Cine are nevoie de vorbe?

Mă minunez de mine pe zi ce trece.. Mă uit la mine foarte atentă, cu ochiul meu critic exagerat, de cele mai multe ori. Mă citesc foarte bine. De mine nu am cum să mă ascund.

Pentru că atunci când subiectul este Raluca, toate cuvintele ascuțite și cele mai drastice reguli inventate vreodată de societate le scot din străfundurile mele. Și spun - sunt așa, am greșit acolo, nu pot face aia și aia, nu sunt în stare de aia, nu merit aia, nu, nu, NU! Întreabă-mă care-s părțile mele urâte și o să-ți fac 15 liste, scrise pe foi de caiet studențesc. Fă-mi un compliment real sau nu și o să vezi cât de rea sunt eu cu mine. "Cine, eu? Nu, nu, te-nșeli!"

Eu cu mine.. suntem două, cel puțin. Mă cert de multe ori și mă pun la pământ din câteva gânduri. Nu există dușman mai mare al meu decât eu însămi. Cred că cea mai grea bătălie din lume este să te lupți cu tine însuți pentru a ajunge la un echilibru pe care îl dorești. Să fii împăcat cu tine, cu deciziile tale, cu lumea din jur, cu natura, cu viața.

Ultima dată când m-am privit mai bine a fost chiar ieri. Și am mai văzut una - nu mai știu să vorbesc. Câteodată nu sunt în stare să leg două cuvinte, atunci când trebuie să spun ceva. Prin viu grai. Mă întreb dacă vreodată am putut să fac chestia asta. Să spun ce vreau să spun. Pentru că de o bucată de vreme, atunci când vreau să rostesc vorbe cu sens, mă ascult vorbind și nu îmi place ce iese.

La școală, atunci când auzeam "Negru, te ascult!", mă ridicam de pe scaun și preferam să spun "Nu m-am pregătit pentru astăzi..". Ce ușor era! Scăpam de fiecare dată. Chiar cu 4-le aferent.. Nu aveam nicio greață. Știam că vin teze și eseuri și alte testări de genul ăsta, în care recuperam nota proastă. Singurele ore în care nu mă feream să vorbesc liber erau cele de limba engleză. Suna altfel.. Eram altfel..

Nu pot uita cum mereu mă certa tata. "Comunicarea, Raluca! Asta e problema ta. Nu știu cum naiba ai făcut tu tocmai facultatea aia. Tocmai aia! Vorbește, spune ce vrei, spune ce e cu tine, ce ai în capu' ăla!".

Cred că eu sunt genul de om care ar putea foarte ușor să devină adepta experiențelor gen Ramana Maharshi - adică să tac și să comunic doar în scris.

Am impresia că nu pot exprima clar, ceea ce simt, în cuvinte. Cuvintele astea sunt prea goale, prea fără putere pentru ceea ce vreau să spun uneori. Nu mă pot folosi de ele pentru a exprima nici măcar jumătate din toate senzațiile ce trec prin mine. Iar atunci când sunt furioasă este cel mai greu. Pentru că am râuri de argumente pe care vreau să le scot afară, dar nu pot. Nu vrea gura asta să se deschidă. Atunci când vreau să mă cert cu cineva, prin viu grai, nu pot face altceva decât să trântesc lucruri. De obicei ușile - în urma mea. În timp ce înghit toate cuvintele care s-au adunat în gât, pe undeva.

Mă și pufnește râsul când îmi aduc aminte de asta. Alin, de multe ori, trebuie să fie ca un medium cu mine. Ca și când eu sunt un spirit, iar el o ființă umană, din carne, mușchi și toate cele. Mă uit la el și încerc să-l fac să înțeleagă anumite gânduri. Când obosește, spune - "Bun. Acum încearcă și cu vorbe.."

Nu-mi pot explica handicapul ăsta al meu. Aș vrea să pot vorbi curat, fără întreruperi, liniar, inteligibil. Deocamdată pot doar să scriu cât de cât ușor. Pe înțelesul oamenilor din jur. Dacă nu aș scrie despre lumea din mine și aș înghiți în gol gânduri și cuvinte, m-aș transforma într-o față palidă, ridată și urâtă.. Și într-o grasă dezgustătoare.

De multe ori am impresia că și alții sunt ca mine. Ar vrea să vorbească liber, dar ceva îi ține, îi împiedică. Preferă să zică ceva sec și să privească în gol, gândind mai departe ideea. Comunicăm verbal unii cu ceilalți de-ajuns de mult? Avem exercițiul oratoriei? Nu cred. Eu una.. nu. Dar măcar am dicția buna :)