părinții mei își aniversează anii de căsătorie, care se tot adună. Sâmbătă, 31 iulie 2010, s-au împlinit 28 de ani de la nunta lor. Dar a fost o aniversare mai aparte. De ce? Pentru că zic așa: ei, doar ei doi - el și ea, tineri, liberi, fericiți, aventurieri, s-au bucurat unul de celălalt, exclusiv, doar doi ani. Pentru că după perioada aia am apărut eu, care le-am schimbat radical și pentru totdeauna (ca orice copil), direcția drumului pe care începuseră să-l calce-n picioare. După mine, a venit Ionuț. După Ionuț, a ajuns și Ciprian. Deci a fost o hărmălaie în casa aia..
Dar acum că odraslele au plecat fiecare pe drumul lor, au rămas iar doar ei doi. Cam de un an e liniște la ei acasă. Își ordonează zilele după programul ce le cade bine, fără a mai ține cont de noi. Și se simte. Îi văd mult mai liniștiți, mai zâmbitori și mai buni. Așa i-am simțit și sâmbătă. Și a fost prima dată când i-am putut oferi mamei un buchet de trandafiri galbeni (preferații ei) realizat de mânuțele mele.
Câteva peripeții de la nunta părinților mei:
- înainte cu o săptămână de nuntă, mama a simțit nevoia de a face o schimbare de look radicală, cum s-ar spune în zilele noastre. s-a dus la frizer și, cu sânge rece, a spus că vrea să i se taie părul lung, foarte lung. coafeza a refuzat să-i chilărească superbitatea de păr lung și negru și a amenințat-o că o va suna pe mama ei, fiind prietenă cu bunica. mama a făcut urât și doamna respectivă nu a mai avut ce face. când s-a întors acasă, bunica nu a mai recunoscut-o și a fost la un pas de a-i trage o mamă zdravănă de bătaie. ar fi fost prima. oricum, mama i-a șocat pe toți. chiar înainte de nuntă. deci acum se știe cu cine semăn!
- din cauza serviciului tatălui meu, au fost nevoiți să se cunune religios pe ascuns. au ajuns la Sâmbăta de Sus, la una dintre bisericile din sat. au fost cununați de preotul Popică.
- rochia de mireasă a mamei mele a fost adusă din Elveția. fitze.. :))
- în timpul petrecerii, tatăl meu și-a pierdut verigheta, care-i era puțin cam largă pebtru degetele lui firave. distracția s-a oprit preț de câteva minute, iar invitații au căutat pe sub mese, pe ringul de dans, bla bla, inelul tatălui meu. ca-n filmele de comedie. normal că nimeni nu a mai găsit-o. sau dacă a găsit-o a tăcut mâlc și a băgat-o frumușel în buzunar. verigheta mamei mele i-am pierdut-o eu pe când aveam trei ani. înainte de a se urca pe masa de masaj, mi-a dat în palmă inelul și mi-a spus să am grijă de el. atât! când mi-am dat seama că am făcut o boacănă, ne-am pus pe căutat inelul prin camera respectivă. nici urmă de el, intrase în pământ. dar în schimb am găsit altu', cu o piatră mare și verde. normal că eu am fost mai încântată de inelul ăla, pentru că strălucea piatra. dar căsnicia lor a rezistat și fără verighete :)
Iubirea înflăcărată a îndrăgostiților s-a puruficat cu trecerea timpului. Iubirea a devenit o perfectă înțelegere reciprocă. Cineva a spus că adevărata căsătorie reprezintă procesul purificării minții și a inimii, din an în an.
În timpurile noastre este tot mai dificil să prețuiești și să te bucuri de iubirea omului de lângă tine. Relațiile se consumă rapid. Și tot mai multe căsnicii se opresc într-un punct. Pentru perechile de tineri căsătoriți, așa cum suntem și noi, ideea de 28 de ani, 25, 20, 15, sau chiar 10 ani de căsnicie, ar putea părea un drum foarte lung. Și poate chiar este. Tot ce trebuie să facem este să nu ne îndepărtăm unul de celălalt, indiferent de câte ori ne vom împiedica, în drumul nostru spre casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu