Alb sau negru. Gri-ul este prea tulbure.. (Black Swan)

Asta este imaginea care mă aruncă și acum înapoi în timpul copilăriei. Pe loc, fără să mai am nevoie de altceva. Este imaginea ce am privit-o ore în sir, care, adunate la un loc, ar putea însemna zile. Sau săptămîni. După orele de balet, acasă, muzica de la vinil cînta în continuare. Lacul lebedelor. Iar povestea ce o știam prea bine, muzica ce mă purta în actul unu, apoi actul doi și tot așa.. îmi învia imaginea din față. Cea a balerinei albe. A lebedei albe.

Lebăda albă înseamnă perfecțiune. Inocență, frumusețe angelică, grație pînă în vîrful degetelor. Tot ce poate o fecioară stîrni în sufletul unui om. Dragoste.. de început de viață.

Dar lebăda neagră? Ea este cea cu adevărat importantă. Ea deține, de fapt, adevăratul rol important. Seducător, pasional, interesant, interzis, nebun, erotic, agresiv. Și toate astea.. cu o siguranță în grație, care incită. Ea trăiește și ea controlează destinele celorlalți. Ea ar trebui să fie aplaudată de toți, ea este vedeta. Da.. poate fi și asta o viziune. Mai reală, mai lumească sau doar actuală. Dar.. ca orice poveste care trebuie să inspire, nu să stîrnească.. negrul este șters, ca să rămînă albul curat.

Am găsit ceva ce-mi doream demult. Ceva care să spună cîtă tărie de caracter au balerinii și ce pasiune nebună, chiar bolnăvicioasă pentru dans, pentru programul perfect. Și întotdeauna.. cît de fragilă este lumea asta. Pentru că lucrezi cu sufletul, în principal. Baza este sufletul. Apoi corpul fizic (din carne și oase și articulații), care nu este întotdeauna așa cum ar trebui să fie. Perfect. Să nu te dezamăgească, să lupte în rînd cu tine, să fie un aliat, nu un posibil trădător.

Ce se întîmplă atunci cînd nici sufletul și nici trupul nu mai sunt de ajuns? Cînd mintea începe să se joace. Să te joace pe degete, să te întoarcă, să te rostogolească, să te arunce, să te taie.

Filmul Black Swan (Lebăda Neagră) este perfect. De la primele secundele pînă la ultima. Cu tot cu degetele de la picioare bătute și tăiate de poante, cu micul dejun simplificat (un ou și o jumătate de grepfruit), cu obsesia pentru un trup slab care duce inevitabil la anorexie și/sau bulimie, frica de dulciuri și fascinația pentru lucruri perfecte - o pereche de cercei care imită niște diamante mici, nuanța unui ruj de buze, părul foarte bine prins în coc. Amănunte ce contează.

Este un film bun pentru că scoate afară sentimente ce ar putea suci mintea unei prim balerine (Beth, made by Winona Ryder), la sfîrșitul carierei pe scenă (se întîmplă, de obicei, înainte de împlinirea vîrstei de 30 de ani). Cum să te retragi cu sufletul împăcat, cînd altă balerină, mai tînără, mult mai naivă și neexperimentată te înlocuiește? Îți ocupă cabina, locul pe scenă și locul din inima spectatorilor.

Foarte bine este construită și lucrată povestea Ninei (made by Natalie Portman), tipul balerinei clasice, care tot ce știe este balet. Respiră și trăiește prin și pentru dans. Ea este modelul perfect de dansatoare făcută pentru rolul lebedei albe. Nina este aleasă ca prim balerină pentru următorul sezon de spectacole. Directorul artistic (Thomas, made bt Vincent Cassel) vrea să modifice clasicul Lacul Lebedelor, prin alegerea aceleiași balerine pentru ambele roluri (gemene doar la chip, așa cum ne-a povestit Tchaikovsky, dar total diferite ca și personalități) - cea de lebădă albă și lebădă neagră.

Însă pentru Nina (lebăda albă clasică), așa cum și profesorul de balet știe deja, transformarea în lebăda neagră va fi un mare test, o încercare grea, pe care Nina va trebui să și-o însușească dincolo de dans. Și în viața reală. Tocmai aici este problema Ninei. Viața ei, în afara dansului.. nu este. Cu toate că se apropie de 28 de ani, ea este încă "mica prințesă" a mamei.

Foarte tare mi-a plăcut și personajul mamei, și ea, tot o fostă balerină. Însă acel gen de dansatoare care nu a apucat să fie prim balerină, să strălucească, să-și demonstreze talentul și pasiunea pentru dans. Ceea ce putea fi o carieră de balerină pentru ea, s-a întrerupt la vîrsta de 28 de ani, cînd s-a decis că un copil merită sacrificiul. Erica (made by Barbara Hershey) este, însă, o mamă obsesivă, care își dorește pentru fiica ei ceea ce ea nu a putut avea. Refuză să admită că mica ei prințesă a crescut, că a fost domnișoară, iar acum este o tănără prinsă, tocmai de ea, într-o vîrstă trecută demult. Totul în jurul Ninei trebuie să fie de poveste - pereții camerei, patul, lenjeria, obiectele. Papițoi de pluș, cutii muzicale cu balerine, flori albe și roz. Telefon roz, haine roz și albe, imaculate. Ușa camerei Ninei nu se închide niciodată. Nina nu are nevoie de intimitate, de spațiul ei, pentru că este încă prințesa mică a mamei. Iar cum un tată nu există..

Astfel, Nina este acum o tînără mai mult decît confuză. Concentrată exclusiv pe balet și pe ideea de perfecțiune (mișcări perfecte, program perfect, coafură perfectă, bijuterii mici și fine, foarte feminine etc.), total neinteresată de cele lumești, ea dezvoltă, în timp, obsesii și ritualuri obsesiv-compulsive (își scarpină spatele pînă la sînge, în momentele în care devine nesigură pe ea). Anorexia - din nou, clasica problemă. Aș vrea să cunosc termenii psihologici, dar.. Din momentul în care Nina este aleasă ca prim balerină, ea începe să dezvolte încă o porneală bolnavă - halucinațiile. Mici, mai întîi. O unghie ruptă, o pielița desprinsă.

Lupta cu propria ei persoană, pentru transformarea în lebăda neagră, este cea care îi sucește complet mințile. Copila prea blîndă, inhibată, morală, frigidă chiar, care aproape că vorbește în șoaptă cu ceilalți, de teama de a nu deranja și de a ieși din personajul ei de mică prințesă.. va trebui să se transforme în femeie. Acea femeie pasională, imaginată artistic de o lebădă neagră. "Tema asta pentru acasă" o îmbolnăvește. Se numește psihoză..

Nu cunosc termeni psihologici și nu aș ști să explic în cuvinte potrivite, matematice, cît de nebună și interesantă devine acțiunea filmului. Sunt multe schimbări pur psihologice, care o ajută să se metamorfozeze, foarte frumos și aproape diabolic, în lebăda neagră. Nu știu dacă scenaristul și regizorul și-au propus să surprindă publicul, mizînd pe psihicul slăbuț al balerinei, dar totul a fost previzibil pentru mine. Asta înseamnă, oare, că am o minte întortocheată? Cunoscătoare într-ale psihologiei umane nu-s, ca să ghicesc comportamente și psihopați. Sau.. știu ce vreau să scriu, dar țin pentru mine partea asta :)

Sublim interpretată, în film, este reușita metamorfozării Ninei în lebăda neagră.

Este pentru prima dată cînd îmi place un rol de-al lui Natalie Portman. Bine.. recunosc. Orice actriță care îmbracă rolul unei balerine ar trebui să primească un Oscar, după mintea mea creață. Deci sunt subiectivă foarte, pe tema asta.

Aripile negre, ce ies de sub pielea de om, o îmbracă și apoi înghit omul - asta este scena care pe mine m-a convins că este filmul perfect despre balet.


Pe parcursul fimului m-au trecut valuri de transpirații reci. Recunosc - la unele scene aproape că m-a durut și pe mine durerea ei fizică. Iar de plîns.. am și plîns puțin, că na.. lacrimile spală ochii :)