După orele de balet, o rugam pe mama să mergem la viori. Și mergeam. Fiecare reântâlnire cu vioara vișinie mi-a rămas vie în memorie. Drumul de la sala de balet, clădirile imense, pașii mei mici, scările înalte și mult prea multe. Mirosul de aparatură nouă.. Vânzătoare tinere, cu cercei lungi și subțiri. Mama care le salută și povestește nimicuri cu toate, de-mi vine să o trag de mână, ca să se potolească odată. Aceleași vitrine, cu aceleași obiecte, doar că așezate într-o altă ordine, ca să dea doar o impresie greșită.. Și o încăpere cu geamuri pătrate, amplasate sus, aproape de tavan. O lumină albă puternică, ce vine de afară. Trei etajere, pline de bunătățuri pentru Ralu cea mică..
Pentru mine acel obiect.. a fost o vioară. Vișinie. Așezată pe al doilea raft, cel din mijloc, înconjurată de zeci de viori maronii. Strălucitoare. Eram fermecată de ea. De una singură!
Viorile erau aceleași, mereu. Nu se putea atinge nimeni de ele, probabil că erau destul de scumpe.. Ei, nu chiar atât de scumpe precum o Stradivarius.. dar probabil inaccesibile pentru acea perioadă. Pentru că nu s-au cumpărat luni în șir, la un moment dat au fost scoase de la vânzare și înlocuite cu alte obiecte, mult mai folositoare la casa omului.. Mi-am dorit să cânt la vioară. Poate în altă viață..
Un arcuș și o vioară. Forme fine, linii perfecte și tensiunea din corzile unei viori, vibrație, sunet cald, duios, trist. Sunetul unei viori mă duce și acum în alte lumi.
Acum mulți ani m-am îndrăgostit din nou de vioară, de povești cu viori, destine pierdute. Pasiune pentru sentimente fără vorbe, pentru sunete divine. The Red Violin!
Multe dintre piesele de pe coloana sonoră a filmului au fost interpretate de celebrul Joshua Bell.. Acel Joshua Bell care a făcut un experiment, la un moment dat.. și a putut demonstra astfel cât de ipocriți suntem. Experiment reluat apoi, cu teamă, ce-i drept și de un violonist român.
În inima unui oraș ca o junglă, zeci de călători grăbiți și încruntați, s-au oprit pentru câteva minute din drumul lor obișnuit. S-au oprit și s-au lăsat purtați de acordurile unei viori, preț de câteva minute. Cei mai mulți au aruncat apoi monezi în cutia viorii, ca plată pentru un bărbat îmbrăcat sărăcăcios.. S-a întâmplat de curând. Experimentul a fost făcut de Alexandru Tomescu. Este singurul muzician din țară care cântă la o vioară Stradivarius. La noi, testul a avut un rezultat pozitiv. Lăudabil pentru noi. E mare lucru să reușești să atragi atenția unor roboți (pentru că încet, încet asta am devenit), pe stradă. Care nu știu că de fapt omul care cântă este un artist renumit, că vioara aceea este o Stradivarius. Care nu s-au oprit din drum pentru că au vrut să pară fini cunoscători al muzicii clasice, așa cum poate că mulți o fac atunci când plătesc un bilet la operă.
Cred că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, de o regăsire spirituală. De întoarcerea la o viață simplă, de dialog, de apropiere de lucrurile la care la un moment dat rezonam foarte usor. De renunțări materiale majore și de o reorientare..
Acest prea-frumos Joshua Bell, despre care scriam că a contribuit la muzica din Vioara Roșie, va concerta la Ateneul Român, marți, 11 mai. Ravel, Beethoven, Bach. O vioară, un pian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu