marți, 31 august 2010

Pa, pa, vară! M-am întors

Mi-a lipsit scrisul! Nu cel mai mult, dar mi-a lipsit. Cel mai tare mi-a fost dor de soțul meu, apoi de prieteni. Pe Alin l-am văzut în fiecare zi, dar eram prea obosită ca să mai pot spune altceva în afară de.. "U, sunt obosită, trebuie să dorm. Noapte bună, te iubesc". Cu fetele am vorbit mai mult la telefon, că de văzut - am avut noroc să avem programate două nunți, la care am mers împreună. Așa am mai schimbat câteva vorbe pe viu.
Acum totul va reveni la un normal. Pentru că este anormal să lucrezi 12 sau 13 ore pe zi, în care trebuie să mai și suporți în spate un aer condiționat care merge non-stop și totodată un șef libidinos și circar. Am învățat și din experiența asta ceva. Atunci când simți că șeful, oricare ar fi el, spune și face lucruri nelalocul lor (cum ar fi glume cu aluzii sexuale), când glumele merg prea departe și se interesează de viața ta privată, atunci este semn rău. Și bine ar fi ca din momentul X să îți iei repede lucrușoarele și, cu capul sus, să spui "Nu, mulțumesc. Nu este pentru mine așa ceva!". Mi s-a spus că din cauza tinerilor ca mine (care refuză un job de 12 ore pe zi, eventual zi de zi, fără week-end-uri libere și fără a fi angajat cu forme legale) țara asta se duce de râpă. Well, prefer să se ducă naibii țara asta, decât să fiu sclav de patron frustrat. Vreau să muncesc ca să trăiesc, nu să trăiesc ca să muncesc.
Aș putea foarte ușor să dau un telefon sau să trimit un e-mail acolo unde trebuie, dar voi face altceva. Orașul este foarte mic, iar poveștile se află repede. Mă gândesc că multe fete tinere pot cădea foarte ușor în plasă, lăsându-se conduse de niște șefi proști, dar foarte siguri de calitatea lor de oameni. Sunt fete care acceptă sarcini în plus, glume răutăcioase, jigniri și ajung să facă, cu fiecare săptămână ce trece, tot mai multe compromisuri. Ca să-și păstreze un job, să aibe niște bănuți atunci când va începe următorul an de facultate. Patronul nu știe ce-i aia facultate, așa că nivelul lui nu-i permite să înțeleagă în profunzime anumite lucruri, elementare de altfel. A, genul ăsta de patron are și o vorbă preferată, cu care defilează prin fața tinerelor pe care le crede copile naive: "Mă piș pe colegii de liceu care au făcut facultate. Că acuma ei trag de mine pentru ca să le dau o bere!". Well, da! Este nevoie de eroi ca voi care să salveze populația planetei Terra de la deshidratare. Voi nu sunteți oameni simpli, sunteți trimiși ai lui Dumnezeu. Osanale!
E ciudat. Înainte vedeam lucrurile de undeva de sus. Dintr-o redacție de știri, de la tastatura unui calculator. Lucrurile erau ori negre, ori albe. Cineva spunea că va trebui la un moment dat să învât că există și gri și că viața nu este așa cum vreau și cred eu că trebuie să fie. Încep să învăț asta, dar nu-mi pare rău. Orice experiență înseamnă un pas înainte.
Am realizat că a trecut vara și nu am simțit-o mai deloc. Vara 2010 a fost tare ciudată. Atipică. Noroc că am apucat să merg o singură dată la ștrand. Și Sibiul l-am văzut o singură dată vara asta. La fel și Brașovul. De fapt nici cu Făgărașul nu-mi este rușine. Am reușit, însă, să ajung la ultima zi de sărbătoare locală. Duminică, 22 august 2010. Am mers cu verii Cristina și Iulian, cu care am sărbătorit primul lor an de căsnicie. Am dansat pe ritmuri de folk, am păpat puiutz bun, ne-am pierdut în mulțime, am înmuiat gogoașe în cioco, ne-am tamponat cu mașinuțele. Am fost ca patru copii mari care simt cum se termină vacanța de vară și vor, măcar pe ultima sută de metri, să facă nebunii cât de multe, în timpul cel mai scurt.
La un moment dat, am aruncat afară puțin din tensiunea ce o aveam în mine, strânsă pe parcursul acestui an. În mijlocul oamenilor dragi (blocată între Alin și Cristina), învârtită prea repede pentru a vedea alte fețe, am încercat să-mi ridic capul care se lipise de scaun, din cauza forței gravitaționale anormale. Nu am putut. Am țipat și am râs. Am râs și am țipat. Și mi-am zis în gând.."A fost un an foarte greu. Și am trăit o vară cumplită. Dan mi-a zdruncinat lumea, dându-mi o lecție importantă. Dar faptul că sunt aici, între oameni buni și ne dăm ca niște copii în ringhișpirul ăsta de doi bani, sau ce-o fi el, ascultând muzică de adolescenți, ignorând faptul că mâine dimineață revenim pe plantațiile noastre, e o nebunie. Dacă viața mai râde de noi din când în când, acum eu râd de ea. Și îți spun drept în față, cucoană, că micile tale uneltiri, menite să-mi dea peste cap ritmul meu domol de a trăi, nu prea au afect. Sunt pregătită și pentru altele.."
Și pentru că în ultimele săptămâni am fost mai mult robot, decât om, acum îmi permit câteva zile pentru mine. Pentru că mi-era dor de Alin, de fete, de scris, de vizionat multe filme și seriale, de citit, de ascultat puțină muzică, de plimbat. Și am început să recuperez chiar de duminică noaptea, cu Premiile Emmy 2010. Și bine-am făcut. Pentru că.. ta-taaaam :)

Am sărit din pat de bucurie! Yeah, Aaron! Ca să nu mai zic că Bryan Cranston a luat al doilea Emmy pentru Breaking Bad. CIne-i ăla Dexter? :))
So.. I'm back, people! Și intenționez să rămân exact așa cum sunt. Pentru că sunt o bomboană de fată, într-o lume aproape plină de murături :)

2 comentarii:

Anonim spunea...

in situatia asta este bine ca ai stiut unde sa te opresti.sunt multi sau multe care din cauza unor sefi de genul celor pe care i-ai descris aici incep sa uite ce inseamna sa fii demn si sa te poti privi in oglinda fara sa-ti fie rusine.e plina tara de patroni destepti care nu stiu cum sa traga pielea de pe angajati.care sunt de fapt muncitori la negru , nici macar angajati.astia trag romania in jos. si pe langa ei-toti aia care au ajuns sefi peste noapte si vor sa faca multi bani in timp scurt.multa bafta

Andreea U. spunea...

Bine ca te-ai intors, ca mi-era dor sa mai citesc blogul tau!