Probabil că oamenii se leagă prea mult de ideea de teatru. De ideea de sală de teatru, de sală de spectacole în care se întîmplă un act artistic. Teatrul nu stă în pereți, în scaunele tapițate sau în loje. Nici în podeaua de lemn, numită scenă. Nici în actori. Stă în sentimente și emoții. Teatrul este ca un experiment - îți propune să ieși din povestea ta și să intri în altă situație, alt timp, alt personaj sau personaje. Alte eu-ri, poate. Dacă povestea te prinde, poți foarte ușor să faci abstracție de tot ce este în jurul tău.
Acum cîțiva ani ne-am luat de mîini și ne-am dus la Sala Dietei, din Cetatea Făgărașului. O sală în care, cu sute de ani în urmă, aveau loc căsătoriile și festivitățile domnești. O sală care are zidite în pereți coșciuge cel puțin bizare, mărturii ale perioadei în care cetatea a fost închisoare comunistă. Acum, de-a lungul pereților sunt expuse busturi, realizate de un sculptor local. De obicei este doar încă un spațiu friguros al cetății. Am intrat acolo, iar sala era doar pe jumătate dotată cu scaune de lemn, rabatabile. În fundul sălii, în semi-întuneric, la mijlocul distanței dintre pereți era un scaun cu rotile, argintiu și strălucitor. Întors cu spatele spre noi. Susținea un trup, îmbrăcat în haine negre. Ne-am așezat, a mai venit lume care și-a ales un loc. La un moment dat, omul a început să vorbească, iar după un timp căruciorul s-a întors spre noi. Să fi durat o oră, poate două, nu mai știu. Dar după ce omul ăsta și-a rostit și ultimele cuvinte, oamenii din jurul meu nu au schițat niciun gest. După o vreme (să fi fost secunde, poate minute, nu știu..) au aplaudat. Dar nu cum aplauzi atunci cînd ești fericit. Eu nu am putut. Eu mă uitam la bărbat și speram să nu fie adevărat..
De două ori mi s-a întâmplat să nu pot aplauda, la finele unui astfel de experiment. Pentru că dacă aș fi aplaudat pentru decor, sunetiști, regizor sau actori, ar fi fost ca și cum aș fi recunoscut că tot ce s-a întîmplat în cele cîteva zeci de minute a fost, de fapt, o joacă.
Micul experiment dramatic din seara respectivă s-a numit Hess, după Decalogul după Hess, de Alina Nelega Cadariu. Inspirat din destinul celebrului și controversatului german nazist Rudolf Hess. Numele actorului nu l-am reținut. I-am reținut însă ochii, fața, bastonul. Ce m-a înfiorat a fost puterea nebună cu care susținea niște lucruri. Aproape ca un diavol sau ca un Isus, care intrigă, dar fascinează. La picioarele căruia ai putea să te arunci, convins fiind că el știe, el are puterea și priceperea, înțelepciunea și adevărul suprem.. Da, actorul este Nicu Mihoc.
Cam asta înseamnă teatrul pentru mine. Nu costumașul drăguț care-l îmbrac pentru seara respectivă, nu fascinația pentru unul sau doi sau trei actori celebri. Nu-mi pasă dacă spectacolul de teatru are loc în cea mai nouă și mai modernă clădire de teatru din capitală, sau într-o hală dezafectată din Sibiu, în răcoroasa Sală a Dietei din Cetatea Făgărașului, sau dacă o văd din fața televizorului, fără să mă vadă cineva. Și nici nu pretind a fi cultă sau elevată pentru asta.
Pot spune doar că-mi plac experimentele. Este ca o magie, o întoarcere în timp. Un fel de proiecție astrală - intri, conștient, în altă dimensiune. Mă face să-mi pun întrebări și mă oprește puțin în loc. La mine nu pot spune că este vorba despre atmosfera generală din jurul unui spectacol de teatru, care să mă determine să simt la rîndul meu ceva. Eu.. simt sau nu simt, iar asta depinde numai de mine. Este o reîncarnare care îmi place.
7 comentarii:
Asa cred si eu ca trebuie sa vizionezi o piesa de teatru. Emotional si intelectuial in acelasi timp. Si asa ceva nu e spectacol, ci magie.
Totusi, chiar daca eu sunt de parere ca o piesa de teatru poti s-o vezi si la televizor, unii sustin ca atmosfera conteaza. Si cred ca intr-adevar conteaza, pentru ca comunicarea dintre actor si spectator e directa (pe scena), actorul transmitand emotiile sale (de fapt ale personajului) direct publicului.
Tu ai dat exemplu de o piesa de teatru in care decorul se potrivea de minune cu tema piesei. Eu nu am avut ocazia asta, ba chiar am fost indus in eroare de cei care m-au impins de la spate sa merg si eu la teatru, ca lumea buna. Iar eu nu vreau sa fac parte din lumea buna, asa ca in interiorul meu m-am razvratit.
Eu am patruns atunci intr-o lume a parvenitilor intelectual, asa cum sunt si pe Facebook si care au invadat lumea si au stricat chiar si teatrul.
Da, la fel ca și în cazul concertelor - una este să asculți cd-ul și alta să fii acolo.. Dar acasă la noi spectacolele de teatru sunt două, poate trei pe an. Din cauza asta trebuie să luăm drumul Sibiului sau Brașovului. M-am obișnuit să văd și să revăd spectacole de teatru la teve. Unele sunt vechi, sunt alb-negru, dar pentru asta îmi place și mai mult. Pînă la urmă.. ne adaptăm condițiilor :)
Da, referitor la Hess.. a fost o potriveală inspirată cu decorul. Dar chiar dacă mi-ar fi vorbit din mijlocul sufrageriei mele, tot energia lui m-ar fi zguduit..
Uite, chiar nu am o opinie legată de fenomen, în linii mari. Nu știu de ce merg oamenii la teatru, dar mă bucur să aud actorii spunînd că, de ceva ani încoace, românii umplu sălile de teatru. Am mai citit recenzii și materiale cum că teatrul neconvențional sau experimental românesc este foarte apreciat de străini. Am impresia că lucrurile se mișcă bine, în direcția asta. Iar dacă apele sunt limpezi, tind să cred că totuși.. lumea are nevoie de experimentele astea, de o evadare din timpul și spațiul de acum. Dar poate așa-mi place mie să cred, nu știu..
Pai la fenomenul parvenitismului te-ai referit cand ai spus despre cei care stau in umbra marilor vedete pe facebook. Tot acelasi gen de oameni sunt, insa eu l-am observat la teatru, iar tu in lumea virtuala. Retoric: ce diferenta mai e intre lumea pe care o consideram reala si cea virtuala? Cred ca ambele lumi sunt la fel de false.
Cred ca oamenii merg la teatru pentru atmosfera, insa nu aceea de a te lauda ca mergi la teatru si ca esti si tu un om cult (atmosfera pe care am cunoscut-o eu). Ci atmosfera de comunicare directa dintre actor si spectator. Actorul transmite un mesaj. Insa ceea ce am vazut eu a fost doar comunicarea directa a parvenitilor intre ei, de aceea m-a dezgustat. Piesa de teatru era neimportanta, era important sa fie vazuti!
Iar faptul ca oamenii au inceput sa mai mearga la teatru poate ca inseamna ca s-au cam saturat de filmele ieftine cu eroi care salveaza lumea si simt nevoia de ceva mai profund. E imbucurator. Insa eu tot n-am sa merg la teatru.
Nu mai știu. Poate că greșim purtînd discuții de genul ăsta, făcînd tabele și judecînd oamenii. Oare chiar contează chestiile astea? Oare faptul că un om merge la teatru doar pentru a fi văzut poate fi luat drept o dovadă cum că este un om rău? Sau prefăcut? Sau mîndru, mincinos.. numește tu cuvîntul potrivit. Poți spune că un om este negru sau alb, avînd doar 3-4 mărturii sau judecîndu-l după felul în care a tratat 4 sau 5 situații?
Sunt convinsă că fiecare ne prefacem, la un moment dat sau chiar zilnic, în viața asta. Unii că ne place mîncarea gătită de soacră, ori locul de muncă, colegii, vecinii, profesorii, ȘEFII. Alții mimează fericirea. Unele muncesc în continuu, orice, oricît, doar să nu fie nevoite să se întoarcă în casa goală. Iar unii își aruncă suferința în alcool, pentru că nu-și pot striga sufletul afară.
Toți, probabil, ne prefacem. Într-un fel sau altul.
Prefăcîndu-ne că iubim teatrul.. îmi pare a fi cel mai nesemnificativ păcat dintre toate.
Chiar îmi pare rău că judec oamenii, după niște criterii fără sens. Am mai multe pretenții de la mine. Dar mereu uit..
Mda, cred că s-a trezit Raluca..
Eu nu mai judec oamenii, caci a trecut timpul asta pentru mine. Insa ii analizez, ca sa nu fac la fel ca ei. Si spun ce vad in gura mare, caci eu vreau o lume sincera. Si vreau ca altii sa invete din experienta mea, asa cum si eu am invatat din experienta altora. Sau cel putin experienta altora m-a ajutat sa-mi limpezesc ideile.
Fiecare om trebuie sa faca in permanenta niste alegeri. Deci poti sa alegi sa fii in lumea parvenitilor si a prefacutilor spunandu-ti singur ca faci asta pentru binele omenirii, sau poti sa parasesti aceasta lume. Cred ca toti suntem mai mult sau mai putin parveniti. Si trebuie sa constientizam asta, pentru a putea alege altceva.
Daca ne prefacem, uneori e un lucru bun. Important e sa stim cand si de ce. Interiorul nostru trebuie sa ramana curat, exteriorul nu are importanta. Adica Ralux poate ca e schimbatoare, poate putin rautacioasa, poate putin frustrata, poate putin nemultumita, poate... cine mai stie? Insa Raluca e de neatins de catre meschinariile despre care vorbim noi. E ceva ce e deasupra. Si asa suntem toti, nu numai Raluca.
As vrea sa completez. Fratele meu are o vorba: cand arati cu aratatorul spre cineva, celelalte patru degete arata spre tine insuti. Adica noi observam in ceilalti ceea ce ne deranjeaza, de fapt, ca exista in noi. Iar aratand cu degetul spre altii, acest lucru ne ajuta sa constientizam nemultumirea noastra de noi insine, sa facem atunci o alegere, sa renuntam la ceea ce nu ne place la altii, pentru ca, de fapt, acest lucru nu ne place la noi.
Azi - Raluca - amintire. Hai să cîrcotim, e prea mare plictiseala :))
Trimiteți un comentariu