sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Păstrăm în noi lacrimi.. neplînse încă..

Om. Oameni. Suflete. Ce ascunde omul în el? Ce ține doar pentru el?

În zorii dimineții, cu totii deschidem ochii, la fel. Redevenim conștienți de noi. Noi, mirosind a trecut, a griji, bucurii, frici, regrete, spaime, rușine, teamă. Noi, care avem pus bine, ascuns de ochii celorlalți, un băgăjel pregătit din timp.. Gîndit și bine organizat.

Ne plac oamenii care strălucesc. Oamenii care au un har al lor. Oamenii care dețin puterea. Ne fascinează mașinăria din fața noastră, perfect construită. Fără cusur. Supra-oamenii. Cei care au știința, puterea și harul de a atrage suflete. Cine sunt ei, atunci cînd cortina cade?

Pentru că noi, toți, suntem oameni-pian. Cei mai mulți cîntăm pentru o sală goală. Dar supra-oamenii - pentru săli pline. Noi plătim un preț simbolic pentru ei, îi așteptăm, ne dorim, sperăm. Ei pășesc pe scenă. Demni, frumoși, perfecți, fără cusur. Și încep să trăiască. Pentru ei, pentru că vor să spună, să-și strige gînduri și fîșii de suflet. Pentru că vor să fie văzuți, auziți, ascultați. Au nevoie. Sunt mîndri. Sunt egoiști. Ar înnebuni dacă, în timpul spectacolului, oamenii s-ar ridica, rînd pe rînd sau în grupuri și ar părăsi sala. Podeaua de lemn de sub ei s-ar înmuia. Le-ar fi frică. Teribil de frică. Viermele îndoielii ar mușca din ei. "Vă rog, rămîneți! Nu plecați încă. Mai am ceva de spus, aveți răbdare, vă rog! Doamnă, nu mă priviți așa.." S-ar înfuria și nu ar înțelege, nu și-ar putea explica de ce. De ce acum, dintr-o dată, programul obișnuit, glumele, vocea, ochii, micul lui moment de magie.. nu mai funcționează? Ce s-a rupt? Unde și cînd? Oamenii ăia îl adorau, îl urmăreau pretutindeni, îi sorbeau vorbele. Era un supra-om. Este în continuare un supra-om. Este? Mai este?

Cine sunt supra-oamenii care redevin oameni, după ce cortina cade? Cum sunt? De ce sunt.. așa?

Cine i-a iubit, cine i-a mîngîiat, cine i-a scultat cînd învățau să devină oameni? Ce amintiri au? Dor amintirile lor? Probabil că dor prea tare. Probabil că au dezamăgit, la un moment dat. Au rănit, voit sau nu. S-au rușinat și s-au temut. Măcinați de fricile cele mai mari.. și-au dorit să viseze. Să aibă propria lor lume.. Să vorbească pentru a fi ascultați, nu ironizați. Să cînte pentru a retrăi, la nesfîrșit, aceeași iubire demult pierdută. Să facă lumea să rîdă, pentru a uita ce înseamnă să plîngi singur, neajutorat și părăsit de toți.

Supra-oameni sau cei mai fragili și triști dintre noi, oameni ce ne-am obișnuit să cîntăm pentru săli goale?

- What do we do now, Charlie?
- Smile..!