Pa, pa, vară! M-am întors

Mi-a lipsit scrisul! Nu cel mai mult, dar mi-a lipsit. Cel mai tare mi-a fost dor de soțul meu, apoi de prieteni. Pe Alin l-am văzut în fiecare zi, dar eram prea obosită ca să mai pot spune altceva în afară de.. "U, sunt obosită, trebuie să dorm. Noapte bună, te iubesc". Cu fetele am vorbit mai mult la telefon, că de văzut - am avut noroc să avem programate două nunți, la care am mers împreună. Așa am mai schimbat câteva vorbe pe viu.
Acum totul va reveni la un normal. Pentru că este anormal să lucrezi 12 sau 13 ore pe zi, în care trebuie să mai și suporți în spate un aer condiționat care merge non-stop și totodată un șef libidinos și circar. Am învățat și din experiența asta ceva. Atunci când simți că șeful, oricare ar fi el, spune și face lucruri nelalocul lor (cum ar fi glume cu aluzii sexuale), când glumele merg prea departe și se interesează de viața ta privată, atunci este semn rău. Și bine ar fi ca din momentul X să îți iei repede lucrușoarele și, cu capul sus, să spui "Nu, mulțumesc. Nu este pentru mine așa ceva!". Mi s-a spus că din cauza tinerilor ca mine (care refuză un job de 12 ore pe zi, eventual zi de zi, fără week-end-uri libere și fără a fi angajat cu forme legale) țara asta se duce de râpă. Well, prefer să se ducă naibii țara asta, decât să fiu sclav de patron frustrat. Vreau să muncesc ca să trăiesc, nu să trăiesc ca să muncesc.
Aș putea foarte ușor să dau un telefon sau să trimit un e-mail acolo unde trebuie, dar voi face altceva. Orașul este foarte mic, iar poveștile se află repede. Mă gândesc că multe fete tinere pot cădea foarte ușor în plasă, lăsându-se conduse de niște șefi proști, dar foarte siguri de calitatea lor de oameni. Sunt fete care acceptă sarcini în plus, glume răutăcioase, jigniri și ajung să facă, cu fiecare săptămână ce trece, tot mai multe compromisuri. Ca să-și păstreze un job, să aibe niște bănuți atunci când va începe următorul an de facultate. Patronul nu știe ce-i aia facultate, așa că nivelul lui nu-i permite să înțeleagă în profunzime anumite lucruri, elementare de altfel. A, genul ăsta de patron are și o vorbă preferată, cu care defilează prin fața tinerelor pe care le crede copile naive: "Mă piș pe colegii de liceu care au făcut facultate. Că acuma ei trag de mine pentru ca să le dau o bere!". Well, da! Este nevoie de eroi ca voi care să salveze populația planetei Terra de la deshidratare. Voi nu sunteți oameni simpli, sunteți trimiși ai lui Dumnezeu. Osanale!
E ciudat. Înainte vedeam lucrurile de undeva de sus. Dintr-o redacție de știri, de la tastatura unui calculator. Lucrurile erau ori negre, ori albe. Cineva spunea că va trebui la un moment dat să învât că există și gri și că viața nu este așa cum vreau și cred eu că trebuie să fie. Încep să învăț asta, dar nu-mi pare rău. Orice experiență înseamnă un pas înainte.
Am realizat că a trecut vara și nu am simțit-o mai deloc. Vara 2010 a fost tare ciudată. Atipică. Noroc că am apucat să merg o singură dată la ștrand. Și Sibiul l-am văzut o singură dată vara asta. La fel și Brașovul. De fapt nici cu Făgărașul nu-mi este rușine. Am reușit, însă, să ajung la ultima zi de sărbătoare locală. Duminică, 22 august 2010. Am mers cu verii Cristina și Iulian, cu care am sărbătorit primul lor an de căsnicie. Am dansat pe ritmuri de folk, am păpat puiutz bun, ne-am pierdut în mulțime, am înmuiat gogoașe în cioco, ne-am tamponat cu mașinuțele. Am fost ca patru copii mari care simt cum se termină vacanța de vară și vor, măcar pe ultima sută de metri, să facă nebunii cât de multe, în timpul cel mai scurt.
La un moment dat, am aruncat afară puțin din tensiunea ce o aveam în mine, strânsă pe parcursul acestui an. În mijlocul oamenilor dragi (blocată între Alin și Cristina), învârtită prea repede pentru a vedea alte fețe, am încercat să-mi ridic capul care se lipise de scaun, din cauza forței gravitaționale anormale. Nu am putut. Am țipat și am râs. Am râs și am țipat. Și mi-am zis în gând.."A fost un an foarte greu. Și am trăit o vară cumplită. Dan mi-a zdruncinat lumea, dându-mi o lecție importantă. Dar faptul că sunt aici, între oameni buni și ne dăm ca niște copii în ringhișpirul ăsta de doi bani, sau ce-o fi el, ascultând muzică de adolescenți, ignorând faptul că mâine dimineață revenim pe plantațiile noastre, e o nebunie. Dacă viața mai râde de noi din când în când, acum eu râd de ea. Și îți spun drept în față, cucoană, că micile tale uneltiri, menite să-mi dea peste cap ritmul meu domol de a trăi, nu prea au afect. Sunt pregătită și pentru altele.."
Și pentru că în ultimele săptămâni am fost mai mult robot, decât om, acum îmi permit câteva zile pentru mine. Pentru că mi-era dor de Alin, de fete, de scris, de vizionat multe filme și seriale, de citit, de ascultat puțină muzică, de plimbat. Și am început să recuperez chiar de duminică noaptea, cu Premiile Emmy 2010. Și bine-am făcut. Pentru că.. ta-taaaam :)

Am sărit din pat de bucurie! Yeah, Aaron! Ca să nu mai zic că Bryan Cranston a luat al doilea Emmy pentru Breaking Bad. CIne-i ăla Dexter? :))
So.. I'm back, people! Și intenționez să rămân exact așa cum sunt. Pentru că sunt o bomboană de fată, într-o lume aproape plină de murături :)

Prima zi fără Alin

Alin este plecat de 15 ore, dar până la ora asta ne-am sunat de exact 21 de ori. Așa suntem noi unul cu celălalt.. dintotdeauna. Eu am o mică "problemă" legată de concertele mari, motiv pentru care Alin procedează în felul ăsta - melodiile mele de suflet mi le împărtășește prin telefon, de la orice concert ar fi (Metallica, Anathema sau oricare trupă românească mai mare sau mai mică). Iar la ora 23.00 mi-a dat o bucățică din Trooper live la Bistrița. Exact aia ce-mi place mie - Amintiri :) Și ce bine a sunat. Ahh!



Am trecut cu bine de prima zi.. Mâine servim și puțin Haggard :)

Astăzi.. Elvis

Este prima dată, în ultimii patru ani, când stăm separați. Unul într-o parte de țară, iar celălalt tot așa. Așa că nu mă lăsați singură prea mult. Telefoane, ieșiri, filme, ce vreți voi. Numai karaoke sâmbătă seara NU, că-mi dă fiori!

Până una alta, încep cu regele.. și melodia ce-mi sună mie cumva..



P.S. Și totuși, parcă nu-mi mai arde nici de muzică. Dacă aș putea dormi până duminică seara, fără pauză, ar fi foarte bine. Așa.. nu aș mai avea timpi morți în care să-mi fugă gândul la aceeași poveste.

Duminică, 8 august 2010

Nu voi uita niciodată duminica asta. Dintr-un motiv cât se poate de serios. Dacă am fi rămas acasă, la Făgăraș, lucrurile ar fi luat o întorsătură nefericită.

A fost una dintre zilele cele mai norocoase ale noastre. Pentru că am fost feriți de scene violente, din cauza cărora eu aș fi avut coșmaruri tot restul anului. Oricum încă încerc să trec peste șoc..

Și cum nimic, dar absolut nimic în viața asta nu este întâmplător, duminică m-am reântâlnit cu niște oameni pe care îi cunosc de ceva ani, care au un trecut curat. Nu sunt recidiviști și nici nu au apucături ciudate. Sunt oameni normali, care vorbesc deschis, nu au momente de panică sau de rătăcire. Nu au o viață dublă. Ziua să fie contabila Lioara Vasilescu, profesorul Bogdan Drapac și medicul Aurelian Ungureanu, iar noaptea să fie criminali și violatori în serie. I-am testat eu.. vorbind noaptea cu ei. Erau la casele lor, făcând niște treburi normale, de om întreg. Mulțumesc cerului că sunt în viață și că mă pot bucura de oamenii buni, care țin la mine.

Diavolul stă în detalii

Dacă nu ar fi fost un jurnal public, aș fi scris cât de dezamăgită sunt. Și cât de frică îmi este..

În urmă cu mulți ani, pe când eram reporter la Tvf, am încercat să smulg o declarație de la un hoț, tocmai prins și adus la secție. Nu a reacționat în niciun fel și atunci l-am provocat. Mi-a răspuns.

Apoi, după un timp, am scris despre Spiderman.. fără a face vreo legătură. Și fără a avea o poză a făptașului, pentru a o putea ține minte. Sau pentru a rămâne în arhivele ziarelor și televiziunilor. Ca lumea să vadă chipul și să știe să se ferească. Sau să fie cu ochii-n patru. Pentru că acum hoții au dreptul de a-și proteja identitatea. De ceva vreme, "oamenii legii" nici nu mai dau publicității numele celor care se abat de la lege, chiar și de la cea de circulație. Doar inițialele. N.C. sau D.I. Care poate fi și vecinul de scară..

Acum ceva timp, în Cover, am răspuns pe un ton arogant (așa cum îmi este obiceiul să fac cu oamenii care-mi sunt străini și încearcă să mi se bage pe sub piele), unui băiat care se așezase lângă mine. Nu mi-a răspuns la provocare. Din contră, a dat înapoi foarte repede, a coborât tonul vocii și a încercat să mă împace. Începusem să mă simt vinovată că iar m-am purtat ca o sălbatică..

A doua zi am mers la Lagună. M-am simțit incomod la început, dar apoi l-am acceptat.

Au trecut zilele. "Nu am mai avut niciodată atâția veri. Și mai ales o verișoară. Ești prima mea vară, așa te-am și trecut în telefon, uite.."

După alte câteva săptămâni i-am făcut o farsă și am râs cu poftă când i-am văzut fața dezamăgită. Alin a plecat de la masă și am rămas numai noi doi. Atunci s-a ridicat peste masă, a făcut ochii ăia albaștri mari, ca scoși din orbite, s-a schimbat la față și, în glumă, și-a apropiat mâinile pregătite ca pentru sugrumat, de gâtul meu. "N-o să te iert pentru asta!". După câteva secunde a râs. Eu m-am blocat. "Vara, am glumit! Nu am nimic cu tine. Te-am speriat?". "Puțin..". "Iartă-mă, nu am vrut să te sperii!". "Nu-i nimic.."

"Sunt singur. Câteodată chiar simt nevoia să am pe cineva drag lângă mine. O fată cuminte. Am încercat de atâtea ori, dar toate m-au lăsat baltă".

"Chiar vă admir pe voi doi. Sunteți foarte potriviți și vă înțelegeți atât de bine. Îmi doresc să întâlnesc și eu o fată ca Ralu. Îmi place mult de voi.."

"Hei, am văzut bine? Ai tatuaj? Ia să văd!". "Nu, lasă.."

"Ralu, chiar am vrut să-ți spun mai demult.. Eu te știu pe tine de undeva, de dinainte..". "Poate de la tv.. de la vreun stand-up sau..". "Nu, nu, te știu din altă parte, dar nu-mi dau seama de unde.."

"Măi, dar tu ești normal la cap? Cum poți să cânți melodia aia? Și telefonul ăsta roz.. ăsta e de fete. Tu ești bărbat.. ce naiba?"

"Am căzut cu scuterul". "Te-ai lovit, ai lovit pe cineva?". "Nu, nu, sunt ok, dar mă doare fundu' de mor. Cum să fac chitara asta să cânte?".

"Sunt rupt de oboseală. Nu am dormit azi-noapte.."

"Am făcut iar schimb de telefoane. Cât ai da pe el?"

"Arăți ca un pușcăriaș! :))))))"

"Ce faceți, ne vedem la o cafea?". "Nu, suntem în drum spre Brașov..". "Atunci ne auzim mai târziu!"


Astăzi am înțeles - el mă cunoștea de la poliție, de când îl provocasem, dar eu uitasem complet de acel episod. Acum încep să cred că el știa, dar avrut să mă încerce, să-mi testeze memoria. Un prieten a făcut o presupunere, care pare plauzibilă. Dacă ar fi adevărată înseamnă că drumurile mele și ale acestui tip s-au intersectat de mai multe ori decât ne-am dat seama. Cu toate că nimic nu este întâmplător. Dar cât de sadică este viața și cât de tare râde de noi!

Au fost lucruri, gesturi, momente. Aveam întrebări și curiozități. Pe care nu le-am spus cu voce tare, așa cum făceam de obicei. Mă opream. Acum, punând cap la cap toate detaliile, îmi dau seama că ceva nu se lega. Era un blocaj.

Acum șocul este prea mare și îmi doresc să pot uita fața lui. Pentru că îmi dă o senzație combinată din multe sentimente care vin ca un val uriaș peste mine. Și mă îneacă, rămân fără aer. Mă grăbesc să uit ultimele două luni. Să le șterg din jurnal. Să le înlocuiesc repede cu altceva. Dar repede!

Vreau să cred că voi mai putea avea vreodată încredere în oameni. Și sper că voi fi mai atentă la detalii. Iar dacă până acum lumea mă considera o arogantă, de acum înainte voi avea grijă să țin foaaarte departe lumea de mine. Mai bine sălbatică, decât victimă.

Nu-l judec, că nu vreau. Dar mă dor niște lucruri! Și am prea multe întrebări la care nu-mi va putea răspunde nimeni. Nici măcar el. Niciodată

Spitalul morții și preoții făgărășeni

Dacă mai există făgărășean care nu a aflat încă faptul că în spitalul nostru rata mortalității intraspitaliceşti pe total spital şi pe fiecare secţie a dus, acum ceva timp, la demiterea managerului, ăla nu e făgărășean. Nu cred să mai existe vreun localnic care să nu fi aflat de ce este considerat spitalul morții. Ăsta nu e banc: profesorii de medicină din Târgu Mureș îi avertizau pe studenți că dacă nu își dau silința să învețe ți să-și găsească posturi bune, vor ajunge să lucreze în spitalul din Făgăraș. Are o faimă nenorocitul ăsta de loc.. Mai nou a primit și o denumire care i se potrivește mănușă - Spitalul Tulbure.

Să te ferească sfinții să fii nevoit să ajungi pe mâna medicilor de aici. Poate doar dacă este ceva urgent, astfel încât să nu mai ai timp să fugi la Brașov sau Sibiu. Ooo, nu! Nu pot să scriu aici câte nenorociri se fac acolo. Câți oameni intră pe picioarele lor și ies cu ele înainte. Chiar dacă a fost schimbat managerul. Pot să facă ei rotații de manageri la fiecare trei luni. Geaba! Dacă aici s-au strâns numai medici care nu.. nu sunt capabili (ca să mă exprim elegant), ce rost are să facă schimbări la vârf? Apropos de asta, de schimbatul managerilor.. Am auzit, acum câteva săptămâni, una dintre cele mai nebunești idei. Dar na.. orice e posibil!

Dacă vreun apropiat are neșansa de a ajunge la spitalul tulbure și îi mai faci o vizită, două, trei, vei pleca de acolo îngrozit. Pacienții vorbesc între ei. "Ai auzit ce-a mai făcut doctorul cutare?". În ultimii ani mi-au ajuns la urechi tot felul de întâmplări sinistre. Viitoare mame - femei însărcinate care s-au lăsat pe mâna medicilor din Făgăraș, atât pe timpul sarcinii cât și la naștere. Cred că știu cel puțin două-trei cazuri dramatice ale fiecărui medic ginecolog din oraș, în parte. Chiar și despre cei doi renumiți medici făgărășeni, pe care foarte multă lume îi apreciază. Manevre greșite care au dus la moartea mamei și a copilului sau sterilizarea mamei, "din greșeală". Pentru mine e clar - ar trebui desființat spitalul ăsta, să nu mai rămâna nimic din el. Dacă ai o urgență, cât de mică ar fi ea, fugi naibii în alt oraș și măcar mai ai o șansă să rămâi întreg. Că aici.. ești doar carne de tun. Material pentru experimente doctoricești.

Presa locală (mai mult Monitorul de Făgăraș) a tot scris despre nenorocirile din spital, dar prea puțin pentru cât de multe cazuri de malpraxis există. Și oricum.. scrii și la ce folos? Colegiul Medicilor din Brașov.. tot din medici este format. Cel mai celebru dosar ajuns pe masa lor a fost cel de acum doi sau trei ani. Legat de cazul Fortuna. Medic implicat - fostul manager, Mircea Grapă. Praf în ochi..

Ultima poveste pe care am auzit-o ieri, pe holurile spitalului. Un nene din Făgăraș s-a dus și el cu o problemă la spital. Îl durea rău un picior. Un anumit medic i-a spus că nu există cale de a-i mai salva piciorul, motiv pentru care trebuie urgent tăiat. I-a tăiat piciorul, dar nu pe cel bolnav. Badea s-a trezit din anestezie, a văzut că medicul a confundat stânga cu dreapta și a plecat la Brașov, la spitalul de acolo. Un alt medic brașovean i-a salvat piciorul care fusese bolnav inițial. Eu când aflu nebuniile astea încep să râd. Că de șocat nu mai șochează nimic. Parcă aș urmări un serial de comedie neagră - aventurile din spitalul tulbure.

Cred că aici cazurile de malpraxis sunt la ordinea săptămânii. Aici e patria lor. Nu cred că există persoană în orașul ăsta care să nu fi suferit cel puțin o dată din cauza incompetenței (că nu pot să scriu toate epitetele pe care le merită medicii noștri) medicilor. Să te ferească Dumnezeu să ajungi pe patul de spital!

Apropos de Dumnezeu și de reprezentanții bisericii.. Un alt nene a murit zilele trecute. Înainte, însă, de a-și plăti contribuțiile alea la biserică. Taxe și chestii obligatorii. Pentru că moșul nostru a murit fără a-și achita înainte datoriile pentru biserică (și waw! nu este vorba despre biserica ortodoxă), preotul a refuzat să-i facă slujba de înmormântare. Familia moșului a insistat. "Haideți, domnule, că nu-l putem lăsa așa, neînmormântat!". Un adevărat scandal. Familia defunctului a ajuns până la primar, pe care l-au rugat să găsească o soluție. Ca să poată fi și omul ăla înmormântat nu ca un sinucigaș, vorba aia. Noroc că primarul a luat telefonul, l-a sunat pe preotul respectiv și l-a rugat să facă totuși gestul de a-l înmormânta pe om după tradiția bisericii.

Știați că, la Târgu Mureș, fețele bisericești s-au hotărât să ridice valoarea taxei de înmormântare? De 5 (cinci) ori? Că prea se lungește criza asta și trebuie și gura lor să mai ciugulească ceva.

Păi mai fraților, dacă la spital nu poți intra (că riști să nu te mai întorci), iar de murit ți-e frică să mori, că nu ai destui bani pentru asta, păi ce ne mai rămâne?

pleacă Alina :( & stuff

- am trăit și ziua în care David a trecut de la Gî-gî, așa cum credea el că este numele meu, la Auca. ce emoții și ce bucurie pe mine!

- am revăzut-o pe Cătălina, colega mea de bancă din școală generală, după vreo 15 ani. altă bucurie!

- mi-am revăzut în aceeași zi diriginta din generală și tot o fostă colegă de bancă, pe care nu o mai întâlnisem din clasa a V-a. le-am văzut de la depărtare și am lăsat lucrurile așa.. nu știu de ce

- după atâtea mici bucurii, care contează, am primit o veste. Pleacă Alina la Grecia. Nu că nu m-aș bucura pentru ea, știu că are nevoie de un concediu. La mare, la bălăceală, soare, fustițe scurte, scoici, somn lung, salate delicioase etc. Dar pleacă de lângă mine :(. Noroc că se întoarce peste o săptămână!

- am primit un premiu, tot de la Alina.. pentru că sunt "sensibilă și bună scriitoare". e.. mai mult sensibilă decât bună scriitoare, știe ea!

- trebuie să dau mai departe premiul, așa că.. m-am gândit eu.. the award goes to.. fratele meu cel mare, Paulache. E criminal, motiv pentru care țin la el în mod deosebit.



- nu-mi doresc bani, mulți bani, exagerat de mulți bani, dar cânt asta cât e ziua de lungă :))

În ultima zi din iulie..

părinții mei își aniversează anii de căsătorie, care se tot adună. Sâmbătă, 31 iulie 2010, s-au împlinit 28 de ani de la nunta lor. Dar a fost o aniversare mai aparte. De ce? Pentru că zic așa: ei, doar ei doi - el și ea, tineri, liberi, fericiți, aventurieri, s-au bucurat unul de celălalt, exclusiv, doar doi ani. Pentru că după perioada aia am apărut eu, care le-am schimbat radical și pentru totdeauna (ca orice copil), direcția drumului pe care începuseră să-l calce-n picioare. După mine, a venit Ionuț. După Ionuț, a ajuns și Ciprian. Deci a fost o hărmălaie în casa aia..

Dar acum că odraslele au plecat fiecare pe drumul lor, au rămas iar doar ei doi. Cam de un an e liniște la ei acasă. Își ordonează zilele după programul ce le cade bine, fără a mai ține cont de noi. Și se simte. Îi văd mult mai liniștiți, mai zâmbitori și mai buni. Așa i-am simțit și sâmbătă. Și a fost prima dată când i-am putut oferi mamei un buchet de trandafiri galbeni (preferații ei) realizat de mânuțele mele.

Câteva peripeții de la nunta părinților mei:

- înainte cu o săptămână de nuntă, mama a simțit nevoia de a face o schimbare de look radicală, cum s-ar spune în zilele noastre. s-a dus la frizer și, cu sânge rece, a spus că vrea să i se taie părul lung, foarte lung. coafeza a refuzat să-i chilărească superbitatea de păr lung și negru și a amenințat-o că o va suna pe mama ei, fiind prietenă cu bunica. mama a făcut urât și doamna respectivă nu a mai avut ce face. când s-a întors acasă, bunica nu a mai recunoscut-o și a fost la un pas de a-i trage o mamă zdravănă de bătaie. ar fi fost prima. oricum, mama i-a șocat pe toți. chiar înainte de nuntă. deci acum se știe cu cine semăn!

- din cauza serviciului tatălui meu, au fost nevoiți să se cunune religios pe ascuns. au ajuns la Sâmbăta de Sus, la una dintre bisericile din sat. au fost cununați de preotul Popică.


- rochia de mireasă a mamei mele a fost adusă din Elveția. fitze.. :))

- în timpul petrecerii, tatăl meu și-a pierdut verigheta, care-i era puțin cam largă pebtru degetele lui firave. distracția s-a oprit preț de câteva minute, iar invitații au căutat pe sub mese, pe ringul de dans, bla bla, inelul tatălui meu. ca-n filmele de comedie. normal că nimeni nu a mai găsit-o. sau dacă a găsit-o a tăcut mâlc și a băgat-o frumușel în buzunar. verigheta mamei mele i-am pierdut-o eu pe când aveam trei ani. înainte de a se urca pe masa de masaj, mi-a dat în palmă inelul și mi-a spus să am grijă de el. atât! când mi-am dat seama că am făcut o boacănă, ne-am pus pe căutat inelul prin camera respectivă. nici urmă de el, intrase în pământ. dar în schimb am găsit altu', cu o piatră mare și verde. normal că eu am fost mai încântată de inelul ăla, pentru că strălucea piatra. dar căsnicia lor a rezistat și fără verighete :)

Iubirea înflăcărată a îndrăgostiților s-a puruficat cu trecerea timpului. Iubirea a devenit o perfectă înțelegere reciprocă. Cineva a spus că adevărata căsătorie reprezintă procesul purificării minții și a inimii, din an în an.

În timpurile noastre este tot mai dificil să prețuiești și să te bucuri de iubirea omului de lângă tine. Relațiile se consumă rapid. Și tot mai multe căsnicii se opresc într-un punct. Pentru perechile de tineri căsătoriți, așa cum suntem și noi, ideea de 28 de ani, 25, 20, 15, sau chiar 10 ani de căsnicie, ar putea părea un drum foarte lung. Și poate chiar este. Tot ce trebuie să facem este să nu ne îndepărtăm unul de celălalt, indiferent de câte ori ne vom împiedica, în drumul nostru spre casă.