miercuri, 22 decembrie 2010

Si ce cap frumos rasare! Nu-i al meu? Al meu e oare?

Sunt multe tipuri de oameni de presa. De presa de provincie..

Sunt reporterii simpli, fara cunostinte multe despre.. orice domeniu, dar care au impresia ca sunt buricul pamantului. Le place ceva grozav sa isi vada figura la tv, motiv pentru care cauta mereu colegul cu camera pentru a-i intra in cadre. Cand isi taie sincroanele cauta sa-si lase intrebarea, oricat de stupid suna ea, doar pentru a-si auzi vocea pitigaiata la teveu. Fac in pantaloni de frica atunci cand vine un coleg nou, cu ceva experienta in spate, care stie sa scrie corect romaneste si mai ales sa se exprime cu usurinta in scris. Le place teribil sa ia la rand colegii de redactie pentru cate o barfa mica si nevinovata. Ar da orice ca sefii sa le arunce intr-o zi o pastila de genul.. "imi place cum lucrezi, nu ti-ar mustaci postul de redactor-sef sau de.. crainic tv?" Astia sunt genul de reporteri de duzina. Care se visau de mici vedete de cinema sau cantareti faimosi. Si pentru ca nu au avut parte in copilarie de acel moment de glorie dupa care tanjeau.. ei, atunci il cauta acum. Astia sunt pe toate gardurile. Genul asta de fatuce rup acum usile facultatilor de jurnalism din tara. Sau mai nou.. usile scolilor de televiziune din capitala patriei. "Ca sa ma vad pe sticla, normal, pentru ca-mi doresc o cariera in televiziune! Visez sa am propria emisiune de divertisment, da!". Ma rog.. fiecare cu felul lui propriu si personal.

Alt gen de oameni de presa sunt cei care muncesc, se framanta, cauta buba acolo unde aparent totul este roz si parfumat, cauta piste, pun intrebarile care deranjeaza, in momentele cele mai delicate, provoaca si testeaza. Au podul plin de amenintari, jigniri, sututi in fund. Ii cunosti dupa incaltaminte, cum zice Buji. Adidasi prafuiti, un pantalon de blug vechi de ceva ani, o camasa veche, un tricou cu mesaj, telefon de pe vremea bunicii, greu incercat si reinviat de fiecare data cand a fost trantit de birou sau cazut prin balti. Sunt "fraierii" aia care nu vorbesc mult, doar ca sa-si faca simtita prezenta la evenimente, conferinte de presa, sedinte de consiliu etc. Stau in banca lor, privesc, asculta, mai trag cate o poza in momentul cel mai nepotrivit, mustacesc, se abtin de la comentarii, iar cand ajung in redactie.. varsa tot. Astia sunt foarte greu de gasit.

Si mai sunt genul de oameni de presa cum am fost eu. Care nu se incadreaza de nicio culoare in primul exemplu, dar nici nu se regasesc complet in cea de-a doua descriere. Au facut o facultate de jurnalism pentru ca asa au fost indrumati de cineva (ori parinti, ori profesori, ori prieteni etc.) si nu si-au dorit neaparat sa lucreze vreodata in domeniu. Dar au acceptat provocarile atunci cand au venit. Si au muncit, au invatat, au evoluat, au devenit constienti ca pot sa faca mai mult, au schimbat locul de munca pentru ca se plictiseau repede. Au cautat mereu ceva nou, ceva.. altfel, care sa le testeze creativitatea. Insa.. nu au gasit (inca) locul potrivit lor, nici o motivatie buna pentru care sa continue in meseria asta, nici un colectiv de oameni apropiati de ceea ce considera ei a fi.. ok si nici sefi.. ce sa mai zic?. Sunt jurnalistii care nu vor niciodata sa iasa in fata si pe care nu ii excita gandul ca badea Ion ii va recunoaste pe strada sau la piata, daca ii apare mecla plictisita la teveu.

Si acum referitor doar la mine.. a gasit Buji ceva. Tin minte ca a fost ceva de genu' "obligat-fortat" si ca eram atat de stresata de chestia asta ce trebuia s-o fac zilnic, ca inca de dimineata eram nervoasa si certareata. Pentru ca nu mi-a placut fandoseala asta niciodata. Bine.. uram si hainele pe care trebuia sa le port, stratul gros de fond de ten, pierdut timpul la coafor (de mult ori pacaleam sefa si nu mai mergeam) etc. Apoi, mi se parea foarte, dar foarte ciudat sa ma uit la mine. Nu ma recunoasteam, ma uitam la o straina. Pentru ca aia nu eram eu. Si acum cand revad reportajele cu stand-up-uri si imaginile de mai jos.. nu ma recunosc. Nici vocea nu-i a mea :)) E tare ciudat! Si amuzant, de ce nu? E ca o joaca de oameni mari..





Uite ce bujor de fata
Stai sa te sarut o data!
:)))

Pies: alte asemenea clipuri - aici aici aici aici aici

6 comentarii:

Anonim spunea...

bre Ral... cine-i roacheru?
daca e fratello lu' matale, nu mi-l imprumuti si mie oleaca?
esti o stirista misto... dezamagita, dar misto rau de tot
iar bluza aia alba, chimono, ma termina cu zile.. Doamne... ca numa' pe marimea mea nu gasesc (semnat - Mad)

Ralux spunea...

Bre Mada, da, e frai-miu. Crede-ma ca e greu sa te descurci cu el, nu ti l-as da pi cap nici ca-mi ceri. Stiu io ce stiu!
Daca o femeie zice ca sunt misto, atunci accept complimentul. Mersi, bre. Dar tine cont ca asta a fost acum un an si ceva..
Bluza aia chimono mi-a placut si mie mult, dar nu pt stiri, mama masii. Ca nuca-n perete. Am vrut sa o cumpar dar imi era cam mare si mai mici nu aveau.. :))

Mircea Vladut spunea...

1. In primul rand apreciez naturaletea ta. Jurnalistii nostri au obiceiul de a comunica cu mimica intr-un mod care mie mi se pare caraghios: regulat, odata la cateva cuvinte misca sprancenele etc. Mie asa ceva imi creaza senzatia de falsitate.
2. Zambetul e, deasemeni, natural si asta e cea mai mare calitate. Nu este un zambet fortat. Politetea ta e adevarata.
3. Glasul ascunde un usor trac, insa te stapanesti foarte bine.
Cred ca ti se potriveste meseria. Am sa spun mai multe, pe masura ce voi observa mai bine.
Felicitari! Mie-mi place.

Ralux spunea...

1. vorbesc cu toti muschii fetei. asta stiu - am o fata expresiva
2. mersi..
3. tracul despre care spui era de fapt o stanjeneala, era o situatie incomoda pentru mine, pentru ca, asa cum am mai spus, nu faceam ceva ce imi placea neaparat. trebuia facut si punct.

mersi fain, dar totusi.. nu sunt eu acolo.

Mircea Vladut spunea...

Nu cred ca exista o meserie perfecta pentru nimeni, adica ceva care sa-i dea satisfactie totala. Deci orice meserie ai avea, pana la urma ajungi sa "faci si punct".
Ca erai sau nu tu cea de acolo se leaga, in mintea mea, de diferentele dintre Ralu si Ralux.
Nu stiu de ce, dar banuiesc ca aveai senzatia ca nu-ti place pentru ca trebuia sa fii apreciata pentru niste calitati pe care tu le desconsideri. Dar am simtit si placerea ta facand lucrul acesta. Posibil ca inca sa nu fi acceptat in interiorul tau aceasta meserie fata de care nu ai o consideratie deosebita, adica tu stii ca poti mai mult de atat (chestii la care ai nevoie de ceea ce consideri tu ca sunt calitati importante). Mi-e greu sa exprim ceea ce cred, de aceea imi cer scuze daca sunt cam incalcit.

Ralux spunea...

Mie imi place sa cred ca exista meserii perfecte, de care sa nu te saturi, sa nu te plictisesti, scarbesti etc. Sa iti gasesti "menirea". Una si buna. Sau.. mai multe odata, de ce nu? Avem capacitati extraordinare in noi :)


Eu inca.. o caut sau le caut. Dar Alin, care ma stie cel mai bine, mi-a zis asa - "Ba da, tu esti pentru meseria asta. Dar ai putea-o face toata viata, fara a te plictisi si scarbi de ea, daca ai trai intr-o tara asezata, cu o presa asezata (presa=oglinda societatii), gen Franta, Elvetia etc. Aici.. nu o sa iti gasesti niciodata locul ala care sa te multumeasca si implineasca pe deplin".

Oricum, asta e un subiect de discutie mare si lat, care nu imi face nicio placere, sincer! Nu ca pana acum nu as fi fost sincera.. E totul atat de superficial si murdar.. iaics! Nu imi place lumea aia, nu-i duc lipsa, nu e nimic de admirat..

Nu cerceta, crede-ma pe cuvant, de data asta ;)