pentru prima dată după un an de chat-uit. Apropo: 'Îl cunosc foarte puțin, deși de patru ani și ceva', ar putea fi o veritabilă replică a unui facebooker. Toți știu toate despre ceilalți, fără a observa că nu se cunosc. Banalitatea 'informație nu înseamnă cunoaștere', pusă în context facebook, poate stârni admirație. Deci ți-o poți afișa la rubrica Favorite quotes. Și fără s-o schimbi o lună, ceea ce, tot în același context, poate însemna mult. Majoritatea își schimbă poza zilnic. Chiar simți că timpul e o dimensiune

În afară de asta, de remarcat mai sunt și contrastele dintre gusturile muzicale și cele culinare, simpatiile față de anumiți actori, scriitori, baruri, personaje din desene animate. O ghenă care pe lângă mirosurile de pește mort și sobolan viu poate emite, pe alocuri, un alt fel de parfum. Bifând o carte celebră sau un autor celebru - de regulă mort - dai senzația (aparența) unei persoane căreia îi place să citească 'orice fel de literatură', să asculte 'orice fel de muzică', unul care are mai multe filme favorite etc. Toate pe motiv că e, pur si simplu, o fire deschisă, nicidecum una în criză de personalitate, capabilă să se risipească în orice banalitate la finalul căreia să se întrebe de ce e obosit/ă, deși 'nu am făcut nimic azi'.

Da, sunt de acord, poate să îți placă zacusca, slănina cu ceapă și Mozart. Dar nu Filocaliile, McEscher si filmele porno, căci astfel e ca și cum ți-ai trage-o cu cea găsită alaltăieri sau vineri pe profilul celui mai bun prieten sau al lui 'Omar Shukur Bacshish - student at the UBB University, European Cultures, born in Muenchen, age 25' cu icoanele întoarse pe pereți.


În caz că nu mai puteți de dragul și de grija mea, apelați cu încredere la adresa de e-mail și totodată de messenger, pe care le folosesc în prezent. raluca_negru1@yahoo.com

miercuri, 19 ianuarie 2011

Declarație de dragoste pe propria răspundere

Am emoții, pentru că nu știu de unde să încep.. Spun așa..

Memoria mea subțire nu a reținut conștient vremea în care tu erai cel mai important om din lumea mea. Poveștile și amintirile tale despre noi două au devenit automat și ale mele. Pot doar să intuiesc senzații. M-ai dorit atît de mult, încît niciun sfat de specialitate nu a mai contat. Atunci, probabil, ți-ai dorit cu toată puterea și ai sperat că amîndouă vom fi bine și vom putea începe o poveste împreună. Și-am început..

Se spune că unul dintre modurile în care mama își arată dragostea pentru copii este să gătească mîncăruri bune. Mamă, dacă nu ți-ai dat seama de asta pînă acum, uite că recunosc - nu mi-a plăcut niciodată cum gătești! Poate din cauza asta nici eu, la rîndul meu, nu sunt pasionată de latura asta, nu găsesc nicio plăcere în a prepara rețete deosebite și a orna frumos bucatele pe farfurie. Dar nu-i nicio pierdere. Și știi de ce? Pentru că tu mi-ai deschis mintea și inima spre lucruri mai.. discrete. Tu nu mi-ai vorbit, cu cuvinte, despre sufletul tău, niciodată. Dar mi-ai cântat cu vocea ta blândă toată copilăria. Cînd am mai crescut mi-ai spus poezii, poate prea adânci pentru anii și puterea mea de înțelegere de atunci. Te vedeam lăcrimînd cînd ascultai cîntece vechi, o chitară și un pian.. M-a durut să te văd tristă, de multe ori. Nu ar fi fost un prea mare efort din partea mea să las orgoliul prostesc la o parte și măcar să-ți spun cîteva cuvinte de încurajare. Dar nu am făcut-o.. Am lăsat aerul dintre noi două.. gol. Probabil ți-ai fi dorit să fiu lîngă tine, să te ascult, să te înțeleg și să-ți ofer măcar o mică dovadă de dragoste. În fond, tu m-ai iubit de dinainte să fiu eu..

Tu ești cea mai plăpîndă ființă pe care am cunoscut-o vreodată.

Pentru tine probabil că nu am fost și nici nu am devenit între timp copilul acela la care ai sperat, dar mamă, tu ești mama de care aveam nevoie. Mi-ai dat mai mult decît oricine altcineva. Mi-ai arătat cum să visez în culori calde, atunci cînd totul în jurul meu este înghețat. La fel ca și tine, mă bucur acum, la nesfîrșit, de același cîntec și mă pierd în el.. Și pe mine mă fac fericită lucrurile mărunte, cuvintele prinse din zbor și îmbrățișările. Amîndouă păstrăm amintiri și senzații în cel mai bine ascuns sertar. Da, încă mai avem momente în care suntem două copile mari și răsfățate. Și, cu toate că în noi se rup poduri și se prăbușesc lumi, ne-am obișnuit să zîmbim și mai larg și să strîngem și mai tare în brațe oamenii de lîngă noi, chiar dacă nu au nevoie și se întreabă ce-am făcut pentru asta?. Ne vindecăm singure, în felul nostru..

Mamă, știu - tot ce-ți dorești de ziua ta este un tort cu căpșuni :) Nu o să vezi așa ceva prea curînd (făcut de mîna mea), dar ce zici de niște prăji cu căpșuni? Doar cobor pînă la Happy Pie și pregătesc un pachet mare.. Fii atentă, că vin la tine! Asta da sărbătoare ;)

Pies: ești un om frumos. Așa vei rămîne mereu.. A da, La mulți ani!


marți, 18 ianuarie 2011

Ura de clasă

Una dintre tehnicile de manipulare preferate ale comuniştilor a fost aşa numita ură de clasă. Originea sănătoasă a primat în faţa educaţiei şi a pregătirii profesionale şi s-a născut un om nou fără scrupule, teleghidat şi îndoctrinat. Era greu de crezut că în democraţie păturile sociale vor mai putea fi aţîţate una împotriva celeilalte. În ciuda faptului că au apărut tot felul de îmbogăţiţi peste noapte, că securiştii au intrat în politică, că rromii au ajuns să fie regi şi împăraţi, oamenii de rînd au fost prea preocupaţi de greutăţile zilnice ca să mai urască sincer şi revoluţionar pe cineva. Pînă şi Vadim Tudor, extremistul de serviciu, a luptat inconsecvent cu duşmanii ţării. Guvernul actual a reuşit însă să întoarcă românii împotriva românilor, profesori împotriva militarilor, contribuabililor împotriva funcţionariilor publici şi aşa mai departe. În primă fază, cea de acumulare de capital politic, se dădeau prime şi sporuri cu duiumul, celor care puteau fi de folos ca breaslă, iar acum se taie în carne vie. Şi se taie pe rînd, cu sarea pe rană, în aşa fel încît profesorii să iasă în stradă, la un pinguin în timp ce foştii militari sînt fericiţi că ei încă au scăpat. Urmează apoi tăieri la finanţişti, după ce a fost expus public faptul că au salarii nesimţite. Nu le plînge nimeni de milă. Acum a venit rîndul militariilor în rezervă să se trezească cu pensiile ciopîrţite. Nu are nimeni timp să se ralieze cu ei, din moment ce tinerii sînt ocupaţi cu boicotarea benzinăriilor, iar restul populaţiei se luptă cu explozia de preţuri. Într-un fel românii, în funcţie de breaslă, se bucură cînd aud că se taie din venitul unei categorii sociale, cu speranţa că dacă au tăiat la ăia şi ăilalţi, poate noi scăpăm. Adevărul crud este că niciun muncitor cinstit nu va scăpa de reduceri ale veniturilor şi creşterea cheltuielilor. Tactica guvernului de divide et impera dă însă roade şi mămăliga este ţinută sub control, fără a atinge temperaturi alarmante. Pînă şi gestul disperat al lui Adrian Sobaru în Camera Deputaţilor a fost bine speculat de guvernanţi. A fost rapid catalogat drept individ cu probleme psihice, politicienii au apărut pe la televizor în calitate de salvatori şi lumea s-a pregătit liniştită de Crăciun. Clasa politică a înţeles şi speculează abil lipsa de reacţie, sau reacţiile previzibile ale poporului pe care chipurile îl reprezintă. Nimeni nu i-a luat de gît, decît poate partenerii politici, dar şi aceia pentru audienţă. Încet dar sigur, sîntem împinşi spre sărăcie, şi aceasta bine reglementată şi inventariată, prizonieri ai mentalităţii ce ne impune să fim tot timpul cu ochii pe capra vecinului în loc sa ne unim cu el pentru un bine comun.

vineri, 14 ianuarie 2011

Drunk Souls

Puțin Punk, puțin Rock și o lingură cu vîrf de Reggae :) Delicatesa asta dulce-acrișoară mi-a trezit papilele gustative, în acest început de seară. Și acum s-au pornit pe Paaarty.. Au luat-o razna, nu le mai pot opri. O să le mai răcoresc puțin cu ceva licori tari, că na.. nu sunt chiar de capul lor aici.

Ufff.. a început uichendu'. Și eu și iubita mea pe viață.. Lioara, am început să numărăm zilele, uichendurile, săptămînile. Hmmm... e ciudată viața asta. Acum patru ani amîndouă făceam, aproximativ în același timp, anumite alegeri. Au fost începuturi noi. Peste puține săptămîni, pentru amîndouă începe.. următoarea etapă. Nici de data asta nu vom fi fizic aproape, că na.. așa ni se întîmplă mereu nouă. Cum facem, cum ne învîrtim.. mereu ajungem să ne iubim de la distanță :) A devenit deja obișnuință.. Tradiție. Folclor :)

Cît de bine sună! Ce poftă de mare și nisip fierbinte sub tălpi trezește în mine! Și poftă de noi începuturi. Închin pentru asta ;) Good job, Aule!

marți, 11 ianuarie 2011

Ce se doreşte de la noi?

Întrebarea la modă în această perioadă a anului este Ce aşteptări avem de la noul an?. Orice răspuns am da, trebuie calibrat cu o altă întrebare, mult mai spinoasă: Ce se aşteaptă de la noi în noul an?. Guvernul se aşteaptă să înghiţim majorări la preţul combustibilului, al energiei, al alimentelor, al taxelor şi impozitelor, al contribuţiilor către stat şi aşa mai departe. Pe de altă parte, acelaşi guvern se aşteaptă să acceptăm diminuări ale veniturilor, ale alocaţiilor, ale facilităţilor şi în general a implicării lui în susţinerea cetăţenilor. Deci de la noi statul se aşteaptă să trăim cu bani mai puţini, să contribuim mai mult, să mîncăm puţin dar sănătos ca să nu suprasolicităm spitalele, să muncim mai mult ca să putem fi taxaţi mai straşnic. Politicienii au şi ei aşteptări mari de la noi. PDL-iştii şi Băsescu vor morţiş să simţim recunoscători o creştere economică pe care au prognozat-o, iar opoziţia vrea să ne revoltăm, însă moderat, cît să le servească lor pentru alegeri anticipate şi preluarea puterii. FMI-ul din fericire nu mai aşteaptă nimic de la noi. A fost suficient de autoritar încît să dicteze ceea ce trebuie să facem şi nu mai stă la tîrguieli. Coborînd la nivel local şi aici ne lovim de aşteptări. Primăria se aşteptă să mai stăm o vreme vrăjiţi de feeria de iarnă pe care ne-a oferit-o şi să ne trezim doar pentru a admira pavelele în drum spre oficiul de şomaj. Tot Primăria, ca şi partener al afacerii, aşteptă de la noi ca în tot mai scurtele şi rarele deplasări cu maşina, să parcam în spaţiile special amenajate (vorba vine) şi să plătim cuminţi pentru acest lucru. Cea mai mare dorinţă (mai ales pentru presă) este probabil să îi lăsăm să lucreze în linişte fără a ne mai păsa de dedesupturi, influenţe, comisioane şi alte amănunte conexe. Consiliul Local vrea de la făgărăşeni ca aceştia să creadă neţărmurit că aleşii reprezintă şi promovează cu sfinţenie doar interesul cetăţeanului. Cu toţi aceşti oameni mari şi bine intenţionaţi care îşi doresc cu ardoare cîte ceva, noi nu mai prea avem loc să ne mai punem dorinţe. Poate anul viitor.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Aproape am crezut că voi muri de atîta nostalgie..

Am iertat greşeli aproape de neiertat, am încercat să înlocuiesc persoane de neînlocuit şi să uit persoane de neuitat. Am acţionat din impuls, am fost dezamăgit de oameni pe care îi credeam incapabili de a face anumite lucruri, dar şi eu am dezamăgit oameni. Am ţinut pe cineva în braţe pentru a-l proteja. Am râs când nu trebuia. Mi-am făcut prieteni pentru totdeauna. Am iubit şi am fost iubit, dar am fost şi respins. Am fost iubit şi n-am ştiut să iubesc. Am ţipat şi am sărit în sus de bucurie, am trăit pentru dragoste şi am făcut promisiuni pentru totdeauna, dar inima mi s-a frânt de atâtea ori. Am plîns ascultând muzică sau privind fotografii. Am telefonat doar pentru a auzi o voce, m-am îndrăgostit doar de un surâs. Aproape am crezut că voi muri de atâta nostalgie şi mi-a fost teamă că voi pierde pe cineva foarte special (pe care, în cele din urmă, l-am pierdut).. Dar am supravieţuit! Şi încă trăiesc! Şi totuşi, merg înainte.. Şi tu trebuie să mergi înainte. Trăieşte! Ceea ce trebuie, într-adevăr să faci, este să lupţi cu toată convingerea, să îmbrăţişezi viaţa şi să o trăieşti cu pasiune, să pierzi cu demnitate şi să învingi îndrăznind, pentru că lumea aparţine celui ce îndrăzneşte şi viaţa înseamnă prea mult pentru a fi nesemnificativă. (Charles Chaplin)

Păstrăm în noi lacrimi.. neplînse încă..

Om. Oameni. Suflete. Ce ascunde omul în el? Ce ține doar pentru el?

În zorii dimineții, cu totii deschidem ochii, la fel. Redevenim conștienți de noi. Noi, mirosind a trecut, a griji, bucurii, frici, regrete, spaime, rușine, teamă. Noi, care avem pus bine, ascuns de ochii celorlalți, un băgăjel pregătit din timp.. Gîndit și bine organizat.

Ne plac oamenii care strălucesc. Oamenii care au un har al lor. Oamenii care dețin puterea. Ne fascinează mașinăria din fața noastră, perfect construită. Fără cusur. Supra-oamenii. Cei care au știința, puterea și harul de a atrage suflete. Cine sunt ei, atunci cînd cortina cade?

Pentru că noi, toți, suntem oameni-pian. Cei mai mulți cîntăm pentru o sală goală. Dar supra-oamenii - pentru săli pline. Noi plătim un preț simbolic pentru ei, îi așteptăm, ne dorim, sperăm. Ei pășesc pe scenă. Demni, frumoși, perfecți, fără cusur. Și încep să trăiască. Pentru ei, pentru că vor să spună, să-și strige gînduri și fîșii de suflet. Pentru că vor să fie văzuți, auziți, ascultați. Au nevoie. Sunt mîndri. Sunt egoiști. Ar înnebuni dacă, în timpul spectacolului, oamenii s-ar ridica, rînd pe rînd sau în grupuri și ar părăsi sala. Podeaua de lemn de sub ei s-ar înmuia. Le-ar fi frică. Teribil de frică. Viermele îndoielii ar mușca din ei. "Vă rog, rămîneți! Nu plecați încă. Mai am ceva de spus, aveți răbdare, vă rog! Doamnă, nu mă priviți așa.." S-ar înfuria și nu ar înțelege, nu și-ar putea explica de ce. De ce acum, dintr-o dată, programul obișnuit, glumele, vocea, ochii, micul lui moment de magie.. nu mai funcționează? Ce s-a rupt? Unde și cînd? Oamenii ăia îl adorau, îl urmăreau pretutindeni, îi sorbeau vorbele. Era un supra-om. Este în continuare un supra-om. Este? Mai este?

Cine sunt supra-oamenii care redevin oameni, după ce cortina cade? Cum sunt? De ce sunt.. așa?

Cine i-a iubit, cine i-a mîngîiat, cine i-a scultat cînd învățau să devină oameni? Ce amintiri au? Dor amintirile lor? Probabil că dor prea tare. Probabil că au dezamăgit, la un moment dat. Au rănit, voit sau nu. S-au rușinat și s-au temut. Măcinați de fricile cele mai mari.. și-au dorit să viseze. Să aibă propria lor lume.. Să vorbească pentru a fi ascultați, nu ironizați. Să cînte pentru a retrăi, la nesfîrșit, aceeași iubire demult pierdută. Să facă lumea să rîdă, pentru a uita ce înseamnă să plîngi singur, neajutorat și părăsit de toți.

Supra-oameni sau cei mai fragili și triști dintre noi, oameni ce ne-am obișnuit să cîntăm pentru săli goale?

- What do we do now, Charlie?
- Smile..!

luni, 3 ianuarie 2011

My perfect 27 :)

Fata asta pe care o aveti in fata si pe care o mai vizitati din cand in cand, atunci cand treceti pe aici (indiferent daca imi lasati vreun mesaj sau nu), fata asta care va tine companie chiar si 3 minute din cele multe ore dintr-o zi, fata asta pe care voi, prietenii, o alintati "Ralux" si tu, Buji, o adori pentru tot ce este, face si simte ea, ei bine, ea.. este o tipa al naibii de norocoasa. Si totusi destul de inceata la minte ca sa nu realizeze asta in fiecare zi "banala" din an. Sunt norocoasa ca va am pe voi, cei care sunteti, fiecare in parte, o mica parte din puzzle-lul povestii mele de acum.

Sunt recunoascatoare pentru parintii mei, pentru ca acum inteleg motivele pentru care au jucat mereu rolul de adulti mult prea protectori si duri. Atunci, recunosc, au fost momente cand credeam ca nu exista "copil" mai nedreptatit decat mine. Acum le multumesc sincer ca mi-au dat o educatie sanatoasa, ca m-au certat ingrozitor atunci cand am gresit, ca m-au tinut departe de lucrurile si oamenii care ma puteau dezamagi. Stiu ca nu sunt cea mai buna fiica din lume (o, nici macar de pe strada mea, poate nici chiar din scara de bloc), stiu ca va doare atunci cand promit ca o sa va vizitez curand, dar o fac mereu cu mare, mare intarziere. Voi ma asteptati mereu, iar eu va dezamagesc de fiecare data.. Sunteti oameni buni - acum inteleg si va sunt recunoscatoare, in primul rand, voua.

Sunt recunoascatoare pentru ca am un frate ca Ciprian. Chiar daca acum esti inalt, ai un par negru superb (cret si lung), chiar daca vocea ta nu mai e aceeasi, chiar daca esti cu trei capete peste sor-ta mai mare la ani, chiar daca ai plecat de langa mine si ai pornit pe propriul tau drum, eu te vad inca mic, te vad inca un blond frumos si finut ca o fetita, imbracat in rochitele mele de balet, un copil vesel si dulce, pe care l-am iubit si l-am protejat ca pe propriul meu bebe. Un copil pe care l-am adorat.. tot. Sunt recunoscatoare pentru faptul ca inca iti este dor de mine, ca alergi sa ma vezi, atunci cand ajungi acasa, ca ma strangi in brate pana ma lasi fara aer, ca ai incredere in mine, ca esti sincer cand imi spui ca ma iubesti si ca imi doresti tot binele din lume. Esti un frate bun si drag!


Sunt recunoscatoare pentru familia mare si frumoasa de la Cover Club. Aici am descoperit oameni exceptionali, care imi sunt dragi foarte. Si care imi vor lipsi in fiecare zi, in fiecare seara. Imi doresc sa mai am inca o data sansa de a aduna in jurul meu prieteni asa cum sunteti voi. E greu, stiu, dar voi continua sa sper, pentru ca dorul de voi este iminent si voi avea un gol mare.. Va voi "invidia" pentru fiecare seara de karaoke, pentru fiecare seara de concert, pentru fiecare sarbatoare, aniversare si sfarsituri de saptamana peste care veti trece fara noi. Iar de copii.. ce sa mai zic? Mai are rost? :)

Sunt recunoascatoare pentru prietenii care, fizic, nu sunt aproape de mine (respectiv Sibiu, Botosani si Bucuresti), dar sufleteste.. sunt acolo, intotdeauna. Sunt recunoascatoare pentru Lioara mea, cea mai finuta, delicata si cuminte persoana din lume. Care de mai bine de sapte ani mari si lati nu numai ca ma suporta si ma accepta cu toate fitele si prostiile ce le fac, nu ma judeca (asta nu inseamna ca nu ma "trage de urechi" atunci cand este cazul), dar ma iubeste in continuare. Iresponsabila mica ce esti tu :))

Sunt recunoascatoare pentru Alinu meu. Stiu ce spun - are niste nervi de otel si o rabdare fantastica, mai ales atunci cand este vorba de mine. Macar si pentru astea doua calitati (pentru ca ele sunt muuuult mai multe, de fapt) pot spune ca sunt o femeie fericita. Multumesc din suflet, U, ca esti tu si ca esti asa.. :)

De ce m-au apucat nostalgiile astea la inceput de an? Pentru ca am avut parte de cea mai frumoasa zi de nastere de pana acum. Pot sa jur pe negru :)
I-am avut aproape pe mai toti de sus. A fost chiar primul an in care Lioara si Aurelian au venit la Faga pentru noaptea de Rev si inca doua zile. Am fost la Cover cu totii, inclusiv cu picii familiei (meaning Filip, David si Stefan). Am fost dansata de sot (din ce in ce mai pasionat si pasional dansator), de Vio, de vecinu' Marius (te-am pacalit, na! si aici nu ma refer la cartea de identitate, pe care chiar ti-o voi arata cat de curand), de Aurelian, Lioara, Adina si de inca un domn pe care nu il cunosc (???), am fost pupata, felicitata, sunata etc. Am primit o multime de cadouri frumoase, care imi plac mult de tot. Deja sunt cadouri de femeie in toata firea.. probabil mesaje discrete cum ca "acum ai 27 de ani.. gata, s-a cam terminat cu copilariile" :))
Aoleu, da! Am dansat chiar si pe muzica populara! Eu, Raluca! Nu mai stiu cum se numeste dansul respectiv, dar stiu ca dureaza de ai impresia ca nu se mai termina anu' asta. Si l-am jucat nu o data :)

A fost o super noapte de aniversare si pentru ca nu am mai fost eu singura sarbatorita. Cine oare, dintre toti oamenii astia speciali din viata mea, putea sa se nasca in aceeasi zi de 1 ianuarie? Vio Morarescu, normal! Un capricorn tare asemanator mie si eu lui, in multe privinte. Noi doi ne intelegem fara prea multe cuvinte. Vorba cantecului - "vibratii, vibratii". E, cam asa este si in cazul nostru. Vio, pentru a 57-a oara - muuulti ani.. cu folos, nu orisicum :) Si da, stiu.. mai vorbim noi peste un an, doi! :))

Mi-am dat seama ca dorinta de la miezul noptii am uitat s-o rostesc cu voce tare. DAR! A zis-o Alinu in locul meu, ghicindu-mi gandurile :)

La 26 de ani mi-am dorit sa fiu ocrotita si ferita de necazuri mari (ca o presimtire pentru ce urma sa vina..) si chiar am fost. Mereu pe ultima suta de metri.. Tot atunci mi-am propus doua lucruri. Sa fiu: 1. mai calma si 2. mai buna cu oamenii din jur. Well.. m-am straduit, pe cuvant c-asa facui! Nu prea mi-a iesit, stiu, recunosc, imi pare rau..

La 27 ma voi stradui sa tin pasul cu toate ce vor veni. Imi doresc de la mine sa fiu pregatita pentru schimbari majore. O sa am nevoie in continuare de protectia aceea, dar putin altfel de data asta :) Dar sunt convinsa ca va fi un an nebun, foarte interesant si plin de evenimente frumoase. Stiu eu asta :)

Multumesc tuturor pentru gandurile bune si imbratisarile calde pe care le impartiti cu mine. Ma simt iubita si binecuvantata si sunt fericita ca am inceput inca un an inconjurata (la propriu si la figurat) de oameni deosebiti pe care ii - va iubesc!

Al meu, cavalerul noptii :)

De la stanga la dreapta - Filip, Stefan si David :)


















Ralu si Vio, sarbatoritii gemeni :)

Let's twist again










:))







Jam-ul de la 6 dimineata..


Mike

Aurelian

Alin