Răzbunarea evreilor

După Holocaust, unele grupări evreieşti şi-au făcut singure dreptate. "Judecata" evreiască a fost la un pas de a ucide şase milioane de civili germani. Simon Weisenthal, cunoscutul "vînător de nazişti" este contestat chiar de israelieni. Abba Hofner, poetul care a ucis cu sînge rece.

Holocaustul a fost unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale secolului trecut. După ce a atras în primă fază un imens val de simpatie şi a pus evreii într-o lumină generoasă, poate pentru prima dată în ultimele cîteva sute de ani, au început să apară şi contestatarii proporţilor invocate de istoria "oficială". Motivaţia Holocaustului a căzut aproape exclusiv pe gîndirea scelerată a naziştilor şi pe viziunile şi ambiţiile lor extreme.

Odată cu intrarea României în NATO, prin art. 6 din OUG nr. 31/2002 "contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani".

Astfel, una dintre marile controverse ale secolului este înăbuşită încă în faşă, România fiind condamnată să recunoască faptul că a făcut parte dintre opresori, prin multiplele pogromuri. Atenţia celor pasionaţi de aflarea adevărului se îndreaptă acum spre un alt subiect sensibil. "Răzbunarea evreilor" şi "vînătoarea de nazişti" sînt subiecte de actualitate, în parte pentru că au trecut suficienţi ani de la producerea unor acţiuni ce ar fi atras implicaţii legale sau oprobiul public. Răzbunarea evreilor a presupus şase milioane de cetăţeni civili germani morţi iar "vînătoarea de nazişti" a avut ca rezultat uciderea multor ofiţeri superiori ai armatei germane consideraţi responsabili de Holocaust.


Răzbunare cu arma în mînă
Conform cifrelor oficiale, dar contestate şi acuzate că ar fi "umflate", în Holocaust şi-au pierdut viaţa aproximativ şase milioane de evrei. O astfel de tragedie nu a rămas fără reacţie. Pe lîngă judecata oficială a naziştilor, cea de la Nurenberg, este deja de notorietate faptul că au fost şi alte acţiuni de "răzbunare". De la acţiunea "Judecata" la "Vînătoarea de nazişti" intreprinsă oficial de Simon Weisenthal, însă desfăşurată în paralel şi mult mai eficient de Mossad. În Biblie se spune că evreii au avut întotdeauna un slogan de luptă terifiant: Dahm Yisrael Nokeam – „Sîngele lui Israel va fi răzbunat". În primele luni ale anului 1945, cinci evrei – Malachi Wald, Avraham Becker, Iuda Klein, Mira Lan şi Hannah Baum, au format nucleul unei sinistre conspiraţii care făcea ca acuzaţile aduse în tot Evul Mediu, la adresa evreilor, învinuiţi de otrăvirea fîntînilor satelor europene, să pară puerile. Cei cinci foşti partizani, alături de încă aproape cincizeci de complici au pus bazele organizaţiei Dahm Yisrael Nokeam – ale cărei iniţiale – DIN – înseamnă în ebraică „judecată”. Ei îşi propuneau nu doar uciderea naziștilor ci şi a tot ce însemna german. În vreme ce puţinii evrei care reuşiseră să scape din lagărele morţii nu-şi doreau decît să ajungă în Tărîmul Făgăduinţei – Palestina, şi să traiască în pace, pe cînd membrii grupului DIN doreau ca războiul să continue. Ca atare, au hotărît să rămînă în Germania, stabilindu-şi cartierul general la Frankfurt şi începînd să racoleze alţi membri, de preferinţă tot evrei. Cei mai apreciaţi erau cei ce aveau acces la dosarele cu crime de război deschise de sovietici şi Aliaţi şi care le puteau pune la dispoziţie date despre viitoarele lor victime. În decurs de cîteva săptămîni, reţeaua DIN s-a extins în Germania şi Austria, numărînd circa 300 de membri. Complicii şi informatorii au fost infiltraţi în taberele unde erau deţinuţi prizonierii de război germani. Unul dintre informatori, numit „Israel”, a adus o notă care va da naştere primei acţiuni a mişcării. Era vorba despre un grup de aproximativ 140 de tineri germani, care se întruneau clandestin pe malul unui rîu de lîngă Ulm, în Bavaria. Se spunea că tinerii ar fi depozitat arme automate, în acea regiune. Un comando evreiesc i-a luat prin surprindere pe germani, atacîndu-i cu rafale de mitralieră şi grenade de mînă. Toţi tinerii germani implicaţi în această poveste au fost ucişi.

I-au asasinat pe prizonierii germani
Ancheta derulată ulterior n-a putut face lumină dar a dus la prinderea altui nazist. Şi asta pentru că Israel şi-a dat seama că este la rîndul său spionat şi l-a atras pe urmăritor chiar în clădirea unde se afla sediul DIN. Prins şi torturat, urmăritorul a declarat că se numeşte Hubert Schwart şi fusese cîndva obersturmfuehrer la Auschwitz şi garda de corp a dr. Ernst Wetzel, lider nazist aflat pe lista criminalilor de război şi cel care dăduse ordinul ca evreii consideraţi inapţi de muncă să fie gazaţi. După ce au aflat tot ce îi interesa, teroriştii i-au tăiat beregata lui Schwart şi au pornit în căutarea lui Wetzel. Capturat, acesta a fost torturat cumplit timp de două zile şi aruncat în rîul Chiemsee. Curînd după aceea, membrii DIN au intrat în contact cu Victor Berger, un maior de origine evreiască din armata franceză. Acesta le-a declarat că-l ucisese deja pe Heinz Braune, adjunctul reprezentantului lui Eichmann în Franţa, Theodore Dannecker, responsabil de deportarea evreilor francezi în lagăre, în 1942. Berger îl căuta pe obersturmfuehrerul Konrad Schumann, aflat tot în stafful lui Eichmann. El le-a propus celor din DIN să-l ajute în găsirea şi executarea lui Schumann, oferindu-se să le faciliteze, în schimb, asasinarea a 200 de prizonieri din Waffen SS, aflaţi într-o închisoare Aliată. Graţie reţelei sale de informatori, DIN l-a identificat rapid pe Schumann, care se dădea drept maior din divizia Panzer Lehr şi se afla internat sub un nume fals, într-un lagăr de prizonieri din Muenster. Berger a făcut rost de acte false, de haine militare şi de dinamită şi a convins comandantul american al lagărului că este însărcinat să-l aducă pe Schumann spre a fi interogat, la comandamentul aliat. În vreme ce captivul era scos în maşină din lagăr, o brigadă DIN mina zona din jurul barăcilor unde se aflau circa 200 de foşti paznici ai lagărelor naziste de concentrare. Cînd Berger se afla la o distanţă suficient de mare, explozibilul a fost detonat, ucigîndu-i pe militarii germani. Schumann a fost torturat toată noaptea, după care a fost legat de bancheta maşinii şi Berger a pus lîngă el un calup de dinamită. Explozia l-a fărîmiţat pe german, iar crima a fost considerată „un teribil accident” de către autorităţi.

Crime pe bandă rulantă
Berger a fost în cele din urmă destituit din armată, fiind acuzat că furase dinamită şi efectele militare, dar nimeni nu l-a bănuit şi de crimă. Între timp, DIN îşi continua acţiunile, încurajînd răzbunările. Fiecare evreu care avea ranchiună faţă de un anumit german putea să se plîngă membrilor mişcării şi aceştia nu mai stăteau să cerceteze autenticitatea acuzaţiilor ci acţionau. DIN a fost ajutată de faptul că în majoritatea comisiilor Aliate care cercetau problema criminalilor de război se aflau şi evrei, dornici să-i ajute pe „Răzbunători”. Documentele erau copiate în secret iar fotografiile celor incriminaţi transmise, tot în secret, agenţilor DIN. În scurt timp, DIN a alcătuit o „listă neagră” şi un plan pentru capturarea şi uciderea prin tortură a unor lideri nazişti, plan pe care-l numeau „sezonul de vînătoare”. În vederea executării sale, Germania a fost împărţită în patru sectoare şi s-a asigurat aprovizionarea membrilor reţelei cu acte false, uniforme şi maşini pentru transportul victimelor. Acţiunea a fost un succes şi cei vizaţi erau luaţi de pe stradă, în plină zi şi nu se mai auzea nimic de ei. Adesea, se puneau la cale „sinucideri”. Potrivit DIN, au fost executaţi astfel în doar două luni cel puţin 200 de ofiţeri superiori nazişti, majoritatea implicaţti în exterminarea evreilor la Auschwitz şi alte lagăre.

Vizau uciderea a şase milioane de civili germani
Dar setea lor de răzbunare n-a fost potolită cu atît şi curînd a apărut un alt plan, numit Tochnit Aleph – Planul A, ce viza uciderea a şase milioane de civili, prin otrăvirea apei potabile în anumite regiuni ale Germaniei. Pentru el au fost selecţionaţi cei mai fanatici membri ai DIN, restul fugind în Palestina. Planul prevedea alegerea unor oraşe unde să nu existe comunităti evreieşti şi găsirea unei otrăvi inodore, incolore şi higroscopică, respectiv capabilă să-şi menţină virulenţa în orice cantitate de apă.
Ţintele alese au fost München, Weimar, Nürnberg şi Wansee, oraşe ce simbolizau esenţa national-socialismului. DIN a luat din nou legătura cu Victor Berger, care l-a invitat la masă pe bacteriologul Pasteur Valery-Radot, fiul faimosului Louis Pasteur şi acesta, tras de limbă şi ameţit de vin a oferit toate informaţiile dorite de conspiratori. Pentru otravă, DIN a apelat la chimiştii evrei aflaţi deja în Palestina şi a luat legătura cu organizaţia secretă Haganah, ce pleda pentru înfiinţarea unui stat evreu în Ţara Sfîntă. Abba Kovner, care fusese trimis să aducă otrava, a fost însă prins, pe drumul de întoarcere, de autorităţile britanice şi aruncat în închisoare, în vreme ce ceilalţi conspiratori au reuşit să scape. Nici pînă astăzi nu se ştie cine anume dezvăluise englezilor macabrul plan. N-ar fi exclus ca înşişi membrii Haganah să o fi făcut, cînd şi-au dat seama că o asemenea hecatombă ar fi aruncat anatema asupra întregului popor evreu şi visul făuririi statului Israel ar fi devenit imposibil.

Au otrăvit pîinea deţinuţilor
Povestea "Planului A" a avut un statut de legendă pînă de curînd, iar "Planul B", care a reuşit parţial nu a făcut prea mare vîlvă. Încercarea de exterminarea a şase milioane de germani a fost însă recunoscută în ultimii ani, chiar de iniţiatori, deveniţi între timp oameni de vază ai statului Israel. Abba Kovner, un respectat poet evreu, supravieţuitor al Holocaustului, a fost identificat drept iniţiatorul şi "creierul" operaţiunii de otrăvire a apelor publice din Nurenberg. Joseph Harmatz, membru al grupului condus de Abba Kovner şi ulterior şeful "facţiunii Nurenberg" a rupt tăcerea după 50 de ani şi într-o serie de interviuri în presa britanică a făcut lumină asupra acelor evenimente. Acesta a confirmat faptul că planul A, bazat pe Nurenberg a fost oprit doar de interceptarea otrăvii. Grupul reuşise să îşi procure acces la rezervoarele de apă ale oraşului şi aştepta nerăbdător să intre în posesia otrăvii. Dezamăgiţi de insuccesul operaţiunii şi rămaşi fără liderul Abba Kovner, au trecut apoi la "Planul B". În aprilie 1945 au infiltrat un membru într-o brutărie care furniza pîine unui lagăr în care erau deţinuţi peste 12.000 de prizonieri, în marea majoritate foşti membrii SS. Harmatz spune că într-o noapte de duminică au pictat cu o pensulă cele 3.000 de pîini destinate lagărului, folosind o otravă inodoră pe bază de arsenic. Aceasta nu s-a dovedit însă suficient de puternică, iar administraţia americană a lagărului a reuşit să îi salveze pe prizonieri după ce le-a făcut spălături stomacale. Harmatz susţine că totuşi au murit 300 de nazişti, cifră însă neconfirmată oficial. Membrii DIN s-au refugiat apoi în Israel unde au devenit cetăţeni de marcă. Abba Kovner a fost unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai evreilor, iar Harmatz, care încă este în viaţă, a fost un om de afaceri de succes în domeniul maritim.

Simon Wiesenthal, eroul oficial al vînătorii de nazişti
După ce încercările de răzbunare directă au eşuat, evreii au început în mod oficial "vînătoarea de nazişti". Aceasta avea o dimensiune legală, bine promovată şi care presupunea identificarea criminalior de război şi aducerea lor în faţa completelor de judecată. În paralel şi feriţi de ochii opiniei publice, mai multe grupări evreieşti, printre care şi serviciile secrete, Mosad-ul şi precursorul acestuia, au desfăşurat acţiuni de vînătoare, care s-au finalizat cu uciderea directă, fără judecată, a foştilor comandanţi nazişti. Pentru partea legală a vînătorii a devenit un adevărat erou Simon Wiesenthal. În august 1980, cu ochii plini de lacrimi, preşedintele Jimmy Carter l-a decorat în faţa Congresului SUA, la randul său, preşedintele Ronald Reagan l-a omagiat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre eroii adevăraţi ai acestui secol şi Simon Wiesenthal a primit chiar şi cea mai înaltă decoraţie germană. Numele său se leagă de cea mai cunoscută organizaţie care cercetează crimele Holocaustului: "Simon Wiesenthal Center" din Los Angeles iar figura lui a fost portretizată în mai multe filme. Cu toate acestea, biografia (sau "biografiile") şi activitatea sa au fost puternic contestate în Israel, de unele dintre cele mai înalte personalităşi, ca şi de o serie de evrei importanţi din diaspora. Cel denumit "îngerul răzbunător al Holocaustului" este acuzat făţiş că a minţit în ceea ce priveşte propria biografie şi a "redimensionat" în favoarea sa vînătoarea de nazişti în dauna unor instituţii ale statului Israel, atrăgînd asupra sa o glorie nemeritată. Astfel din vînător a devenit vînat iar dezvăluirile despre el au scos la iveală o imensă maşinărie de manipulare şi de atragere a simpatiei şi a fondurilor publice.

Biografie falsificată în funcţie de interes
Shimon (Simon) Wiesenthal s-a născut la 31 decembrie 1908, în Buchach, Ucraina. Tatăl său era un prosper negustor de zahăr. În ciuda a tot ce s-a scris despre el, nu rezultă cu claritate cu ce anume s-a îndeletnicit Simon Wiesenthal în timpul celui de-al doilea război mondial, sub ocupaţia germană. Şi aceasta întrucît el a prezentat nu mai puţin de trei biografii, între care existau discrepanţe frapante. Prima dintre biografii - dată sub jurămînt - a fost conturată în timpul unui interogatoriu de două zile în mai 1948, în faţa unui oficial al comisiei americane pentru crime de război de la Nurenberg, Curt Ponger. În ianuarie 1949, Wiesenthal şi-a redactat un alt "curriculum vitae", pe care l-a ataşat unei "cereri de asistenţă" (Application for Assistance) adresată Comitetului Internaţional pentru Refugiaţi. Cea de-a treia biografie (autobiografie) este cea din volumul lui Simon Wiesenthal, "The Murderers Among Us". În interogatoriul din 1948, Wiesenthal declara că între 1939 şi 1941 ar fi fost "inginer sovietic, lucrînd la Lvov si Odesa". La interogatoriul din 1949 , un an mai tîrziu, Wiesenthal îşi schimbă profesia și declară ce de fapt a fost, arhitect, în portul Odesa, pentru ca în "Murderers Among Us", autobiografia sa din 1967, să afirme că perioada dintre jumătatea lui septembrie 1939 şi iunie 1941 şi-a petrecut-o în Lvovul sovietic, ca "mecanic într-o fabrică". După ce germanii au ocupat Galiţia, în iunie 1941, Wiesenthal a fost internat un timp la Janowska, langă Lvov, de unde a fost transferat, cîteva luni mai tîrziu, într-un lagăr care se ocupa cu reparaţiile la Ostbahn. Wiesenthal susţine că aici ar fi lucrat ca "tehnician şi proiectant" şi că ar fi fost tratat mai bine, ba chiar că superiorul său, care ar fi fost "anti-nazist în secret", i-ar fi permis să poarte pistol. Totodată, el mai dezvăluie că la Ostabahn avea propriul său birou şi că i se permitea "o relativă libertate, ba chiar să mă plimb cîţiva iarzi". Următorul moment din existenţa lui Simon Wiesenthal, din octombrie 1943 pînă în iunie 1944, este şi cel mai obscur, datele pe care le prezintă fiind contradictorii. Astfel, în cursul interogatoriului din 1948, Wiesenthal a spus că în acea perioadă ar fi reuşit să fugă cu avionul din lagărul de la Janowska şi s-ar fi alăturat "unui grup de partizani care opera în zona Tarnopol-Kamenopodosk". Tot aici, Wiesenthal susţine că din 6 octombrie 1943 şi pînă la mijlocul lui februarie 1944 ar fi fost partizan, că unitatea din care făcea parte a luptat contra forţelor ucrainene (aliate Germaniei), atît împotriva unităţii SS "Galicia", cît şi a independenţei UPA (Ucraninean Partizan Army). El sugerează că presupusa unitate de partizani ar fi făcut parte din "Ludowa" (Armata poporului), o forţă militară a comuniştilor polonezi, formată şi controlată de sovietici. Pe 13 iunie 1944, grupul său a fost capturat de poliţia secretă germană. Partizanii evrei au fost imediat executaţi, dar Wiesenthal, nu se ştie din ce motiv, a fost cruţat. În interogatoriul din 1949, Simon Wiesenthal spune aceeaşi poveste, cu unele mici modificări. Astfel, în versiunea din 1949 el ar fi luptat contra germanilor din octombrie 1943, timp de opt luni, într-o pădure, pînă în martie 1944, după care s-ar fi ascuns în Lvov, din martie pînă în iunie 1944. După ce a scăpat din lagărul de la Ostabahn, pe 2 octombrie 1943, Simon Wiesenthal s-ar fi ascuns prin diverse case, pe la prieteni, pînă în iunie 1944, cînd a fost descoperit de poliţia poloneză şi germană şi retrimis în lagăr. În versiunea din "Murderers Among Us" editată în 1967 (cînd relaţiile Israelului cu URSS erau foarte proaste) dispare complet activitatea la partizanii comunişti stipendiaţi de sovietici.

Vicecancelarul Austriei îl consideră pe Wiesenthal un farseour
Fostul vicecancelar al Austriei, Bruno Kreisky, în cadrul unui amplu interviu din revista "Profil", îl acuza pe Wiesenthal de "metode mafiote", îi respinge "autoritatea morală" şi sugerează că vînătorul de nazişti a fost, în timpul războiului, agent german. Eu îl cunosc pe domnul Wiesenthal doar din rapoartele secrete, şi acestea îi sînt defavorabile, scîrboase. O spun în calitate de cancelar federal. Să spun mai mult de atît? Lucrurile stau mai rău decît vi le-am spus susţine Bruno Kreisky. În 1946, Simon Wiesenthal a publicat o carte, "KZ Mauthausen", o înşiruire de schiţe care descriau ororile din lagăr. Într-una dintre aceste schiţe este descrisă soarta a trei deţinuţi, condamnaţi la moarte de germani. Relatarea este în întregime falsificată. Cartea mai cuprinde şi așa-zisele "confesiuni pe patul de moarte" ale comandantului de la Mauthausen, Franz Zeires, potrivit cărora la Hartheim, un lagăr-satelit din apropiere, ar fi fost gazaţi aproape patru milioane de deţinuţi, utilizînd monoxidul de carbon. Tot potrivit aceloraşi "confesiuni", ale lui Zeires, citate de Wiesenthal, germanii ar fi omorît alte 10 milioane de polonezi lituanieni şi letoni. In 1983, în cotidianul american "USA Today", Wiesenthal continuă să susţină că: Am fost unul din cei 34 de prizonieri scăpaţi cu viaţă din 150.000 cîţi erau adunaţi acolo. "Encyclopedia Iudaică" oferă însă cifre foarte deosebite de cele avansate de Wiesenthal. "La capitolul "Mauthausen" (vol.11, p.1138), se spune că în acel lagăr au fost, în medie, 206.000 de persoane, incluzînd în această cifră şi lagărele-satelit, ca Hartheim şi altele. O cifră mult mai mică decît cele patru milioane ale lui Simon Wiesenthal.

Legenda "săpunului uman" a fost inventată de Weisenthal
După război, Simon Wiesenthal a lucrat în cadrul OSS-ului (Office of Strategic Studies), predecesoare a CIA, în aşa-numitul "Counter Intelligence Corps" (serviciul de Contra-Informaţii), prescurtat CIC, în zona ocupată de americani a Austriei. El a pus în circulaţie şi una din temele propagandei militare ale sfîrşitului războiului: "săpunul uman". Totul s-a bazat pe naivitatea de a crede că germanii foloseau grăsimea evreilor la producerea de săpun şi că, mai mult, notau pe săpun şi provenienţa. Astfel că prescurtarea RIF (Reichstelle fur Industrielle Fettversorgung) notată pe săpun, adică "Centrul naţional pentru provizia de grăsimi industriale", a fost tradusă de inventivul Wiesenthal prin "Rein Judisches Fat". Legenda a fost promovată în 1946, de ziarul austriac "Der Neue Weg", într-un articol semnat de Simon Wiesenthal şi intitulat "Rif", în care acesta scria: Teribilele cuvinte "transport pentru săpun" au fost auzite prima dată la sfîrşitul lui 1942. Era în Guvernul General (polonez), iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din aprilie 1942 pînă în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi drept materie primă de către fabrică.

Mossad-ul l-a ucis de fapt pe Adolf Echmann
Ani în şir Weisenthal a profitat de faptul că serviciile secrete nu-şi pot deconspira, decît după zeci de ani de zile activitatea şi a pozat în eroul care l-a capturat pe celebrul nazist Adolf Eichmann în Argentina. Adevărul era însă cu totul altul. Isser Harel, şeful Mossad, după mai mulţi ani de tăcere, a dezvăluit că "vînătorul de nazişti" Simon Wiesenthal nu a avut "absolut nimic" de-a face cu capturarea lui Eichmann. În plus, Arnold Foster, consilier general la "Anti-Defamation League" (Liga Anti-Defaimare), de pe lîngă "B'nai B'rith" susţine în cartea sa, "Square One", că puţin înaintea capturării de către comandoul israelian Mossad a lui Eichmann, "vînătorul de nazişti" îl "localiza pe acesta ba în Japonia, ba în Arabia Saudită. Cînd Guvernul israelian a refuzat să-i avanseze sumele cerute în vederea "capturării", Wiesenthal a făcut repede o declaraţie presei israeliene, înfierînd Executivul israelian cum că nu ar vrea să-l captureze pe Eichmann.

Cacialmaua Frank Walus
Unul dintre cazurile cele mai spectaculoase ale lui Simon Wiesenthal l-a constituit "dosarul Frank Walus", un cetăţean din Chicago care s-a pomenit peste noapte, acuzat de Simon Wiesenthal că "a livrat evrei Gestapoului", la Czestochowa şi Kielce (Polonia), în cursul războiului. Acuzaţia lui Wiesenthal a determinat o anchetă a Guvernului american. Un articol publicat de "Washington Post" în 10 mai 1981 are un titlu extrem de explicit pentru cazul Frank Walus: Nazistul care n-a existat: cum vînătoarea de vrăjitoare a judecătorului, presei şi anchetatorilor transformă un om inocent într-un criminal de război. În articol se scrie că "în ianuarie 1977, Guvernul Statelor Unite a acuzat un om din Chicago numit Frank Walus de a fi comis atrocităţi în Polonia, în cursul celui de-al doilea război mondial. În anii care au urmat, acest muncitor pensionar a rămas dator cu 60.000 de dolari, cheltuieli în apărarea sa. Omul a fost adus într-o sală de tribunal în care 11 supravieţuitori ai ocupaţiei naziste din Polonia au mărturisit, sub jurămînt, că îl văzuseră ucigînd copii, o femeie bătrînă, pe o tînăra şi pe alţii. Dovezi copleşitoare arătau, însă că Walus nu fusese criminal nazist, mai mult, el nici nu fusese în Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost nevoie de o lungă bătălie juridică pentru ca Frank Walus să-şi dovedească totala sa nevinovăţie. Procesul a şubrezit însă mult din credibilitatea lui Simon Wiesenthal.

"Îngerul morţii", folosit pentru a atrage bani
O mare parte din reputaţia lui Simon Wiesenthal de "vînător de naziţti" se întemeiază pe urmărirea lui Josef Mengele, doctorul de la Auschwitz, supranumit şi "Îngerul morţii". De-a lungul anilor, la intervale regulate de timp, Wiesenthal raporta cît de aproape fusese el de capturarea lui Mengele. Informatorii lui Wiesenthal tocmai îl "văzuseră" sau "tocmai îi pierduseră urma". Şi asta într-un mare număr de ţări: Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia. Una din "ocaziile" de a-l captura pe Mengele s-a consumat în Grecia, unde o "zvîrlitură de băţ" de cîteva ceasuri a făcut ca "Îngerul morţii" să se evapore. Wiesenthal a continuat să pedaleze pe aceasta temă chiar şi atunci cînd unul dintre ziariştii aleşi de el a dovedit că una dintre numeroasele "poveştiri cu Mengele" era falsă de la un cap la celălalt. Potrivit altui "camarad al lui Wiesenthal", Mengele ar fi recurs la crimă în 1960 cu una din fostele sale victime, o femeie despre care se presupune că fusese, probabil, "sterilizată" de "Îngerul morţii". Conform acestei povestiri, doctorul o recunoscuse după numărul de lagăr tatuat pe braţ, într-un hotel din Argentina şi ar fi aranjat să fie asasinată pentru că se temea că femeia îl va recunoaște şi va vorbi. Pană la urmă a reieşit că femeia nu fusese într-un lagăr de prizonieri, aşa că nu avea niciun fel de număr tatuat pe braţ, iar moartea se datora unui banal accident montan. Episodul arată însă "talentul" lui Wiesenthal de a "metamorfoza" un accident oarecare într-o crimă, pusă pe seama "Îngerului morţii". În 1985, Wiesenthal anunţa că este "100% sigur" că Mengele s-a ascuns în Paraguay, cel puţin pînă la sfîrşitul lui iunie 1984, şi a acuzat familia Mengele din Germania Federală că ştia exact unde este "Îngerul morţii". Adevărul, stabilit în mod definitiv, era că doctorul Josef Mengele decedase încă din 1979, în Brazilia, unde trăise toţi anii postbelici în anonimat şi sărăcie (vezi Newsweek, Hunting the "Angel of Death", 20 mai, 1985, p.36-38). Ambasadorul Israelului în Paraguay, Benajmin Waron, trăsese semnalul de alarmă din 1983: Wiesenthal face periodic afirmaţii cum că este gata să-l prindă, probabil pentru că Wiesenthal are nevoie de fonduri şi numele lui Mengele este întotdeauna bun pentru aşa ceva (vezi "Midstream", dec. 1983, p.24).

Contestat chiar de evrei
În 1988, fostul cancelar austriac Bruno Kreisky îşi rezuma atitudinea faţă de "vînătorul de nazişti" astfel: Inginerul Wiesenthal, sau ce titlu o fi avînd, mă urăşte pentru că ştie că îi dispreţuiesc activitatea. Grupul lui Wiesenthal este o mafie cvasi-politică ce lucrează împotriva Austriei, cu cele mai deplorabile metode. Wiesenthal este cunoscut pentru dispreţul faţă de adevăr, nu îşi alege metodele şi utilizează din plin trucurile. Pretinde că ar fi fost "vînătorul lui Eichmann", cînd oricine ştie că arestarea acestuia a fost opera serviciilor secrete israeliene, iar Wiesenthal a tras numai foloase de pe urma ei (vezi "Der National-Zeitung", Munchen, "Was hat Wiesenthal zu verbergen?", 11 mai, 1988).

În "Ha'aretz" din 16 decembrie 1988, directorul Muzeului "Yad Vashem" afirma că persoane ca Simon Wiesenthal au comercializat şi trivializat Holocaustul. Săptămînalul "Jews Press" din Brooklyn scrie: Dezgustul celor de la "Yad Vashem" faţă de comercializarea Holocaustului de către "Centrul Wiesenthal" era cunoscut, dar acesta este cel mai deschis atac ("Jewish Press", 23 decembrie 1988). Centrul din Los Angeles îi achita lui Simon Wiesenthal 75.000 de dolari pe an pentru "utilizarea numelui". Directorul "Yad Vashem" conchide: Desigur, evreii au şi ei multe lucruri vulgare, dar "Centrul Wiesenthal" depăşeşte orice limită: să utilizezi probleme sensibile ca să faci bani. Wiesenthal a fost întrebat de multe ori de ce nu îi iartă, după jumătate de secol, pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul standard este că nu are dreptul să ierte în numele celorlalţi. Wiesenthal nu a recunoscut niciodată faptul că a devenit "vînător de nazişti" fiindcă ar fi fost "victimizat" el insuşi. Caracterizîndu-l "Los Angeles Times" scria: Este un personaj cu un ego considerabil iar Bruno Kreisky atrăgea atenţia asupra faptului că Wiesenthal a fost mînat toată viaţa de "Von Hass diktiret", dirijat de ură.

sursa - Alin Bujor, Monitorul de Făgăraș