Vis? Premoniție?

M-am trezit atât de liniștită, atât de împăcată cu mine și atât de indiferentă la ce s-a întâmplat până acum. Un sentiment cald care îmi obligă mintea să-mi determine trupul să iasă afară, la aer curat, la lumină, să alerge, să iasă din amorțeala asta din ultimii ani. Simt că totuși am o durere înțepătoare în ceafă, apoi o secundă simt cum îmi trece un val înghețat peste frunte. Dar nu mă pierd, nu pot lăsa iar durerea de cap să îmi strice ziua asta frumoasă. Pentru că simt că vine o zi importantă, o zi splendidă, senină, așa cum mi-am dorit de mult timp.
Și încă e întuneric în cameră. Îmi spun că e imposibil. Eu simt că este miezul zilei și aud glasuri de copii. Trebuie să fie superb afară. "O rochiță flu flu de vară și niște săndăluțe comode, astăzi îmi las părul desfăcut, să respire. Vreau o bicicletă. Ba nu. Vreau role! Ce dor îmi e de role! Sunt la mama acasă. O să le iau înapoi. Astăzi. Vreau înghețată! Ce zic? Eu.. înghețată? Asta chiar că e o poftă ieșită din comun pentru mine. Chiar și așa. Vreau o înghețată mare, de căpșune. Când eram mică nu puteam să mănânc pentru că făceam alergie. De ce mi-oi fi adus aminte de asta?".

Încă e întuneric.. Cobor repede din pat și merg la geam. Cineva a blocat lumina de afară cu un material gros și greu. Bine că am scăpat de el. Deschid geamul. Ce aer cald! Și miroase a flori de cireș și încă a ceva dulce. "Probabil al doilea miros vine de la vecina de sub noi, care mereu gătește bunătățuri pentru nepoțeii veniți din Brașov", îmi spun.

Mai zăbovesc puțin la geam și mă așez confortabil. Ce de copii au ieșit la joacă! Nu am mai văzut atâția puști "în spatele blocului" de foarte mulți ani. Poate chiar de când eram eu mică și mă uitam cu durere le prietenii de afară, așteptând să îmi treacă ora de pedeapsă, pentru te miri ce încurcătură în care intrasem. Bineînțeles că nu eu am fost de vină. Eu eram doar omul nepotrivit în momentul și locul nepotrivit. Normal că nu mă credea nimeni.

Oricum, mulți copii! Lângă scara vecină, ferită la umbră, o văd pe Mangi. O strig "Heeei, Mangiiiii!". Nu aude. Oricum vorbește la telefon cu cineva. Probabil cu mama ei. Întotdeauna am plăcut-o pe mama lu' Mangi. Zâmbește mult și e plină de viață. În plus este foarte frumoasă. "Da, probabil că vorbește cu mama ei. O mai las puțin". Și văd că întinde mâna spre un băiețel rotofei, îl prinde bine și îl ajută să coboare de pe trotuar. Apoi se uită lung după el cât piciu se depărtează puțin și își face de lucru cu o mașinută roșie pe care nici nu o observasem până atunci. Vorbește în continuare la telefon.. Râd ca un copil fericit. E băiețelul ei! Nu-mi vine să cred! Ea care, spre deosebire de mine, nu se vedea prea curând mămică, uite că i s-a întâmplat. Și totuși băiețelul are sigur peste un an.

Imediat gândul îmi fuge la "fetițele mele", Georgia și Ely. Ultima dată când le-am văzut, doar Giorgia mergea fără ajutor, iar Ely încă se folosea de pereți, de scaune, de obiecte. "Dacă astăzi nu ajung la ele, măcar voi suna să întreb ce mai fac fetele. Nu îmi pot da seama.. câți ani ar trebui să aibă acum? Dacă Mangi are un băiețel atât de mare, înseamnă că ele.. Înseamnă că ele.. Ajutor!".

Mă îndepărtez de geam și mă uit spre pat. "Alin trebuie să știe! El întotdeauna are răspunsurile pregătite pentru mine. Indiferent că pun întrebări banale și enervant de copilărești, sau că îl întreb scurt și de nicăieri despre lucrurile care știu că îl dor. El mereu îmi răspunde, ca unui copil care vrea să învețe de toate. Și îi răspunde pe limba lui, nu îi retează orice curiozitate doar pentru că e mic și prostuț".

Alinu meu doarme. Adânc. Cu toate că stă ghemuit în colțul lui, pot să îi văd fața. Are cearcăne. Părul lui lung și ondulat îi vine peste gât. "Ce frumos ești! Tu mi-ai spus mereu că mă priveai în timp ce dormeam și că arătam ca un copil. Îmi spuneai că sunt frumoasă când dorm și când am somnul liniștit. Dar și că atunci când sunt agitată fac tot felul de fețe, vorbesc și mă cert în somn, mă ridic, vorbesc cu tine, dar dimineața nu îmi amintesc nimic. Acum îmi dau seama că eu nu prea te-am privit dormind. Preferam să îmi pierd timpul la calculator. Trebuie să te privesc mai des de acum încolo. Pentru că ești un frumos. Ca un grec, mai știi? Dar de ce ai nevoie de plapumă, când este atât de cald? Și nici măcar nu o tragi peste tine, tot ghemuit stai. U, ce e cu tine?".

Sar în pat, nu îmi este teamă că îl pot trezi, cu toate că doarme atât de adânc! "Într-o zi așa de senină ca asta nu poti dormi. Nu se acceptă!". Vreau să îl prind de mână, să îi desfac brațele pe care le ține împletite, dar mă opresc. În pumni ține telefonul lui, ăla vechi și vai de capul lui, pe care refuză să îl schimbe. "Of, iar telefonul ăsta?". Începe să vibreze nervos. Mă și sperie. Lioara!!! "Lioara? Ce nume frumos, ce tare i se potrivește! Cât de finuță e Lioara mea. Ce dor îmi este de ea. Am impresia că nu am mai văzut-o de ani. De mulți ani. Aș lua-o în brațe și aș necăji-o cu întrebările mele prostești. Una după alta, de nici nu are timp să gândească posibilele răspunsuri. Oricum știu că ea râde de întrebările, de bâlbele, de prostiile ce le spun și intră în jocurile mele de copii. Chiar îmi doresc să răspundă Alin la telefon. Hai, U, răspunde. Wake up! U, nu auzi? Pui, te rog răspunde, e Lioara mea la telefon!". Dar el doarme în continuare, este prea obosit. Simt și eu oboseala lui. E adâncă. Mă uit la telefon și văd 23 de apeluri pierdute. Bateria e pe sfârșite.. "De când timp dormi, u?".

Vreau să se trezească, să mă vadă că în sfârșit îl privesc și eu. Să îi zâmbesc larg, așa cum se întâmpla înainte, dimineața. Să îmi răspundă la fel. Să ne spunem cât de tare ne iubim și ce zi frumoasă ne așteaptă. Și că astăzi nu mergem la muncă, așa că ne putem plimba, putem merge pe terasă la Pauza Mare, ne vom întâlni cu băieții, cu Cilla, Simona, cu fetele. Că astăzi vine Vio să ne spună cum a fost la concert, că trece și Pepe mai târziu și poate și Dordea mai pe seară. Să îmi spună că ziua asta e doar pentru noi și că pentru seara asta mai are o surpriză pentru mine. Așa mă răsfăța înainte.. cu surprize! "Dacă ești cuminte, astăzi am o surpriză pentru tine! Și nu mă bate la cap că nu îți spun. Ralu, nu mai insista. Ai răbdare. Biiine, hai că-ți spun..".

Nu mă aude, nu se mișcă, parcă nici nu resiră. Ba da, respiră, dar greu. Arunc o privire prin cameră. Toate sunt împrăștiare. Haine, poze, ziare, pachete cu țigări. Nu înțeleg! Dar parcă nici nu îmi pasă.

Mă uit în continuare la el. Cât e de frumos. Parcă îmi vine să îl strâng în brațe tare, tare. Am impresia că nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Am același sentiment pe care l-am simțit când mă uitam la Mangi, când am văzut scris Lioara, când mi-am amintit de părinții mei care mă așteaptă acasă, de fetițe, de prietenii de la club.

Simt că amețesc. Lejer. Apoi tot mai tare. Se învârte. "Hei, așa îi spuneam lui Alin când mă puneam în pat, după o zi lungă. U, se învârte! Și el îmi dădea repede un calmant, mă mângâia pe frunte, îmi săruta ochii și îmi spunea să stau liniștită, pentru că el nu pleacă de lângă mine. Acum se învârte la fel de tare. Sper doar să nu înceapă durerea de cap, doar atât".

Mai rabd durerea o perioadă. Alin se sperie în somn și se trezește. Se uită în cameră după mine și cu toate astea nu mă vede. Nu vede că sunt lângă geam, nerăbdătoare și zâmbitoare și fericită și caldă. Așa cum îi plăcea să mă vadă înainte. Se uită pierdut la felefon, de parcă ar aștepta un semn. Îl bagă sub pernă și se ridică din pat. Stă cu pirivirea pierdută în pământ și bărbia i se strânge. Se încruntă. După un timp oftează și izbucnește în plâns. Un plâns tăcut. Văd că înghite în sec de parcă încearcă să își potolească vorbele care vor să iasă. Se străduiește să nu scoată niciun zgomot, dar lacrimile îi curg șiroaie. Șe așează pe pat, sleit de puteri.

Nu înțeleg! Mă uit la el și nu înțeleg. Alin nu e așa. Aproape că nu îl recunosc. Îi vorbesc. "U, ce s-a întâmplat? Te rog, vorbește cu mine! Măcar uită-te la mine. Pui, mi se rupe inima. De ce suferi așa? Mă lași să te iau în brațe?". Nu îmi răspunde, mă ignoră. Probabil că este foarte departe. Probabil că îl frământă ceva de mult timp. De-asta are cearcăne, de-asta nu se îngrijește de el, de casă.

Mă uit uimită cum stă ca un sărman neputincios.. Minute după minute..

Mă strigă.. Încet, doar pentru el.. "Ralu!". "U, sunt aici! Lângă tine, nu mă vezi?".

Nu, nu mă vede. Nici nu mă aude. Nu mă mai simte. Acum îmi dau seama.

Mă mai strigă odată. După câteva minute, la fel.

Doare. Simt multă durere. Durerea lui. Durerea lor. Durerea mea.

S-a terminat. Prea repede! Aveam atâtea de făcut!