Sunt convinsă că multe dintre farsele lui Buzdugan sunt aranjate, dar ce a făcut din secretara Primăriei din Victoria.. pot băga mâna-n foc că e 100% real. După ce tot orașul a râs de toanta de secretară, primarul Cristian a băgat-o de urgență în ședință, a certat-o bine.. Mai departe cine știe.. dacă prestează bine, poate o iartă.
Ascultă Ramses al II-lea în vizită de lucru în România. Oraș Victoria, județ Brașov. Enjoy!
Dacă ar încerca vreodată cineva sa le-o coacă și secretarelor de la Primăria Făgăraș.. eee, aici este mai greu. Pentru că doamnele nu țin pe nimeni de vorbă prea mult. Închid telefonul în nas, atunci când nu înțeleg despre ce este vorba. Ar fi interesant de testat cunoștințele de limbă.. engleză, de exemplu. Asta în orice birou din Primărie. Monitorul de Făgăraș a scos acum ceva ani un material demențial, după ce a testat vreo 6 persoane.. tot la limba engleză. Persoane importante de la Biroul de Integrare Europeană chiar. Eee, câte umpluturi fac fundu' mare prin primăriile din Țara Făgărașului..
duminică, 28 februarie 2010
joi, 25 februarie 2010
Criptograme, blesteme și secrete în cărțile sfinte ale Făgărașului
Un cercetător făgărăşean s-a lovit la începutul secolului trecut de nişte însemne ciudate pe nişte cărţi sfinte vechi, de mare valoare. Intrigat de aparentul nonsens, făgărăşeanul a început să le cerceteze şi şi-a dat seama că are de-a face cu nişte criptograme în limba slavă. Cercetătorul nu era nimeni altul decît Valeriu Literat, unul dintre cei mai tenace oameni de cultură pe care i-a avut Ţara Făgăraşului. Misterul din Antologhiul de la Breaza
În cercetările sale ce aveau ca principal scop bisericile vechi din Ţara Făgăraşului, Valeriu Literat a fost interesat şi de cărţile vechi bisericeşti din patrimoniul lăcaşelor de cult. La Breaza, a desecoperit o însemnare ciudată pe un Antologhiu datat în anul 1737. Caracterele inscripţiei erau chirilice dar nu aveau nicio noimă, iar cuvintele nu semănau cu nimic cunoscut din limba slavonă. Cantorul bisericii i-a spus lui Literat că un teolog a reuşit totuşi să descifreze misteriosul text. ,,Dacă altul a putut-o deslega, trebuie să-i dau şi eu de capăt“ şi-a spus tenacele cercetător făgărăşean. Literat şi-a copiat textul şi după mai multe încercări a reuşit să descifreze criptograma. O parte din soluţie i-a fost dată de marele istoric Nicolae Iorga, care la rîndul său a cercetat şi desluşit taina unei criptograme asemănătoare aflată pe o carte bisericească găsită la Voila, „Cazania lui Varlaam“.
Valeriu Literat a spart codul
Pornind de la cheia lui Nicolae Iorga şi completînd-o, Valeriu Literat şi-a făcut propria cheie şi a reuşit să descifreze textul de la Breaza. Acelaşi cifru s-a potrivit la însemnările ciudate făcute de călugărul Isaiea Eşanul de la mănăstirea Dejani pe Antionohul de la Rîmnic, datat în 1737, criptogramei preotului Ion din Iaşi făcute pe o Evanghelie de la Bucureşti din 1682, dar şi la criptograma popii Dănilă de la Dejani pe un Octoih. ,,Am găsit criptograme şi pe alte cărţi , de multe ori în cursul unor însemnări. Nu se ascunde mare lucru în aceste criptograme, dar am totuşi satisfacţia că nu mi-a rămas ascuns puţinul cît îl cuprindeau“ spune Valeriu Literat în cartea sa ,,Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului“.
Dovada proprietarului de drept
În ziua de azi, pare ciudat că nişte cărţi sfinte conţineau criptograme. Decodificate, acestea se dezvăluie a fi de fapt doar un mijloc de protecţie împotriva hoţilor de odoare bisericeşti. Transcrierea textului de la Breaza este de forma: ,,Această carte să se ştie că iaste a vătavului Bucuru de la Breaza, şi amu scrisu eu multu păcătosul Rafailu ieromonahulu de la Drăguş, în anulu 1741 Iunie 25 dni“. Criptograma de pe Cazania lui Varlam de la Voila se descifrează în ,,Însemnat-am cum această carte ce se cheamă păucenie este a besereci Şercăiţ(i) dinu judeţ(u)lu Făgăraşul (în) 7246, 1738. Scris(-)am popa Oană“ .
Cod inspirat din cel a lui Iulius Caesar
Valeriu Literat a publicat şi modul în care erau cifrate de către preoţi aceste mesaje. La baza codului folosit stă de fapt o variantă a cifrului lui Iulius Caesar. ,,Cheia o socoteam de folos numai pentru mine, dar domnul profesor Sextil Puşcariu, la o ocazie, mi-a atras atenţia că ar fi de interes şi pentru alţii şi m-a îndemnat să scriu. Din cheie rezultă că 10 litere şi-au păstrat valoarea, iar restul de caractere şi-au schimbat reciproc însemnarea. Criptograma de la Voila îmi întregeşte definitiv cheia. Abia două litere îşi mai păstrează valoarea lor din alfabetul chirilic, pe cînd altele şi-o schimbă. Nesiguranţa în aplicarea cheii arată că scrisul criptografic nu era o întrebuinţare prea curentă. Am vrut să îmi dau seama dacă la alcătuirea acestei chei s-a urmat vreun sistem, după care să se fi făcut amestecarea literelor din alfabetul chirilic. După locul literelor din alfabet, cele care se înlocuiesc reciproc sînt la depărtare de 1 loc, 5, 7, 19, 27, 27 şi 38. În acest tablou nu am putut ghici vreun sistem. Am încercat să aflu cheia de mai sus şi la criptograma din Psaltirea Scheiană , dar nu am putut ajunge la un rezultat, criptograma aceasta fiind sigur făcută după altă cheie. De bună seamă va găsi altcineva mai norocos, care să poată dezlega şi pe aceasta“ spunea Valeriu Literat.
Se protejau de hoţii de odoare bisericeşti
În epoca medievală necesitatea criptogramelor pe cărţile liturgice româneşti venea din faptul că acestea erau rare, erau de mare valoare, se produceau greu şi exista o reţea de oameni care le furau din biserici. În secolul XVIII, în Ardeal, nu exista nicio tipografie românească iar de la cele din Ţăriile Româneşti erau deosebit de greu de procurat pe cale oficială. Şi asta pentru că guvernul austiac romano catolic, interzicea clar introducerea unor astfel de timpărituri în Transilvania. Cei care încercau să le introducă îşi riscau de multe ori pe lîngă libertate şi viaţa. Pe paginile cărţilor erau adesea inscripţii cu numele bisericii de care aparţineau şi eventual al celor care au dăruit cartea bisericii respective. Hoţii însă ştergeau inscripţiile scrise în alfabetul normal sau le modificau şi vindeau cărţile altor biserici. Hoţii rămîneau însă neputincioşi în faţa criptogramelor deoarece nu le puteau citi. Astfel, criptograma, alături de jurămintele martorilor, era dovada că o anumită carte fusese furată.
Blesteme groaznice pe cărţi sfinte
Dacă însemnarea pe cărţi a proprietarului nu era cifrată şi era scrisă cu alfabetul normal, preoţii sau cei care dăruiau cărţile apelau la un alt mijloc de protecţie ,,mai neortodox“. Este vorba despre blesteme groaznice la adresa eventualilor hoţi. Pe Cazania lui Varlaam găsită la Văleni stă scris: ,,pe limbă rumânie o au cumpărat Bilaşcu şi cu giupâne(asa) dumisale Prohira dreptu 2 unghi şi o au daruit sventei besereci. Iar cine o va clă(ti) de la ceastă svntă beserecă sau o (ar) fora sau ar vinde acel om să fie treaclet şi proclet şi afurisit şi anaftima şi blăstămat di cele trei sute otti ce sîntu“. O altă cazenie a lui Varlaam, datată în 1643, şi găsită la biserica din Comăna de Jos stă scris: ,,Această sfîntă carte o a cumpărat sfintei besearici craiul io Apafi Mihail i gospodjea ego Ana Boromis să le fie pomeană din fir în fir, iar cine ar lua din beserică să o ducă aiurea să fie afurisit de 3 sute şi 18 obţi ce au fost la Nekei“. Pe un Nou Testament de la 1648 găsit la Beclean se găseşte însemnarea: ,,Iar cin lar fura să fie afurisitu de 318 părinţi sfinţi de la Nicheea lăcaşul lui să fie afurisitul ariie şi cu Iuda care au vîndut pre Hristos“.
,,Preoţii români boscorodeau slujba şi nu o înţelegeau“
Un alt lucru interesant descoperit de Valeriu Literat este acela că preoţii români ortodocşi din Ţara Făgăraşului ,,bosorodeau“ slujba în limba slavonă, fără să ştie de fapt ce zic, şi că erau reticienţi în a oficia liturghia în limba română. La biserica ortodoxă din Drăguş, Literat a găsit documente care vorbesc despre examenul inspectorilor calvini, subordonaţi principesei Susana Lorantffy, ce a avut loc în anul 1658. Părerea juraţilor satului este că preoţii lor au multă învăţătură dar nu pot părăsi scrisul sîrbesc(slavon). Părerea inspectorilor este însă că preoţii Bărbat şi Lazăr ,,ştiu cu totul stricat Tatăl Nostru, crezul, Zece porunnci, şi la citit sînt slabi, mai ales Bărbat“. Valeriu Literat explică însă această situaţie, tot în cartea Biserici Vechi Româneşti din Ţara Oltului. ,,Să nu se indigneze nimenea citind aprecierile inspectorilor cari scriau că la menţionatul examen, anumiţi preoţi nu puteau spune rugăciunile în limba poporului! Aceasta trebuie înţeles astfel, nu că ei nu le ştiau pe româneşte, ci fiindcă acesta era canonul sau pentru că se temeau să nu facă păcat dacă le spuneau în limba vorbită. Pe de altă parte e mai mult ca sigur că din ceea ce reciteau papagaliceşte, într-o slavonească aproximativă, prea mult nu vor fi înţeles nici chiar ei, necum credincioşii, dar aceştia erau deprinşi cu boscorodeala preoţilor lor, dovadă că la nici un sat din cele examinate de inspectori juraţii nu se arată nemulţumiţi pentru asta. Că au fost şi printre preoţii români şi un număr de ignoranţi nu e de mirare. E explicabil că în lipsa de şcoli de atunci şi cu sumedenia de servicii pe care iobagii erau obligaţi să le presteze domnilor feudali, copiii iobagilor nu puteau învăţa carte ori învăţau numai pe apucate“. (Alin Bujor)
Cifrul lui Iulius Caesar
Istoria criptografiei se extinde în secole, de la străvechiul Egipt la India, Mesopotamia, Babylon, Grecia pînă în era calculatorelor.De la Spartani la Iulius Caesar,de la cifrurile Vechiului Testament la cele Papale din secolul XIV, de la Mary, regina Scoţiei la cifrurile războiului civil al lui Abraham Lincoln, criptografia a fost parte a războiului, diplomaţiei şi politicii. Una dintre metodele cele mai vechi de codare este Cifrul lui Caesar. Acesta este un cifru cu substituţie în care fiecare literă din grup este înlocuită pentru deghizare cu o altă literă.Acest algoritm este unul dintre cele mai vechi cifruri cunoscute şi este atribuit lui Julius Caesar. În această metodă, A devine D, B devine E, C devine F, …, X devine A, Y devine B iar Z devine C.
Dex Criptogramă
Criptograma este conform definiţiei un document scris cu caractere secrete, cărora li se atribuie, după un cod, valori speciale, cunoscute numai de cei iniţiaţi. Poate fi şi o problemă enigmistică constînd în a împărţi cuvintele unei fraze într-un număr exact de fragmente, care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmînd a se afla locul unde începe succesiunea acestor fragmente şi modul în care se succedă.
Codul secret al Bibliei
Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică, în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice. Primul savant modern, omul care a înţeles mecanica sistemului nostru solar şi a descoperit forţa gravitaţiei, Sir Isaac Newton, era şi el încredinţat de faptul că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. Newton a învăţat ebraica şi a urmărit aproape jumătate din viaţă să descopere acest cod. Isaac Newton considera acest cod mult mai important decît legea atracţiei universale.
Personalitatea Valeriu Literat
Valeriu Literat s-a născut la 5 aprilie 1885 în satul Luţa din comuna Beclean, Făgăraş. Studiile primare le face la Şcoala Grănicerească din Vaida-Recea şi Şcoala capitală din Veneţia de Jos (1891-1895). Pe cele secundare le urmează la Liceul Ortodox Român ,,Andrei Şaguna“ din Braşov (1895-1903), iar pe cele superioare la Institutul Teologic Sibiu (1903-1906). A fost numit preot (1906) şi profesor (1919-1942), specialitatea limba franceză şi română, la Liceul Radu Negru din Făgăraş. Ca preot paroh funcţionează în satul natal, Luţa (1908-1916), emigrează apoi în Ţara Românească (1916) unde slujeşte ca preot suplinitor la Iaşi (cartierul Tătăraşi) şi în satul Mihălăşeni (1917-1919). Face cursuri pentru profesori (1919-1920) la Universitatea ,,Daciei Sueprioare“ din Cluj şi Facultatea de Litere (1924-1928) la Universitatea din Cluj, licenţa în limba română şi franceză (1928). Perfecţionarea o face în Franţa la Lyon - Faculte de Lettres (1921) şi Grenoble (1928). A fost membru al diferitelor societăţi ştiinţifice: Cercetări originale şi publicaţii în domeniul lingvisticii (,,Criptograme în cărţi vechi din Ţara Oltului“), al istoriei bisericeşti („Vizite calvineşti la preoţi români din Ţara Făgăraşului“, „Un dar a lui Constantin Brîncoveanu“) şi a monumentelor de arhitectură ecleziastică („Biserica din Voivodenii Mari“, „Două biserici din Ţara Oltului - Oprea şi Steza Cârţişoara“, „Biserici din Ţara Oltului şi de pe Ardeal, zugrăvite de familia de pictori Grecu din Săsăuş“, etc) şi laice („Oraşul şi Ţara Făgăraşului“) a istografiei juridice („Procese verbale ale Scaunului de judecată din Făgăraş“ şi economice (,,Jubileul de 300 ani al ţehiului tăbăcarilor români din Făgăraş“) ca şi cercetări de folclor din Ţara Oltului („Despre portul popular din Ţara Oltului“). A fost profesor de limba franceză la Liceul „Radu Negru“ timp de 43 de ani. În paralel, a depus o bogată activitate ştiinţifică, culturală, socială şi economică în cadrul Despărţămîntului Asociaţiei ,,Astra“ Făgăraş în calitate de membru şi preşedinte. A înfiinţat Muzeul Etnografic al Ţării Oltului din Făgăraş (4 nov.1923). La 3 martie 1951 a fost arestat şi deţinut, fără judecată, timp de doi ani (1951-1953) urmaţi de încă un an (11 luni) domiciliu obligatoriu în satul Gârleni, jud. Bacău. A donat Academiei Române, Filiala Cluj, biblioteca personală. A decedat la Iaşi în 17 decembrie 1972 şi a fost înmormîntat, prin dispoziţie testamentară, la Făgăraş. În memoria acestei personalităţi a Ţării Făgăraşului, autorităţile au denumit muzeul din municipiu „Valeriu Literat“.
marți, 23 februarie 2010
La Mulți Ani, Maman!
Mădălina Ursuleanu! Și acum parcă le văd pe fetele din Sibiu cum fac ochii mari, când îi citesc numele! Lioara mea, Eniko, Ancuța Venea cea frumoasă, Floriana cu care nu am mai vorbit demult, Oana din Târgu Mureș etc.
Fiind data asta de 24 supermediatizată, mă scoate din minți. La fel ca și 14-le, de-asta nu le bag în seamă. 24 februarie este însă ziua de naștere a Mădălinei. Mult mai corect așa!
Cine este Mădălina? Sau nu! Cum o vedeam eu pe Mădălina?
Mădălina Ursuleanu era "mama lor", șefa căminului Lia din Terezian, Sibiu. Nu șefa aia mare, care ne lua banii pentru nimic. Mădălina răspundea pentru liniștea și disciplina din cămin. Iar când ai de supravegheat 2 etaje de liceene și studente descreierate.. chiar și ea, Hitler în varianta feminină, mai ceda câteodată.. Mădălina era pe vremea aia studentă, ca și noi. Studentă la Jurnalistică.
La început o vedeam pe șefa la cantină, când venea cu fetele din camera ei. Înaltă, blondă, serioasă. Se interesa de tot ce mișcă. Râdea cu poftă și tare! Seară de seară își lua cursurile, telefonul mobil, ochelarii și cobora la parter, intra în cămăruța încălzită și acolo rămânea până dimineață. De veghe, în lanul.. U know. Ca nu cumva pramatiile de fete să iasă afară după ora 22.00.
Mă uitam după dânsa :) cu teamă. Era opusul meu clar, fără discuții. Eu - drăcușorul pus pe prostii, iar ea - Cruella bobocilor de facultate. Înghețam când se uita la mine. Era mai ceva ca tata!
Într-o zi, la cantină, șefa vine la noi la masă. Eram cu Lioara și Eniko, dacă îmi amintesc bine. Și zice ceva de genul: "Dacă tot ai rămas singură în cameră, nu ai vrea să te muți la noi?". M-am uitat spre masa la care erau colegele ei de cameră, m-am uitat la ea. Pe cuvântul meu de Ralux.. recunosc că mi-a fost frică să refuz.
Apoi, câteva luni ne-am torturat reciproc.. iar când nervii au explodat.. a ieșit rău de tot. Atât de rău încât tot ce-mi doream era să ies cât mai repede de acolo. Am stat amândouă, separate, câteva momente. Eu una știu că am plâns, m-am gândit, m-am răzgândit și nu înțelegeam. Aveam bagajele pregătite. Dar Lioara nu mă lăsa să plec.
S-a deschis ușa camerei și a intrat șefa. Nu rețin ce ne-am spus atunci. Dar nu voi uita niciodată când m-a îmbrățișat și m-a strâns bine. Abia atunci tensiunea din ultimele săptămâni s-a rupt. Nu înțeleg nici acum de ce a fost nevoie de o răbufnire ca să ne apropiem. Pentru că de-atunci "șefa" este Mădălina. Nu, greșesc. Mama Mădălina!
Am început să mă amuz de râsul ei colorat, am reușit să înțeleg în sfârșit glumele ei deștepte, i-am respectat momentele de liniște de care avea nevoie. La un moment dat, a scos o minunăție de.. proverb, să-i spunem. O cugetare adâncă de tot. Atât de adâncă încât îmi fuge tastatura de sub degete dacă încerc sa o scriu aici. Nu pot, bre, nu pot! Am notat-o atunci și încă o țin minte :)).
Ultima dată am văzut-o pe Mădălina în 2003. 7 ani imediat. Din 2004 Mădălina este
editor coordonator la Radio Fix Botoşani (99,8 FM) și este mult prea ocupată pentru a reveni măcar un week-end la Sibiu. Parcă o văd în redacție - agitată, privire de vultur. "Hai cu breakin' news-ul ăla odată! Ce pana mea durează atât?".
Când ajung în Sibiu, mă gândesc și mai mult la fete. Mă plimb pi șientru și îmi dau seama cât de tare și-ar dori și ele același lucru. Se mai întâmplă să trec prin Terezian. Caut cu privirea căminul Lia. Geamul acela.. Știu că ne este dor una de cealaltă. Au trecut 7 ani și pot spune cu mâna pe inimă că primul meu an de facultate a fost superb. Am avut marele noroc de a-i întâlni pe cei care astăzi îmi sunt prieteni de suflet. Nu ne întâlnim des, pe unele fete nu le-am mai văzut de atunci, dar ele sunt acolo. De fiecare dată. Iar mama Mădălina este exact așa.. ca o mamă.
Fiind ziua ta, dragă Mădălina, îți urez ca anul acesta.. Vai! Nu pot scrie ce-ți urez, că nu dau din casă.. chiar tot. Dar știu că oamenii ca tine reușesc. Te-aș îmbrățișa, dar ești prea departe. Mădă, imaginează-ți că toate țicnitele din Lia sar pe tine și îți cântă "Muuulți ani trăiaaascăă, muuulți ani trăiaaascăă, laaa muuulți aaani!". Chiar dacă o fac cu o zi mai devreme..
Te iubesc, U rock!
Fiind data asta de 24 supermediatizată, mă scoate din minți. La fel ca și 14-le, de-asta nu le bag în seamă. 24 februarie este însă ziua de naștere a Mădălinei. Mult mai corect așa!
Cine este Mădălina? Sau nu! Cum o vedeam eu pe Mădălina?
Mădălina Ursuleanu era "mama lor", șefa căminului Lia din Terezian, Sibiu. Nu șefa aia mare, care ne lua banii pentru nimic. Mădălina răspundea pentru liniștea și disciplina din cămin. Iar când ai de supravegheat 2 etaje de liceene și studente descreierate.. chiar și ea, Hitler în varianta feminină, mai ceda câteodată.. Mădălina era pe vremea aia studentă, ca și noi. Studentă la Jurnalistică.
La început o vedeam pe șefa la cantină, când venea cu fetele din camera ei. Înaltă, blondă, serioasă. Se interesa de tot ce mișcă. Râdea cu poftă și tare! Seară de seară își lua cursurile, telefonul mobil, ochelarii și cobora la parter, intra în cămăruța încălzită și acolo rămânea până dimineață. De veghe, în lanul.. U know. Ca nu cumva pramatiile de fete să iasă afară după ora 22.00.
Mă uitam după dânsa :) cu teamă. Era opusul meu clar, fără discuții. Eu - drăcușorul pus pe prostii, iar ea - Cruella bobocilor de facultate. Înghețam când se uita la mine. Era mai ceva ca tata!
Într-o zi, la cantină, șefa vine la noi la masă. Eram cu Lioara și Eniko, dacă îmi amintesc bine. Și zice ceva de genul: "Dacă tot ai rămas singură în cameră, nu ai vrea să te muți la noi?". M-am uitat spre masa la care erau colegele ei de cameră, m-am uitat la ea. Pe cuvântul meu de Ralux.. recunosc că mi-a fost frică să refuz.
Apoi, câteva luni ne-am torturat reciproc.. iar când nervii au explodat.. a ieșit rău de tot. Atât de rău încât tot ce-mi doream era să ies cât mai repede de acolo. Am stat amândouă, separate, câteva momente. Eu una știu că am plâns, m-am gândit, m-am răzgândit și nu înțelegeam. Aveam bagajele pregătite. Dar Lioara nu mă lăsa să plec.
S-a deschis ușa camerei și a intrat șefa. Nu rețin ce ne-am spus atunci. Dar nu voi uita niciodată când m-a îmbrățișat și m-a strâns bine. Abia atunci tensiunea din ultimele săptămâni s-a rupt. Nu înțeleg nici acum de ce a fost nevoie de o răbufnire ca să ne apropiem. Pentru că de-atunci "șefa" este Mădălina. Nu, greșesc. Mama Mădălina!
Am început să mă amuz de râsul ei colorat, am reușit să înțeleg în sfârșit glumele ei deștepte, i-am respectat momentele de liniște de care avea nevoie. La un moment dat, a scos o minunăție de.. proverb, să-i spunem. O cugetare adâncă de tot. Atât de adâncă încât îmi fuge tastatura de sub degete dacă încerc sa o scriu aici. Nu pot, bre, nu pot! Am notat-o atunci și încă o țin minte :)).
Ultima dată am văzut-o pe Mădălina în 2003. 7 ani imediat. Din 2004 Mădălina este
editor coordonator la Radio Fix Botoşani (99,8 FM) și este mult prea ocupată pentru a reveni măcar un week-end la Sibiu. Parcă o văd în redacție - agitată, privire de vultur. "Hai cu breakin' news-ul ăla odată! Ce pana mea durează atât?".
Când ajung în Sibiu, mă gândesc și mai mult la fete. Mă plimb pi șientru și îmi dau seama cât de tare și-ar dori și ele același lucru. Se mai întâmplă să trec prin Terezian. Caut cu privirea căminul Lia. Geamul acela.. Știu că ne este dor una de cealaltă. Au trecut 7 ani și pot spune cu mâna pe inimă că primul meu an de facultate a fost superb. Am avut marele noroc de a-i întâlni pe cei care astăzi îmi sunt prieteni de suflet. Nu ne întâlnim des, pe unele fete nu le-am mai văzut de atunci, dar ele sunt acolo. De fiecare dată. Iar mama Mădălina este exact așa.. ca o mamă.
Fiind ziua ta, dragă Mădălina, îți urez ca anul acesta.. Vai! Nu pot scrie ce-ți urez, că nu dau din casă.. chiar tot. Dar știu că oamenii ca tine reușesc. Te-aș îmbrățișa, dar ești prea departe. Mădă, imaginează-ți că toate țicnitele din Lia sar pe tine și îți cântă "Muuulți ani trăiaaascăă, muuulți ani trăiaaascăă, laaa muuulți aaani!". Chiar dacă o fac cu o zi mai devreme..Te iubesc, U rock!
luni, 22 februarie 2010
Le desert de mon coeur
Astăzi nu este tocmai o zi reușită. Cel puțin pentru mine. Motive.. sunt destule. Așa e mereu lunea. Apare ceva care îmi dă bătăi de cap toată săptămâna. Și cum îmi place să mă adâncesc, mi-am amintit de Emilie. Și de ceva.. așa ca pentru mine..
duminică, 21 februarie 2010
Aleluia creștinismului nostru.. Agora!
"Agora" poate fi un nou film care să împartă lumea (sau cel putin cinefilii) în două tabere. Este o producție foarte bine realizată și gândită, iar faptul că personajele au fost figuri istorice într-adevăr (mai puțin sclavul Hypathiei, Davus), filmul atrage foarte ușor credibilitate. Primii creștini ortodocși - niște sălbatici, criminali. Cam ăsta e mesajul..
Unii spun că filmul este istorie curată, că arată ce se întâmplă când creștinii ortodocși devin fanatici. Alții spun că Agora doar "ne tulbură sufletul" și de fapt este o blasfemie, "încă o palmă dată lui Hristos"! Filmul este considerat "un atac, nu un act artistic de reconstituire a istoriei".
Eu nu știu și nici nu am cum să știu ce "tabără" aș putea alege. Pentru că sunt convinsă de un singur lucru. Războaiele sau chiar micile conflicte, duse în numele religiei sau mai degrabă FILOSOFIEI - sunt inutile și diabolice. Și mai cred că toată avalanșa de noi descoperiri și interpretări istorice, religioase etc. ne determină să ne îndoim și de umbra noastră. Pentru că religia este o invenție, o "poveste", cum îmi place mie să spun. O invenție care a devenit în acești 2.000 de ani cea mai puternică industrie! Religia nu are legătura cu credința în divinitate. Iar divinitatea asta.. fiecare trebuie să și-o însușească, în felul lui. Zeci de ani citești, studiezi, îți pui întrebări, întrebi și pe ceilalți, dar in the end.. fiecare își găsește libertatea după sufletul lui.
Deci cred că voi rămâne în Purgatoriu pe vecie. Asta pentru că o parte din mine a devenit catolică :)
Ortodocșii atacă filmul blamând faptul că regizorul Alejandro Amenabar este homosexual, iar Rachel Weisz (Hypathia în film, Ipatia după documente) este de religie evreică, după ambii părinți. Așa și? Nu înțeleg. De fapt înțeleg, dar refuz să cred că ăștia sunt oamenii de acum, creștinii ortodocși. Că suntem exact ca înainte..
Eu una nu mă încred în nimic - fie că este vorba de istorie sau religie. "Death and Taxes" - în asta da!
Unii spun că filmul este istorie curată, că arată ce se întâmplă când creștinii ortodocși devin fanatici. Alții spun că Agora doar "ne tulbură sufletul" și de fapt este o blasfemie, "încă o palmă dată lui Hristos"! Filmul este considerat "un atac, nu un act artistic de reconstituire a istoriei".
Eu nu știu și nici nu am cum să știu ce "tabără" aș putea alege. Pentru că sunt convinsă de un singur lucru. Războaiele sau chiar micile conflicte, duse în numele religiei sau mai degrabă FILOSOFIEI - sunt inutile și diabolice. Și mai cred că toată avalanșa de noi descoperiri și interpretări istorice, religioase etc. ne determină să ne îndoim și de umbra noastră. Pentru că religia este o invenție, o "poveste", cum îmi place mie să spun. O invenție care a devenit în acești 2.000 de ani cea mai puternică industrie! Religia nu are legătura cu credința în divinitate. Iar divinitatea asta.. fiecare trebuie să și-o însușească, în felul lui. Zeci de ani citești, studiezi, îți pui întrebări, întrebi și pe ceilalți, dar in the end.. fiecare își găsește libertatea după sufletul lui.
Deci cred că voi rămâne în Purgatoriu pe vecie. Asta pentru că o parte din mine a devenit catolică :)
Ortodocșii atacă filmul blamând faptul că regizorul Alejandro Amenabar este homosexual, iar Rachel Weisz (Hypathia în film, Ipatia după documente) este de religie evreică, după ambii părinți. Așa și? Nu înțeleg. De fapt înțeleg, dar refuz să cred că ăștia sunt oamenii de acum, creștinii ortodocși. Că suntem exact ca înainte..
Eu una nu mă încred în nimic - fie că este vorba de istorie sau religie. "Death and Taxes" - în asta da!
vineri, 19 februarie 2010
Stephaaane! Ne me quitte pas!
Este deja trecut de ora 10.00 și încă nu pot dormi. Tot acolo mă gândesc. Evgheni e de argint, iar frumosul și delicatul Stephane.. Ajutooor! Înțelege cineva durerea mea? Sunt singura nebună care nu înțelege DE CE?
Stephane Lambiel, sunt o femeie căsătorită cu un bărbat deosebit, sunt happy happy joy joy, dar nimic nu m-ar întrista mai tare decât să te știu mâhnit. Revenirea ta a fost cea mai bună decizie pe care o puteai lua în carieră. Ai sperat, desigur, la un loc pe podium. Tu și încă alte zeci de milioane de (neveste) disperate ca mine. Dacă nu s-a întâmplat să fie.. (asta să știi ce e o vorbă de-a noastră, de-a românilor. "Asta e", așa i-a spus antrenorul și românului Kelemen, când a ieșit de pe gheață. Sau "n-a fost să fie, am avut ghinion".. cam așa ne încurajăm noi).. asta să știi că nu înseamnă că "gata"! Nu s-a terminat! Nu trebuie să te retragi iar, nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva! Lasă-l pe Evgheni să se ducă :))
Oricât de tare te-a demoralizat locul 4, tu nu ai dezamăgit. Nu pe mine, cel puțin! Am mai scris-o și o mai scriu și acum - pentru momentul acesta.. tu esti nr.1. Și sper să urmeze și altele, cel puțin la fel de adânci.
Stephane Lambiel, îți zâmbesc în continuare!
Stephane Lambiel, sunt o femeie căsătorită cu un bărbat deosebit, sunt happy happy joy joy, dar nimic nu m-ar întrista mai tare decât să te știu mâhnit. Revenirea ta a fost cea mai bună decizie pe care o puteai lua în carieră. Ai sperat, desigur, la un loc pe podium. Tu și încă alte zeci de milioane de (neveste) disperate ca mine. Dacă nu s-a întâmplat să fie.. (asta să știi ce e o vorbă de-a noastră, de-a românilor. "Asta e", așa i-a spus antrenorul și românului Kelemen, când a ieșit de pe gheață. Sau "n-a fost să fie, am avut ghinion".. cam așa ne încurajăm noi).. asta să știi că nu înseamnă că "gata"! Nu s-a terminat! Nu trebuie să te retragi iar, nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva! Lasă-l pe Evgheni să se ducă :))
Oricât de tare te-a demoralizat locul 4, tu nu ai dezamăgit. Nu pe mine, cel puțin! Am mai scris-o și o mai scriu și acum - pentru momentul acesta.. tu esti nr.1. Și sper să urmeze și altele, cel puțin la fel de adânci.
Stephane Lambiel, îți zâmbesc în continuare!
Țarul a îmbătrânit?
Nu pot să cred. Plushenko - doar argint! Cu toate săriturile alea, cu toate că a încercat să flirteze cu publicul, a mai și dansat pe ici pe colo.. și doar locul 2. Un program foarte bun, dar degeaba. Probabil că de data asta Plushenko se va retrage definitv..
Americanul.. nu-știu-cum a devenit, în urmă cu câteva minute, cel mai și cel mai.. Campion olimpic fără săritura de cvadruplă? Iar japonezul Daisuke (a cărui figură îmi aduce aminte de Michael Jackson) s-a clasat al treilea.
Clasament final America - Europa - Asia.
Lambiel - abia locul 4. Un mare plus pentru partea artistică. Clasic deja! Dar un minus pentru cea tehnică. Multe ezitări și aterizări salvate pe muchie :(
Drăgălașul Weir(d) - abia locul 5, cu toate că a patinaj superb. Mă gândeam că va reuși o poziție mult mai bună, poate chiar pe podium. Cât își aștepta punctajul, a primit un buchet mare de trandafiri roșii, legat cu o fundă roz, iar pe cap, antrenorii (printre care și rusul Victor Petrenko), i-au așezat pe cap o coroniță din trandafiri roșii. S-au amuzat, dar au fost surprinși de notele prea mici :(. La fel și cei 12.000 de spectatori de la Vancouver.
Japonezul Oda Nobunari a dat emoții tuturor. Un program perfect, care aproape de sfârșit s-a întrerupt, din cauză ca șiretul unei patine s-a rupt. Arbitrul principal i-a dat răgaz 3 minute pentru a-și rezolva problema. S-a întors pe gheață și a reluat programul de unde îl lăsase. Ghinion, pentru că la jurizare s-a simțit..
Mi-au mai plăcut:
Perfect normal - rusul Artion Borodurin, de doar 20 de ani. Este copia fidelă, dar mult mai tânără, elegantă, artistică și mai frumoasă a lui Plushenko . Viitorul patinajului rusesc rămâne pe mâini bune.
Suedezul Adrian Schultheiss. Rocker! Dacă la programul scurt a venit cu un program clasic, cuminte.. la programul liber s-a întors la muzica aceea care-i sună lui cumva. Și a reușit un program foarte, foarte bun.
Cel mai frumos program din concurs apreciez că a fost cel al spaniolului Javier Fernandez, de 18 ani.
Mi-ar fi plăcut să îl revăd pe Philippe Candeloro, care la această olimpiadă este comentator sportiv pentru țărișoara lui. Remember?
Ce nu mi-a plăcut:
Ba chiar m-a înfuriat! Faptul că nenorociții ăștia de la Electrica au întrerupt curentul de două ori în noaptea asta. Prima dată în jurul orei 02.00, apoi pe la 04.00. Niște căpcăuni!
In the end.. dacă la perechi, chinezii au detronat rușii, iar la băieți un american înalt i-a smuls medalia de aur Țarului.. ce se poate întâmpla oare mâine, la proba de dans? Nu degeaba olimpiada asta a fost denumită "olimpiada neagră". A început dramatic și se sfârșește într-un mare fel!
joi, 18 februarie 2010
Nopți albe pentru olimpiadă
Am luat o pauză de la timpul liber. De câteva zile tot ce știu este olimpiada albă de la Vancouver, Canada. Știu că avem mulți făgărășeni la Vancouver - medici buni, plecați de acasă, în urmă cu mai bine de 10 ani. Ce tare mi-ar fi plăcut să fiu și eu acolo, măcar în perioada asta. Să alerg de la o întrecere la alta. Cu frigul ar fi fost cam dificil, dar merita.
După-masa dorm, pentru că nopțile mele le dedic patinajului, iar până pe la 2.30 - 3.00, când începe competiția, îmi aleg favoriții din cu totul alte sporturi, care până anul acesta îmi erau indiferente. Uite-așa mai nou îmi plac competițiile de snowboard și patinaj viteză. Am și sportivi preferați. Ciudat, dar interesant :)
Patinajul artistic. M-a dezamăgit faptul că dominația rusă din programul de perechi
a fost întreruptă la această olimpiadă. De cine? De chinezi. Mă dor ochii de câți asiatici ies în față, la toate sporturile de iarnă.
Băieți - programul scurt. Evgheni Plushenko a intrat pe gheață foarte sigur pe el, concentrat. Foarte serios. "Sunt regele gheții, nimic nu mă atinge. Îmi fac programul, fac puțin cu mână pentru public, câștig programul scurt, mai bag un program peste două zile si gata. Iau medalia, banii, mă duc acasă. Eu sunt Plushcenko, nu stau la discuții inutile cu muritorii de rând". Și așa a și făcut! I-a ieșit, asta e..
Aveam speranța că Stephane Lambiel se va califica pentru programul liber de pe un loc mai bun. Nu a reușit, pentru că nu poate face săriturile la care Plushcenko este tătic (triplu Axel, cvadruplu cu triplu), dar este un artist. Patinatorul complet ar fi, după mine, combinația dintre el și rus. Excelent tehnic, dar și artist excepțional. Stephane a fost singurul patinator pe care publicul l-a aplaudat, ridicându-se în picioare. Cu toate acestea a încheiat concursul abia pe 5. Rămâne în continuare favoritul meu :)
Îmi poate traduce cineva? Plizzz!
Evoluția românului Zoltan Kelemen.. nu mă pot pronunța în niciun fel. A fost însă foarte interesantă relatarea comentatorului sportiv legată de Federația Română de Patinaj, care taie și spânzură sportivii români, cu adevărat talentați. S-a spus că Zoli Kelemen și antrenorul lui, Cornel Gheorghe au beneficiat de cele mai bune condiții de pregătire, în detrimentul patinatoarei Roxana Luca. S-a mai spus că românul nu a avut acordul medicului de a participa în competiție, din cauza unor accidente suferite. Și că a semnat că participă la concurs pe propria răspundere. Pe de altă parte, mama patinatorului a declarat pentru EVZ faptul că Zoli și-a permis să participe la olimpiadă datorită unui sponsor privat, nicidecum FRP-ului. Bineînțeles că nu s-a calificat mai departe.
Apoi, mulți patinatori asiatici. Mulți și buni. Și tineri. 16, 19, 21 de ani. Buni sportivi și foarte elastici. Denis Ten (urmașul unui general corean), Daisuke Takahashi, Takahiko Kozuka. Generația nouă vine tare din urmă. Brazilianul Florent Amadio, concurează pentru Franța și are doar 16 ani!!! E de urmărit.
APOI! Am făcut ochii mari când l-am văzut pe Johnny Weir, un tip extrem de feminin. Costum în negru și roz, mișcări feminine până în vîrful degetelor, elegant. Vorbește ca o fată. Și are un stil aparte de a executa săriturile. Pe partea stângă. Cât timp își aștepta notele.. s-a mișcat delicat pe "Poker face", gest care a amuzat publicul :). Are o antrenoare excepțională, deci vom mai auzi de Weir(d). Clipul următor nu este exercițiul din concurs, dar merită! :)
Este incredibil cum băieții reușesc programe mult mai spectaculoase decât o fac fetele. Mă uimește chetia asta.
Voi continua să fiu un zombie și în perioada care urmează!
În noaptea asta se decide campionul lumii la patinaj. Și sunt destui care își încearcă puterile cu Rusia..
Later edit:
Un conflict fără precedent în patinajul artistic arde la foc mocnit. Antrenorul Roxanei Luca, Marius Negrea, îi face "ignoranţi" şi "dezinteresaţi" pe conducătorii federaţiei, acuzându-i că îi defavorizează eleva, în tentativa ei de a prinde un loc la JO de la Vancouver.
Într-un sport cvasi-interzis fetelor din România, participarea Roxanei Luca la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, Salt Lake City 2002 şi Torino 2006, a reprezentat o adevărată minune. Roxana Luca (25 de ani), neînvinsă de zece ani pe plan naţional, se pregăteşte de câţiva ani în Germania. În 2008, conform antrenorului Marius Negrea, federaţia i-a întors spatele. "E bătaie de joc, pentru că noi mergem la Europene şi la Mondiale fără nici un ajutor financiar. Facem sport din propriul buzunar şi reprezentăm România. Ei ştiu că noi punem pasiune şi vrem să ne calificăm pentru JO 2010. Abia atunci ne bagă în seamă. Sunt ignoranţi şi dezinteresaţi. Mereu zic că nu au bani. Dar pentru ei, au. Profită de pe urma muncii, a eforturilor noastre. Refuză total colaborarea cu mine", reclamă Negrea.
«Cei din federaţie dau bani pentru o fată slabă, de 13 ani»
Tehnicianul susţine că forul de specialitate s-a transformat în "Federaţia Română de Turism şi Vacanţe", aducând în discuţie deplasările unor junioare, care ar fi favorizate. "Au găsit o fată de 13 ani, româncă ce trăieşte în Canada. E slabă, dar bagă bani în deplasările ăleia, ca să se plimbe ei. Cel mai rău e vicepreşedintele federaţiei, Nicolae Belu, arbitru internaţional, care taie şi spânzură, pentru că preşedintele Marian Streche şi secretarul general Cristache Mi-trea nu se pricep la patinaj", a tunat Marius Negrea.
Belu zice că nu are rost să se mai investească în ea
În replică, vicepreşedintele FRP, Nicolae Belu, nu neagă lipsa finanţării pentru Roxana Luca, dar susţine că sportiva a fost invitată să se pregătească la Miercurea Ciuc, încă din vară. "Am deschis gheaţa, sunt condiţii excelente, dar ea a refuzat, preferând să se antreneze afară". "Exact cu banii care s-ar cheltui acolo, noi ne pregătim vara în Elveţia şi toamna-iarna în Germania. N-am cerut nici un ban în plus. E şi concurenţa mai bună în străinătate", a contrat Roxana Luca. Pentru oficialii federaţiei, multipla campioană naţională nu mai face parte din lista de priorităţi. "Trebuie să facem nişte slalomuri. Ea are 25 de ani, nu mi-a intrat niciodată în finală la marile competiţii", spune Belu, care menţionează că, atunci când Luca a început patinajul, a sponsorizat-o timp de trei-patru ani. În realitate, Roxana a prins ultimul act al Europenelor în 2005, 2007 şi 2008, cel mai valoros rezultat fiind locul 15.
Sursa: Libertatea
După-masa dorm, pentru că nopțile mele le dedic patinajului, iar până pe la 2.30 - 3.00, când începe competiția, îmi aleg favoriții din cu totul alte sporturi, care până anul acesta îmi erau indiferente. Uite-așa mai nou îmi plac competițiile de snowboard și patinaj viteză. Am și sportivi preferați. Ciudat, dar interesant :)
Patinajul artistic. M-a dezamăgit faptul că dominația rusă din programul de perechi
a fost întreruptă la această olimpiadă. De cine? De chinezi. Mă dor ochii de câți asiatici ies în față, la toate sporturile de iarnă.
Băieți - programul scurt. Evgheni Plushenko a intrat pe gheață foarte sigur pe el, concentrat. Foarte serios. "Sunt regele gheții, nimic nu mă atinge. Îmi fac programul, fac puțin cu mână pentru public, câștig programul scurt, mai bag un program peste două zile si gata. Iau medalia, banii, mă duc acasă. Eu sunt Plushcenko, nu stau la discuții inutile cu muritorii de rând". Și așa a și făcut! I-a ieșit, asta e..
Aveam speranța că Stephane Lambiel se va califica pentru programul liber de pe un loc mai bun. Nu a reușit, pentru că nu poate face săriturile la care Plushcenko este tătic (triplu Axel, cvadruplu cu triplu), dar este un artist. Patinatorul complet ar fi, după mine, combinația dintre el și rus. Excelent tehnic, dar și artist excepțional. Stephane a fost singurul patinator pe care publicul l-a aplaudat, ridicându-se în picioare. Cu toate acestea a încheiat concursul abia pe 5. Rămâne în continuare favoritul meu :)
Îmi poate traduce cineva? Plizzz!
Evoluția românului Zoltan Kelemen.. nu mă pot pronunța în niciun fel. A fost însă foarte interesantă relatarea comentatorului sportiv legată de Federația Română de Patinaj, care taie și spânzură sportivii români, cu adevărat talentați. S-a spus că Zoli Kelemen și antrenorul lui, Cornel Gheorghe au beneficiat de cele mai bune condiții de pregătire, în detrimentul patinatoarei Roxana Luca. S-a mai spus că românul nu a avut acordul medicului de a participa în competiție, din cauza unor accidente suferite. Și că a semnat că participă la concurs pe propria răspundere. Pe de altă parte, mama patinatorului a declarat pentru EVZ faptul că Zoli și-a permis să participe la olimpiadă datorită unui sponsor privat, nicidecum FRP-ului. Bineînțeles că nu s-a calificat mai departe.
Apoi, mulți patinatori asiatici. Mulți și buni. Și tineri. 16, 19, 21 de ani. Buni sportivi și foarte elastici. Denis Ten (urmașul unui general corean), Daisuke Takahashi, Takahiko Kozuka. Generația nouă vine tare din urmă. Brazilianul Florent Amadio, concurează pentru Franța și are doar 16 ani!!! E de urmărit.
APOI! Am făcut ochii mari când l-am văzut pe Johnny Weir, un tip extrem de feminin. Costum în negru și roz, mișcări feminine până în vîrful degetelor, elegant. Vorbește ca o fată. Și are un stil aparte de a executa săriturile. Pe partea stângă. Cât timp își aștepta notele.. s-a mișcat delicat pe "Poker face", gest care a amuzat publicul :). Are o antrenoare excepțională, deci vom mai auzi de Weir(d). Clipul următor nu este exercițiul din concurs, dar merită! :)
Este incredibil cum băieții reușesc programe mult mai spectaculoase decât o fac fetele. Mă uimește chetia asta.
Voi continua să fiu un zombie și în perioada care urmează!
În noaptea asta se decide campionul lumii la patinaj. Și sunt destui care își încearcă puterile cu Rusia..
Later edit:
Un conflict fără precedent în patinajul artistic arde la foc mocnit. Antrenorul Roxanei Luca, Marius Negrea, îi face "ignoranţi" şi "dezinteresaţi" pe conducătorii federaţiei, acuzându-i că îi defavorizează eleva, în tentativa ei de a prinde un loc la JO de la Vancouver.
Într-un sport cvasi-interzis fetelor din România, participarea Roxanei Luca la două ediţii ale Jocurilor Olimpice, Salt Lake City 2002 şi Torino 2006, a reprezentat o adevărată minune. Roxana Luca (25 de ani), neînvinsă de zece ani pe plan naţional, se pregăteşte de câţiva ani în Germania. În 2008, conform antrenorului Marius Negrea, federaţia i-a întors spatele. "E bătaie de joc, pentru că noi mergem la Europene şi la Mondiale fără nici un ajutor financiar. Facem sport din propriul buzunar şi reprezentăm România. Ei ştiu că noi punem pasiune şi vrem să ne calificăm pentru JO 2010. Abia atunci ne bagă în seamă. Sunt ignoranţi şi dezinteresaţi. Mereu zic că nu au bani. Dar pentru ei, au. Profită de pe urma muncii, a eforturilor noastre. Refuză total colaborarea cu mine", reclamă Negrea.
«Cei din federaţie dau bani pentru o fată slabă, de 13 ani»
Tehnicianul susţine că forul de specialitate s-a transformat în "Federaţia Română de Turism şi Vacanţe", aducând în discuţie deplasările unor junioare, care ar fi favorizate. "Au găsit o fată de 13 ani, româncă ce trăieşte în Canada. E slabă, dar bagă bani în deplasările ăleia, ca să se plimbe ei. Cel mai rău e vicepreşedintele federaţiei, Nicolae Belu, arbitru internaţional, care taie şi spânzură, pentru că preşedintele Marian Streche şi secretarul general Cristache Mi-trea nu se pricep la patinaj", a tunat Marius Negrea.
Belu zice că nu are rost să se mai investească în ea
În replică, vicepreşedintele FRP, Nicolae Belu, nu neagă lipsa finanţării pentru Roxana Luca, dar susţine că sportiva a fost invitată să se pregătească la Miercurea Ciuc, încă din vară. "Am deschis gheaţa, sunt condiţii excelente, dar ea a refuzat, preferând să se antreneze afară". "Exact cu banii care s-ar cheltui acolo, noi ne pregătim vara în Elveţia şi toamna-iarna în Germania. N-am cerut nici un ban în plus. E şi concurenţa mai bună în străinătate", a contrat Roxana Luca. Pentru oficialii federaţiei, multipla campioană naţională nu mai face parte din lista de priorităţi. "Trebuie să facem nişte slalomuri. Ea are 25 de ani, nu mi-a intrat niciodată în finală la marile competiţii", spune Belu, care menţionează că, atunci când Luca a început patinajul, a sponsorizat-o timp de trei-patru ani. În realitate, Roxana a prins ultimul act al Europenelor în 2005, 2007 şi 2008, cel mai valoros rezultat fiind locul 15.
Sursa: Libertatea
joi, 11 februarie 2010
Bunicul cuiva :(
Mi se rupe sufletul de fiecare dată când revăd poza cu bătrânul din Cover. Mă duce cu gândul la bunicul meu, căruia îi simt lipsa tot mai des..
miercuri, 10 februarie 2010
Cea mai bună şcoală e cea de partid
Cele mai prestigioase şcoli din România, care îţi garantează succesul în domeniul în care activezi sau din care vrei să scoţi bani sînt de departe PDL, PSD şi PNL. Odată acceptat la cursuri, de multe ori intri pe locurile cu plată, taxa fiind în funcţie de aspiraţiile tale. După ce te rodezi în cîteva campanii electorale şi te dovedeşti a fi un elev conştiincios şi sîrguincios ţi se înmînează Cartea Cunoaşterii. Nu e groasă şi e uşor de ţinut minte. Partidul te pune în funcţii publice fie că ai legătură sau nu cu domeniul respectiv şi tu cotizezi la partid. Sau, după caz îţi foloseşti funcţia pentru a îndeplini orbeşte interesul partidului. Dacă îţi înveţi bine lecţia, mai ales tabla împărţirii şi răspunzi întotdeauna după placul ,,profesorilor“ vei avea numai note bune şi vei lua tot felul de premii şi prime. Ţi se permite şi să spargi tabla, să o violezi pe femeia de serviciu, să nu ai habar de ecuaţii şi în genere cam tot ce altfel ar fi imoral, ilegal, ilogic. A avea în CV referinţe bune de la o astfel de ,,instituţie de învăţămînt“deschide orie uşă din România, atît timp cît decanii partidului sînt la putere sau chiar şi în opoziţie, dar cu putere de decizie. Competenţa profesională, concursurile pe post şi aşa mai departe sînt pentru fraieri care nu au gustat încă din înţelepciunea vieţii de înregimentat politic. Cu tot mai mulţi absolvenţi de şcoli de partid, oamenii care au doar o facultate şi un master la bază încep să devină inutili. Posturile din sistemul bugetar încep să se atribuie tot mai frecvent pe bază de algoritm politic, iar firmele care lucrează pentru stat au şi ele şefi înregimentaţi politic. Jigodiile au ajuns astfel să conducă oraşe, judeţe şi o ţară întreagă, bine înfipte în posturi, avînd ca singură calitate sprijinul unor partide care se milogesc odată la patru ani pentru voturi şi în rest dau mure poporului. Poate că ar trebui ca toţi dintre noi să fim membri măcar într-un partid, ca să scăpăm de complexul acesta că nu sîntem la fel de ,,educaţi“ ca oamenii din diferite instituţii de stat.
luni, 8 februarie 2010
Vis? Premoniție?
M-am trezit atât de liniștită, atât de împăcată cu mine și atât de indiferentă la ce s-a întâmplat până acum. Un sentiment cald care îmi obligă mintea să-mi determine trupul să iasă afară, la aer curat, la lumină, să alerge, să iasă din amorțeala asta din ultimii ani. Simt că totuși am o durere înțepătoare în ceafă, apoi o secundă simt cum îmi trece un val înghețat peste frunte. Dar nu mă pierd, nu pot lăsa iar durerea de cap să îmi strice ziua asta frumoasă. Pentru că simt că vine o zi importantă, o zi splendidă, senină, așa cum mi-am dorit de mult timp.
Și încă e întuneric în cameră. Îmi spun că e imposibil. Eu simt că este miezul zilei și aud glasuri de copii. Trebuie să fie superb afară. "O rochiță flu flu de vară și niște săndăluțe comode, astăzi îmi las părul desfăcut, să respire. Vreau o bicicletă. Ba nu. Vreau role! Ce dor îmi e de role! Sunt la mama acasă. O să le iau înapoi. Astăzi. Vreau înghețată! Ce zic? Eu.. înghețată? Asta chiar că e o poftă ieșită din comun pentru mine. Chiar și așa. Vreau o înghețată mare, de căpșune. Când eram mică nu puteam să mănânc pentru că făceam alergie. De ce mi-oi fi adus aminte de asta?".
Încă e întuneric.. Cobor repede din pat și merg la geam. Cineva a blocat lumina de afară cu un material gros și greu. Bine că am scăpat de el. Deschid geamul. Ce aer cald! Și miroase a flori de cireș și încă a ceva dulce. "Probabil al doilea miros vine de la vecina de sub noi, care mereu gătește bunătățuri pentru nepoțeii veniți din Brașov", îmi spun.
Mai zăbovesc puțin la geam și mă așez confortabil. Ce de copii au ieșit la joacă! Nu am mai văzut atâția puști "în spatele blocului" de foarte mulți ani. Poate chiar de când eram eu mică și mă uitam cu durere le prietenii de afară, așteptând să îmi treacă ora de pedeapsă, pentru te miri ce încurcătură în care intrasem. Bineînțeles că nu eu am fost de vină. Eu eram doar omul nepotrivit în momentul și locul nepotrivit. Normal că nu mă credea nimeni.
Oricum, mulți copii! Lângă scara vecină, ferită la umbră, o văd pe Mangi. O strig "Heeei, Mangiiiii!". Nu aude. Oricum vorbește la telefon cu cineva. Probabil cu mama ei. Întotdeauna am plăcut-o pe mama lu' Mangi. Zâmbește mult și e plină de viață. În plus este foarte frumoasă. "Da, probabil că vorbește cu mama ei. O mai las puțin". Și văd că întinde mâna spre un băiețel rotofei, îl prinde bine și îl ajută să coboare de pe trotuar. Apoi se uită lung după el cât piciu se depărtează puțin și își face de lucru cu o mașinută roșie pe care nici nu o observasem până atunci. Vorbește în continuare la telefon.. Râd ca un copil fericit. E băiețelul ei! Nu-mi vine să cred! Ea care, spre deosebire de mine, nu se vedea prea curând mămică, uite că i s-a întâmplat. Și totuși băiețelul are sigur peste un an.
Imediat gândul îmi fuge la "fetițele mele", Georgia și Ely. Ultima dată când le-am văzut, doar Giorgia mergea fără ajutor, iar Ely încă se folosea de pereți, de scaune, de obiecte. "Dacă astăzi nu ajung la ele, măcar voi suna să întreb ce mai fac fetele. Nu îmi pot da seama.. câți ani ar trebui să aibă acum? Dacă Mangi are un băiețel atât de mare, înseamnă că ele.. Înseamnă că ele.. Ajutor!".
Mă îndepărtez de geam și mă uit spre pat. "Alin trebuie să știe! El întotdeauna are răspunsurile pregătite pentru mine. Indiferent că pun întrebări banale și enervant de copilărești, sau că îl întreb scurt și de nicăieri despre lucrurile care știu că îl dor. El mereu îmi răspunde, ca unui copil care vrea să învețe de toate. Și îi răspunde pe limba lui, nu îi retează orice curiozitate doar pentru că e mic și prostuț".
Alinu meu doarme. Adânc. Cu toate că stă ghemuit în colțul lui, pot să îi văd fața. Are cearcăne. Părul lui lung și ondulat îi vine peste gât. "Ce frumos ești! Tu mi-ai spus mereu că mă priveai în timp ce dormeam și că arătam ca un copil. Îmi spuneai că sunt frumoasă când dorm și când am somnul liniștit. Dar și că atunci când sunt agitată fac tot felul de fețe, vorbesc și mă cert în somn, mă ridic, vorbesc cu tine, dar dimineața nu îmi amintesc nimic. Acum îmi dau seama că eu nu prea te-am privit dormind. Preferam să îmi pierd timpul la calculator. Trebuie să te privesc mai des de acum încolo. Pentru că ești un frumos. Ca un grec, mai știi? Dar de ce ai nevoie de plapumă, când este atât de cald? Și nici măcar nu o tragi peste tine, tot ghemuit stai. U, ce e cu tine?".
Sar în pat, nu îmi este teamă că îl pot trezi, cu toate că doarme atât de adânc! "Într-o zi așa de senină ca asta nu poti dormi. Nu se acceptă!". Vreau să îl prind de mână, să îi desfac brațele pe care le ține împletite, dar mă opresc. În pumni ține telefonul lui, ăla vechi și vai de capul lui, pe care refuză să îl schimbe. "Of, iar telefonul ăsta?". Începe să vibreze nervos. Mă și sperie. Lioara!!! "Lioara? Ce nume frumos, ce tare i se potrivește! Cât de finuță e Lioara mea. Ce dor îmi este de ea. Am impresia că nu am mai văzut-o de ani. De mulți ani. Aș lua-o în brațe și aș necăji-o cu întrebările mele prostești. Una după alta, de nici nu are timp să gândească posibilele răspunsuri. Oricum știu că ea râde de întrebările, de bâlbele, de prostiile ce le spun și intră în jocurile mele de copii. Chiar îmi doresc să răspundă Alin la telefon. Hai, U, răspunde. Wake up! U, nu auzi? Pui, te rog răspunde, e Lioara mea la telefon!". Dar el doarme în continuare, este prea obosit. Simt și eu oboseala lui. E adâncă. Mă uit la telefon și văd 23 de apeluri pierdute. Bateria e pe sfârșite.. "De când timp dormi, u?".
Vreau să se trezească, să mă vadă că în sfârșit îl privesc și eu. Să îi zâmbesc larg, așa cum se întâmpla înainte, dimineața. Să îmi răspundă la fel. Să ne spunem cât de tare ne iubim și ce zi frumoasă ne așteaptă. Și că astăzi nu mergem la muncă, așa că ne putem plimba, putem merge pe terasă la Pauza Mare, ne vom întâlni cu băieții, cu Cilla, Simona, cu fetele. Că astăzi vine Vio să ne spună cum a fost la concert, că trece și Pepe mai târziu și poate și Dordea mai pe seară. Să îmi spună că ziua asta e doar pentru noi și că pentru seara asta mai are o surpriză pentru mine. Așa mă răsfăța înainte.. cu surprize! "Dacă ești cuminte, astăzi am o surpriză pentru tine! Și nu mă bate la cap că nu îți spun. Ralu, nu mai insista. Ai răbdare. Biiine, hai că-ți spun..".
Nu mă aude, nu se mișcă, parcă nici nu resiră. Ba da, respiră, dar greu. Arunc o privire prin cameră. Toate sunt împrăștiare. Haine, poze, ziare, pachete cu țigări. Nu înțeleg! Dar parcă nici nu îmi pasă.
Mă uit în continuare la el. Cât e de frumos. Parcă îmi vine să îl strâng în brațe tare, tare. Am impresia că nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Am același sentiment pe care l-am simțit când mă uitam la Mangi, când am văzut scris Lioara, când mi-am amintit de părinții mei care mă așteaptă acasă, de fetițe, de prietenii de la club.
Simt că amețesc. Lejer. Apoi tot mai tare. Se învârte. "Hei, așa îi spuneam lui Alin când mă puneam în pat, după o zi lungă. U, se învârte! Și el îmi dădea repede un calmant, mă mângâia pe frunte, îmi săruta ochii și îmi spunea să stau liniștită, pentru că el nu pleacă de lângă mine. Acum se învârte la fel de tare. Sper doar să nu înceapă durerea de cap, doar atât".
Mai rabd durerea o perioadă. Alin se sperie în somn și se trezește. Se uită în cameră după mine și cu toate astea nu mă vede. Nu vede că sunt lângă geam, nerăbdătoare și zâmbitoare și fericită și caldă. Așa cum îi plăcea să mă vadă înainte. Se uită pierdut la felefon, de parcă ar aștepta un semn. Îl bagă sub pernă și se ridică din pat. Stă cu pirivirea pierdută în pământ și bărbia i se strânge. Se încruntă. După un timp oftează și izbucnește în plâns. Un plâns tăcut. Văd că înghite în sec de parcă încearcă să își potolească vorbele care vor să iasă. Se străduiește să nu scoată niciun zgomot, dar lacrimile îi curg șiroaie. Șe așează pe pat, sleit de puteri.
Nu înțeleg! Mă uit la el și nu înțeleg. Alin nu e așa. Aproape că nu îl recunosc. Îi vorbesc. "U, ce s-a întâmplat? Te rog, vorbește cu mine! Măcar uită-te la mine. Pui, mi se rupe inima. De ce suferi așa? Mă lași să te iau în brațe?". Nu îmi răspunde, mă ignoră. Probabil că este foarte departe. Probabil că îl frământă ceva de mult timp. De-asta are cearcăne, de-asta nu se îngrijește de el, de casă.
Mă uit uimită cum stă ca un sărman neputincios.. Minute după minute..
Mă strigă.. Încet, doar pentru el.. "Ralu!". "U, sunt aici! Lângă tine, nu mă vezi?".
Nu, nu mă vede. Nici nu mă aude. Nu mă mai simte. Acum îmi dau seama.
Mă mai strigă odată. După câteva minute, la fel.
Doare. Simt multă durere. Durerea lui. Durerea lor. Durerea mea.
S-a terminat. Prea repede! Aveam atâtea de făcut!
Și încă e întuneric în cameră. Îmi spun că e imposibil. Eu simt că este miezul zilei și aud glasuri de copii. Trebuie să fie superb afară. "O rochiță flu flu de vară și niște săndăluțe comode, astăzi îmi las părul desfăcut, să respire. Vreau o bicicletă. Ba nu. Vreau role! Ce dor îmi e de role! Sunt la mama acasă. O să le iau înapoi. Astăzi. Vreau înghețată! Ce zic? Eu.. înghețată? Asta chiar că e o poftă ieșită din comun pentru mine. Chiar și așa. Vreau o înghețată mare, de căpșune. Când eram mică nu puteam să mănânc pentru că făceam alergie. De ce mi-oi fi adus aminte de asta?".
Încă e întuneric.. Cobor repede din pat și merg la geam. Cineva a blocat lumina de afară cu un material gros și greu. Bine că am scăpat de el. Deschid geamul. Ce aer cald! Și miroase a flori de cireș și încă a ceva dulce. "Probabil al doilea miros vine de la vecina de sub noi, care mereu gătește bunătățuri pentru nepoțeii veniți din Brașov", îmi spun.
Mai zăbovesc puțin la geam și mă așez confortabil. Ce de copii au ieșit la joacă! Nu am mai văzut atâția puști "în spatele blocului" de foarte mulți ani. Poate chiar de când eram eu mică și mă uitam cu durere le prietenii de afară, așteptând să îmi treacă ora de pedeapsă, pentru te miri ce încurcătură în care intrasem. Bineînțeles că nu eu am fost de vină. Eu eram doar omul nepotrivit în momentul și locul nepotrivit. Normal că nu mă credea nimeni.
Oricum, mulți copii! Lângă scara vecină, ferită la umbră, o văd pe Mangi. O strig "Heeei, Mangiiiii!". Nu aude. Oricum vorbește la telefon cu cineva. Probabil cu mama ei. Întotdeauna am plăcut-o pe mama lu' Mangi. Zâmbește mult și e plină de viață. În plus este foarte frumoasă. "Da, probabil că vorbește cu mama ei. O mai las puțin". Și văd că întinde mâna spre un băiețel rotofei, îl prinde bine și îl ajută să coboare de pe trotuar. Apoi se uită lung după el cât piciu se depărtează puțin și își face de lucru cu o mașinută roșie pe care nici nu o observasem până atunci. Vorbește în continuare la telefon.. Râd ca un copil fericit. E băiețelul ei! Nu-mi vine să cred! Ea care, spre deosebire de mine, nu se vedea prea curând mămică, uite că i s-a întâmplat. Și totuși băiețelul are sigur peste un an.
Imediat gândul îmi fuge la "fetițele mele", Georgia și Ely. Ultima dată când le-am văzut, doar Giorgia mergea fără ajutor, iar Ely încă se folosea de pereți, de scaune, de obiecte. "Dacă astăzi nu ajung la ele, măcar voi suna să întreb ce mai fac fetele. Nu îmi pot da seama.. câți ani ar trebui să aibă acum? Dacă Mangi are un băiețel atât de mare, înseamnă că ele.. Înseamnă că ele.. Ajutor!".
Mă îndepărtez de geam și mă uit spre pat. "Alin trebuie să știe! El întotdeauna are răspunsurile pregătite pentru mine. Indiferent că pun întrebări banale și enervant de copilărești, sau că îl întreb scurt și de nicăieri despre lucrurile care știu că îl dor. El mereu îmi răspunde, ca unui copil care vrea să învețe de toate. Și îi răspunde pe limba lui, nu îi retează orice curiozitate doar pentru că e mic și prostuț".
Alinu meu doarme. Adânc. Cu toate că stă ghemuit în colțul lui, pot să îi văd fața. Are cearcăne. Părul lui lung și ondulat îi vine peste gât. "Ce frumos ești! Tu mi-ai spus mereu că mă priveai în timp ce dormeam și că arătam ca un copil. Îmi spuneai că sunt frumoasă când dorm și când am somnul liniștit. Dar și că atunci când sunt agitată fac tot felul de fețe, vorbesc și mă cert în somn, mă ridic, vorbesc cu tine, dar dimineața nu îmi amintesc nimic. Acum îmi dau seama că eu nu prea te-am privit dormind. Preferam să îmi pierd timpul la calculator. Trebuie să te privesc mai des de acum încolo. Pentru că ești un frumos. Ca un grec, mai știi? Dar de ce ai nevoie de plapumă, când este atât de cald? Și nici măcar nu o tragi peste tine, tot ghemuit stai. U, ce e cu tine?".
Sar în pat, nu îmi este teamă că îl pot trezi, cu toate că doarme atât de adânc! "Într-o zi așa de senină ca asta nu poti dormi. Nu se acceptă!". Vreau să îl prind de mână, să îi desfac brațele pe care le ține împletite, dar mă opresc. În pumni ține telefonul lui, ăla vechi și vai de capul lui, pe care refuză să îl schimbe. "Of, iar telefonul ăsta?". Începe să vibreze nervos. Mă și sperie. Lioara!!! "Lioara? Ce nume frumos, ce tare i se potrivește! Cât de finuță e Lioara mea. Ce dor îmi este de ea. Am impresia că nu am mai văzut-o de ani. De mulți ani. Aș lua-o în brațe și aș necăji-o cu întrebările mele prostești. Una după alta, de nici nu are timp să gândească posibilele răspunsuri. Oricum știu că ea râde de întrebările, de bâlbele, de prostiile ce le spun și intră în jocurile mele de copii. Chiar îmi doresc să răspundă Alin la telefon. Hai, U, răspunde. Wake up! U, nu auzi? Pui, te rog răspunde, e Lioara mea la telefon!". Dar el doarme în continuare, este prea obosit. Simt și eu oboseala lui. E adâncă. Mă uit la telefon și văd 23 de apeluri pierdute. Bateria e pe sfârșite.. "De când timp dormi, u?".
Vreau să se trezească, să mă vadă că în sfârșit îl privesc și eu. Să îi zâmbesc larg, așa cum se întâmpla înainte, dimineața. Să îmi răspundă la fel. Să ne spunem cât de tare ne iubim și ce zi frumoasă ne așteaptă. Și că astăzi nu mergem la muncă, așa că ne putem plimba, putem merge pe terasă la Pauza Mare, ne vom întâlni cu băieții, cu Cilla, Simona, cu fetele. Că astăzi vine Vio să ne spună cum a fost la concert, că trece și Pepe mai târziu și poate și Dordea mai pe seară. Să îmi spună că ziua asta e doar pentru noi și că pentru seara asta mai are o surpriză pentru mine. Așa mă răsfăța înainte.. cu surprize! "Dacă ești cuminte, astăzi am o surpriză pentru tine! Și nu mă bate la cap că nu îți spun. Ralu, nu mai insista. Ai răbdare. Biiine, hai că-ți spun..".
Nu mă aude, nu se mișcă, parcă nici nu resiră. Ba da, respiră, dar greu. Arunc o privire prin cameră. Toate sunt împrăștiare. Haine, poze, ziare, pachete cu țigări. Nu înțeleg! Dar parcă nici nu îmi pasă.
Mă uit în continuare la el. Cât e de frumos. Parcă îmi vine să îl strâng în brațe tare, tare. Am impresia că nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Am același sentiment pe care l-am simțit când mă uitam la Mangi, când am văzut scris Lioara, când mi-am amintit de părinții mei care mă așteaptă acasă, de fetițe, de prietenii de la club.
Simt că amețesc. Lejer. Apoi tot mai tare. Se învârte. "Hei, așa îi spuneam lui Alin când mă puneam în pat, după o zi lungă. U, se învârte! Și el îmi dădea repede un calmant, mă mângâia pe frunte, îmi săruta ochii și îmi spunea să stau liniștită, pentru că el nu pleacă de lângă mine. Acum se învârte la fel de tare. Sper doar să nu înceapă durerea de cap, doar atât".
Mai rabd durerea o perioadă. Alin se sperie în somn și se trezește. Se uită în cameră după mine și cu toate astea nu mă vede. Nu vede că sunt lângă geam, nerăbdătoare și zâmbitoare și fericită și caldă. Așa cum îi plăcea să mă vadă înainte. Se uită pierdut la felefon, de parcă ar aștepta un semn. Îl bagă sub pernă și se ridică din pat. Stă cu pirivirea pierdută în pământ și bărbia i se strânge. Se încruntă. După un timp oftează și izbucnește în plâns. Un plâns tăcut. Văd că înghite în sec de parcă încearcă să își potolească vorbele care vor să iasă. Se străduiește să nu scoată niciun zgomot, dar lacrimile îi curg șiroaie. Șe așează pe pat, sleit de puteri.
Nu înțeleg! Mă uit la el și nu înțeleg. Alin nu e așa. Aproape că nu îl recunosc. Îi vorbesc. "U, ce s-a întâmplat? Te rog, vorbește cu mine! Măcar uită-te la mine. Pui, mi se rupe inima. De ce suferi așa? Mă lași să te iau în brațe?". Nu îmi răspunde, mă ignoră. Probabil că este foarte departe. Probabil că îl frământă ceva de mult timp. De-asta are cearcăne, de-asta nu se îngrijește de el, de casă.
Mă uit uimită cum stă ca un sărman neputincios.. Minute după minute..
Mă strigă.. Încet, doar pentru el.. "Ralu!". "U, sunt aici! Lângă tine, nu mă vezi?".
Nu, nu mă vede. Nici nu mă aude. Nu mă mai simte. Acum îmi dau seama.
Mă mai strigă odată. După câteva minute, la fel.
Doare. Simt multă durere. Durerea lui. Durerea lor. Durerea mea.
S-a terminat. Prea repede! Aveam atâtea de făcut!
duminică, 7 februarie 2010
They may not know how much you ment to me..
Sunt home alone în seara asta, pentru că Țake și prietenii și-au dat iar întânire la Cover, pentru un nou concert marca Icar. Iar eu nu m-am simțit în stare de a mă îmbrăca. Musai cu o haină mai groasă, trasă peste ceva lejer. Pentru că afară este mult prea frig, iar în club mult prea cald. Și m-am săturat de câte ori am răcit iarna asta, din cauză că m-am înfofolit exagerat. Astăzi mi-a fost greu și să port discuții. Nu aș fi fost în stare să stau câteva ore în gălăgie, fum și să și fiu activă. Mă păstrez pentru nopțile de primăvară. Până atunci hibernez în continuare.
Week-end-ul acesta am reușit să fac totuși un lucru bun. M-am înarmat cu răbdare și am văzut The Imaginarium of Doctor Parnassus. "Nimic nu este permanent. Nici măcar moartea!".
Am vrut tare mult să văd filmul ăsta pentru ultimele secvențe ale lui Heath Ledger, pentru românul Emil Hoștină, Johnny Depp și pentru Lily Cole, o actriță-model hidos de frumoasă. Un chip ciudat, de păpușă de porțelan, care mie îmi dă fiori reci. Fata asta parcă cere numai roluri creepy și pictoriale de Halloween. In the end.. actori buni, universuri fantastice, costume și decoruri super, dar lipsește răspunsul la întrebarea aia tipic jurnalistică: ȘI CE DACĂ? Nu este deloc un film pentru tot publicul, dar este cu siguranță de văzut! Din aproximativ aceeași categorie de filme.. îmi doresc să văd și Alice in Wonderland, dar mai am de așteptat. Sunt curioasă cât va mai continua Depp cu rolurile de acest gen, care să-i facă fericiți copiii personali și mai ales dacă o să mi se pună vreodată pata și voi spune "Gata, ești pierdut. Nu îți mai revi așa curând." Aparent fără legătură - refuz în continuare Avatarul :)
Și pentru că în seara asta am rămas acasă trebuie să ascult și eu ceva. Nu pe Țache, pentru că știu albumul pe de rost, ci pe Katie Melua.
Preferata mea :)
:)
Pentru că este preferata Lioarei :)
Week-end-ul acesta am reușit să fac totuși un lucru bun. M-am înarmat cu răbdare și am văzut The Imaginarium of Doctor Parnassus. "Nimic nu este permanent. Nici măcar moartea!".
Am vrut tare mult să văd filmul ăsta pentru ultimele secvențe ale lui Heath Ledger, pentru românul Emil Hoștină, Johnny Depp și pentru Lily Cole, o actriță-model hidos de frumoasă. Un chip ciudat, de păpușă de porțelan, care mie îmi dă fiori reci. Fata asta parcă cere numai roluri creepy și pictoriale de Halloween. In the end.. actori buni, universuri fantastice, costume și decoruri super, dar lipsește răspunsul la întrebarea aia tipic jurnalistică: ȘI CE DACĂ? Nu este deloc un film pentru tot publicul, dar este cu siguranță de văzut! Din aproximativ aceeași categorie de filme.. îmi doresc să văd și Alice in Wonderland, dar mai am de așteptat. Sunt curioasă cât va mai continua Depp cu rolurile de acest gen, care să-i facă fericiți copiii personali și mai ales dacă o să mi se pună vreodată pata și voi spune "Gata, ești pierdut. Nu îți mai revi așa curând." Aparent fără legătură - refuz în continuare Avatarul :)
Și pentru că în seara asta am rămas acasă trebuie să ascult și eu ceva. Nu pe Țache, pentru că știu albumul pe de rost, ci pe Katie Melua.
Preferata mea :)
:)
Pentru că este preferata Lioarei :)
miercuri, 3 februarie 2010
Se întâmplă și lucruri pozitive. Ion Gavrilă Ogoranu, personaj de film
Povestea Grupului Gavrilă, primul film al trilogiei „Apoape linişte“ despre Rezistenţa Anticomunistă. „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin. Regizorul Constantin Popescu jr. a relatat în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş greutăţile prin care a trecut pînă la realizarea peliculei. Ion Gavrilă Ogoanu este interpretat de actorul Constantin Diţă. Personajele au numele reale ale luptătorilor anticomunişti ai Grupului Gavrilă care au activat în Munţii Făgăraşului. Filmul va avea, în curînd, o premieră şi la Făgăraş.
Filmul de lungmetraj „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin care se va desfăşura în perioada 11-21 februarie 2010. Este unul dintre filmele româneşti cele mai aşteptate în cinematografe încă din toamna anului trecut. Subiectul este unul de excepţie şi se referă la activitatea grupului de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu.
Regia şi scenariul sînt semnate de Constantin Popescu jr, reprezentant al noului val de regizori. Foştii luptători anticomunişti vor fi interpretaţi, într-o distribuţie exclusiv masculină, de către actori tineri precum Constantin Diţă aflat la primul său rol principal într-un lungmetraj, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alexandru Potoceanu şi Mihai Constantin. La Festivaul Filmului de la Berlin, „Ursul de Aur“, „Portretul luptătorului la tinereţe“ va fi prezentat la secţiunea „Forum“.
Drama luptătorului anticomunist
“Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a trilogiei „Aproape linişte” al cărui subiect îl constituie lupta anticomunistă din România. În această primă parte, regizorul Popescu a ales să prezinte activitatea Grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului. Conform relatărilor regizorului, nu lipsesc din scenă cele mai dure momente ale luptei anticomuniste ale Grupului Gavrilă. Nefericitul eveniment petrecut în curtea lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cînd Remus Sofonea, zis Brâncoveanu, din Drăguş s-a împuşcat, iar Laurean Haşu, zis Leu, din Breaza, a fost rănit grav de glonte. A fost încrustată pe pelicula filmului o scenă dramatică dată de confruntarea luptătorilor cu trupele de securitate într-un şopron din Ileni în care a fost implicat Toma Pirău, zis Porâmbu. Partea a doua a trilogiei care se va denumi „Elisabeta“ se va referi la activitatea revoluţionară a Elisabetei Rizea şi a soţului ei Gheorghe Rizea. Ultima partea cea care a dat denumirea trilogiei „Aproape linişte“ se va referi la lupta dusă de fraţii Arnăuţoiu de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, grupul denumit „Haiducii Muscelului“. Regizorul Constantin Popescu jr. a stat de vorbă cu Monitorul de Făgăraş, oferind, în exclusivitate, povestea filmului „Portretul luptărorului la tinereţe“. Totodată a acceptat, ca după „Ursul de Aur“ de la Berlin să prezinte filmul, în premieră, şi la Făgăraş, acţiune organizată de Monitorul de Făgăraş.
„O lume care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei“
„Portretul luptătorului la tinereţe"este primul film din cele trei pe care intenţionez să le regizez despre rezistenţa anticomunistă. Primul film prezintă grupul de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cred că este important să discutăm despre perioada anilor '50 şi despre grupurile de partizani români, chiar dacă unele dintre nume sînt, într-un fel sau altul, mai puţin cunoscute ori într-o oarecare măsură controversate. Decizia de a face acest film nu a fost uşoară. Am luat-o greu, pentru că nu ştiam multe lucruri despre acea perioadă. Nu mă identificam cu o imagine pe care nu o înţelegeam. Am citit însă lucruri care m-au zdruncinat. Exemple despre oameni care au suferit cumplit şi care şi-au dedicat viaţa unei idei mai întâlnisem, dar păreau în mintea mea doar nişte personaje şi atât. Oamenii despre care am citit au rămas vii în mintea mea mult după ce am închis cărţile, chiar dacă ştiam că aproape niciunul nu mai era în viaţă. Poveştile lor au reuşit să mă facă să-mi pun întrebări legate de curaj, rezistenţă, eroism şi despre puterea de a îndura. Ce simţeau, cum trăiau, ce tristeţi ori frustrări au adunat în toţi anii aceia, cât de singuri s-au simţit, cât de greu le-a fost? Ce i-a determinat să nu accepte, să ia deciziile pe care le-au luat? Aş fi fost oare în stare să mă comport asemeni lor, în condiţii asemănătoare măcar? Mi se pare şi astăzi atât de greu de înţeles puterea lor interioară, caracterele lor tari (şi peste ani va fi la fel, sunt sigur, am să mă tot întreb lucrurile astea). Nu ştiu dacă am priceput pe deplin totul, mă îndoiesc. Nu sunt întru-totul de acord cu toate hotărârile lor ori cu toate opţiunile lor. Dar măsura în care au acceptat să lupte şi să dea piept cu necunoscutul m-a făcut să mă hotărăsc să spun aceste poveşti, aşa cum m-am priceput mai bine. Acestea au fost câteva dintre motivele care m-au îndemnat să fac acest film. Au urmat apoi luni de documentare, vizionări de filme de arhivă şi interviuri, poveşti despre canal şi despre grupurile de rezistenţă, anchete, stenograme. Am descoperit o lume care îmi era străină, dar care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei. Nişte oameni care au suferit într-o tăcere adâncă, într-o linişte aproape desăvârşită, fără să se bată cu pumnul în piept şi care au murit (mulţi dintre ei) neştiuţi de nimeni, îngropaţi de securitate în locuri rămase până astăzi necunoscute“ a povestit regizorul Constantin Popescu jr. pentru Monitorul de Făgăraş.
Este un film despre demnitate
„Am hotărât să fac un film despre nişte tineri, nu neapărat despre o ideologie. Despre anii deciziilor ciudate, grăbite, dar poate fundamentale şi drepte. Despre demnitate, despre puterea unui om de a face ceea ce crede de cuviinţă, în viaţă, aşa cum îi dictează conştiinţa şi buna măsura a lucrurilor, valori pe care le întâlnesc astăzi atât de rar, cu adevărat, în jurul meu. Cu siguranţă, filmul va fi o experienţă diferită. Ne-am străduit, toată echipa, (în primul rând actorii, care m-au sprijinit enorm şi cărora le mulţumesc pentru răbdare şi abnegaţie) să facem ceva diferit, care să impresioneze, într-un fel sau altul, dar fără să inovăm, de fapt. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.
Filmul nu este realizat într-o manieră tradiţională. Este cinema-ul meu şi nu ştiu cum o să fie acceptat de către public. Este o privire personală asupra acelei perioade, nu este o imagine hagiografică şi nici un bestiar. M-am străduit să fiu onest, cum spuneam şi să redau faptele, nimic mai mult, fără să comentez, fără să judec. Întâmplările sunt în proporţie de peste 90% autentice, am intervenit cât se poate de puţin asupra lor, asupra locurilor unde s-au petrecut şi pe cât posibil am păstrat anotimpul şi datele reale. Schimbările pe care le-am făcut în poveste apar din raţiuni de producţie, pur şi simplu. Cu toate că producătorul filmului (Titi Popescu, tatăl meu) a fost mai mult decât înţelegător şi m-a sprijinit din răsputeri (ca şi domnul Mihai Constantinescu, vicepreşedintele AFDPR), timpul, programul actorilor şi partea financiară a producţiei nu ne-au permis, uneori, să filmăm tot ce mi-am propus. Filmările au durat mult, din primăvara anului 2008 până în primăvara anului 2009, cu întreruperi, desigur. Am filmat în apropierea Braşovului, Făgăraşului, Sibiului şi în Bucegi. A fost o producţie dificilă, cu peste o sută de actori şi peste trei sute de figuranţi. Costumele şi toate armele sunt strict autentice, din perioada respectivă, ba chiar am avut parte de un ajutor nesperat din partea rudelor unora dintre luptători care ne-au ajutat cu haine autentice din vremurile acele şi cu sprijinul lor moral, în unele locuri pe unde am filmat“a adăugat regizorul.
„N-am făcut filmul cu gîndul la vreun festival“
„Occidentul a mai văzut, însă, astfel de filme, poate mai bine realizate şi cu buget mai mare decât am avut eu. În afară de asta, filmul va putea fi judecat cu adevărat doar atunci când vor fi gata şi celelalte două părţi, pentru că pe de-o parte personajele din cele trei filme interacţionează, se regăsesc din poveste în poveste şi pe de altă parte pentru că stilistic, vizual şi narativ filmele vor fi foarte diferite între ele, astfel că experienţa cinematografică va fi completă doar atunci când vor putea fi vizionate toate trei. Nu am făcut filmul cu gândul la vreun festival. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că am fost selecţionat în Forum-ul Berlinalei. Am vrut să vorbesc despre o parte a istoriei cunoscută mai puţin, cum spuneam, dar maniera în care am realizat filmul este una dificilă. Totul este oarecum supărător, poate chiar agasant la acest film. Solicită atenţia spectatorului din multe puncte de vedere. Dar aşa am dorit să fie, pe de o parte pentru că nu cred că pot privi lejer şi cu umor un astfel de subiect, pe de altă parte pentru că asta este impresia cu care am rămas după lunile de lectură a unor arhive şi a materialelor memorialistice. Nu am reţinut doar imagini, ci şi senzaţii, o suită de fragmente, mai mult sau mai puţin impresionante, unele supărătoare, de care nu reuşeam să scap, altele mai puternice, altele agasante. Ei bine, amestecul acesta de imagini, sunete şi senzaţii mi-a dictat cum ar trebui să arate filmul. Şi recunosc că nu este uşor de privit, în primul rând pentru că este ceva mai lung, nu pentru că ar fi violent sau agresiv. Cred că este un film care va intriga, cu siguranţă. Dar dacă poate răspunde unor întrebări, este îndeajuns“ povesteşte tînărul regizor.
Personajele filmului au numele reale ale luptătorilor
„Am încercat să folosesc actori tineri în distribuţie, oameni care să aibă vârsta luptătorilor la vremea aceea, lucru care m-a ajutat foarte tare. I-am rugat să se folosească şi de propriile lor personalităţi în conturarea fiecărui personaj în parte şi acest lucru a dat o notă proaspătă, veridică, în multe ocazii, secvenţelor filmate. Am încercat să imaginez, pornind de la fotografiile pe care luptătorii şi le-au făcut în păduri, o imagine cât mai exactă a acelor zile şi nopţi grele prin care au trecut. Am folosit şi peliculă alb-negru, pe 16 mm, care să aducă o imagine şi mai aproape de nişte momente îndepărtate în timp, dar puternice. Lipsa sonorului, în anumite momente, marchează şi mai puternic momentele triste. Am încercat să imaginez şi unele momente în care zâmbeau, râdeau şi se simţeau liberi, tineri şi puternici, dar şi momentele de singurătate şi dezamăgire, momentele în care aproape că nu mai vedeau ieşirea din acest infern. Am folosit în film numele reale ale luptătorilor, dar am modificat biografiile lor şi unele dintre locurile unde s-au întâmplat unele dintre evenimente. La urma urmelor este un film inspirat de întâmplări reale, dar este o operă de ficţiune. Subiectul are un specific local, nu ştiu câtă lume este interesată de un asemenea subiect, abordat într-o manieră frustă, simplă şi directă. Mă refer în primul rând la publicul european, nu la cel din ţară. Dar poate mă înşel şi filmul va prinde. Poate că lumea va fi curioasă. Naraţiunea nu este neapărat lineară, clasică, nu este nici un film de acţiune, nu urmăresc cu obstinaţie un singur personaj, ci un grup de oameni, filmul este portretul unui grup, al unei perioade, al unei senzaţii, nu al unui personaj, e dificil de explicat. Am în permanenţă îndoieli în privinţa muncii mele, aşa că mi-e greu s-o calific just sau s-o descriu“ spune regizorul.
„Am prezentat o bucată din istoria ţării mele“
Ştiu că unii poate nu vor fi de acord cu unele secvenţe, cu unele hotărâri regizorale pe care le-am luat. Dar povestea aceasta a trecut prin mine, unele lucruri le-am înţeles dincolo de rândurile cărţilor pe care le-am citit despre rezistenţa armată anticomunistă din România. Şi reprezintă şi punctul meu de vedere. Mai sunt puţini dintre cei care cu adevărat ştiu sau înţeleg cum a fost atunci. Mărturisesc că aştept cu emoţie premiera filmului. Mi-e tot timpul teamă că lumea va spune că lucrurile nu au stat aşa. Dar munca la acest film a fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut până acum şi sper ca imaginea mea despre anii aceia şi despre evenimentele acelea să nu fi fost una greşită. Şi dacă este aşa, filmul acesta nu este decât un prim pas. Poate cei care se vor apleca asupra acestor poveşti, peste ani, vor reuşi să afle mai multe şi să înţeleagă - poate mai bine decât am făcut-o eu - aceste întâmplări dramatice.
Consider că am făcut un film onest, fără părtinire, neatins de patimă. Am prezentat o bucată din istoria ţării mele despre care eu unul nu ştiam mai nimic cu şase ani în urmă. Am încercat, după puterile mele, să arunc o privire obiectivă şi liniştită asupra unor momente învăluite într-o aură de necunoaştere dintr-o perioadă neliniştită a istoriei. Măsura în care am reuşit rămâne sa fie luată în seamă sau nu. Cred că este, însă, un început. Şi asta este bine. Şi mai cred că dincolo de orice discuţii sau opinii, multora dintre cei care au rezistat cu arma în mână în munţi trebuie să le fim cu toţii recunoscători, fie şi numai pentru demnitatea de care au dat dovadă în viaţă“şi-a încheiat povestea în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş, regizorul Constantin Popescu.
Luptătorii din munţi, Grupul Gavrilă
Ion Gavrilă Ogiranu, zis Moşu
Remus Sofonea, zis Brâncoveanu
Laurean Haşu, zis Leu
Gheorghe Haşu, zis Ghiţă
Andrei Haşu, zis Baciu
Ion Chiujdea, zis Profesorul
Toma Pirău, zis Porâmbu
Victor Metea
Jean Pop, zis Fileru
Nelu Novac
Gelu Novac
Silviu Socol
Ion Ilioi
Nicolae Mazilu
Ion Mogoş
Mi-am permis să preiau de pe site-ul www.monitorfg.ro toate comentariile cititorilor, pentru că reacția făgărășenilor vis-a-vis de acest subiect contează enorm!
Filmul de lungmetraj „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin care se va desfăşura în perioada 11-21 februarie 2010. Este unul dintre filmele româneşti cele mai aşteptate în cinematografe încă din toamna anului trecut. Subiectul este unul de excepţie şi se referă la activitatea grupului de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu.
Regia şi scenariul sînt semnate de Constantin Popescu jr, reprezentant al noului val de regizori. Foştii luptători anticomunişti vor fi interpretaţi, într-o distribuţie exclusiv masculină, de către actori tineri precum Constantin Diţă aflat la primul său rol principal într-un lungmetraj, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alexandru Potoceanu şi Mihai Constantin. La Festivaul Filmului de la Berlin, „Ursul de Aur“, „Portretul luptătorului la tinereţe“ va fi prezentat la secţiunea „Forum“.
Drama luptătorului anticomunist
“Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a trilogiei „Aproape linişte” al cărui subiect îl constituie lupta anticomunistă din România. În această primă parte, regizorul Popescu a ales să prezinte activitatea Grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului. Conform relatărilor regizorului, nu lipsesc din scenă cele mai dure momente ale luptei anticomuniste ale Grupului Gavrilă. Nefericitul eveniment petrecut în curtea lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cînd Remus Sofonea, zis Brâncoveanu, din Drăguş s-a împuşcat, iar Laurean Haşu, zis Leu, din Breaza, a fost rănit grav de glonte. A fost încrustată pe pelicula filmului o scenă dramatică dată de confruntarea luptătorilor cu trupele de securitate într-un şopron din Ileni în care a fost implicat Toma Pirău, zis Porâmbu. Partea a doua a trilogiei care se va denumi „Elisabeta“ se va referi la activitatea revoluţionară a Elisabetei Rizea şi a soţului ei Gheorghe Rizea. Ultima partea cea care a dat denumirea trilogiei „Aproape linişte“ se va referi la lupta dusă de fraţii Arnăuţoiu de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, grupul denumit „Haiducii Muscelului“. Regizorul Constantin Popescu jr. a stat de vorbă cu Monitorul de Făgăraş, oferind, în exclusivitate, povestea filmului „Portretul luptărorului la tinereţe“. Totodată a acceptat, ca după „Ursul de Aur“ de la Berlin să prezinte filmul, în premieră, şi la Făgăraş, acţiune organizată de Monitorul de Făgăraş.
„O lume care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei“
„Portretul luptătorului la tinereţe"este primul film din cele trei pe care intenţionez să le regizez despre rezistenţa anticomunistă. Primul film prezintă grupul de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cred că este important să discutăm despre perioada anilor '50 şi despre grupurile de partizani români, chiar dacă unele dintre nume sînt, într-un fel sau altul, mai puţin cunoscute ori într-o oarecare măsură controversate. Decizia de a face acest film nu a fost uşoară. Am luat-o greu, pentru că nu ştiam multe lucruri despre acea perioadă. Nu mă identificam cu o imagine pe care nu o înţelegeam. Am citit însă lucruri care m-au zdruncinat. Exemple despre oameni care au suferit cumplit şi care şi-au dedicat viaţa unei idei mai întâlnisem, dar păreau în mintea mea doar nişte personaje şi atât. Oamenii despre care am citit au rămas vii în mintea mea mult după ce am închis cărţile, chiar dacă ştiam că aproape niciunul nu mai era în viaţă. Poveştile lor au reuşit să mă facă să-mi pun întrebări legate de curaj, rezistenţă, eroism şi despre puterea de a îndura. Ce simţeau, cum trăiau, ce tristeţi ori frustrări au adunat în toţi anii aceia, cât de singuri s-au simţit, cât de greu le-a fost? Ce i-a determinat să nu accepte, să ia deciziile pe care le-au luat? Aş fi fost oare în stare să mă comport asemeni lor, în condiţii asemănătoare măcar? Mi se pare şi astăzi atât de greu de înţeles puterea lor interioară, caracterele lor tari (şi peste ani va fi la fel, sunt sigur, am să mă tot întreb lucrurile astea). Nu ştiu dacă am priceput pe deplin totul, mă îndoiesc. Nu sunt întru-totul de acord cu toate hotărârile lor ori cu toate opţiunile lor. Dar măsura în care au acceptat să lupte şi să dea piept cu necunoscutul m-a făcut să mă hotărăsc să spun aceste poveşti, aşa cum m-am priceput mai bine. Acestea au fost câteva dintre motivele care m-au îndemnat să fac acest film. Au urmat apoi luni de documentare, vizionări de filme de arhivă şi interviuri, poveşti despre canal şi despre grupurile de rezistenţă, anchete, stenograme. Am descoperit o lume care îmi era străină, dar care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei. Nişte oameni care au suferit într-o tăcere adâncă, într-o linişte aproape desăvârşită, fără să se bată cu pumnul în piept şi care au murit (mulţi dintre ei) neştiuţi de nimeni, îngropaţi de securitate în locuri rămase până astăzi necunoscute“ a povestit regizorul Constantin Popescu jr. pentru Monitorul de Făgăraş.
Este un film despre demnitate
„Am hotărât să fac un film despre nişte tineri, nu neapărat despre o ideologie. Despre anii deciziilor ciudate, grăbite, dar poate fundamentale şi drepte. Despre demnitate, despre puterea unui om de a face ceea ce crede de cuviinţă, în viaţă, aşa cum îi dictează conştiinţa şi buna măsura a lucrurilor, valori pe care le întâlnesc astăzi atât de rar, cu adevărat, în jurul meu. Cu siguranţă, filmul va fi o experienţă diferită. Ne-am străduit, toată echipa, (în primul rând actorii, care m-au sprijinit enorm şi cărora le mulţumesc pentru răbdare şi abnegaţie) să facem ceva diferit, care să impresioneze, într-un fel sau altul, dar fără să inovăm, de fapt. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.
Filmul nu este realizat într-o manieră tradiţională. Este cinema-ul meu şi nu ştiu cum o să fie acceptat de către public. Este o privire personală asupra acelei perioade, nu este o imagine hagiografică şi nici un bestiar. M-am străduit să fiu onest, cum spuneam şi să redau faptele, nimic mai mult, fără să comentez, fără să judec. Întâmplările sunt în proporţie de peste 90% autentice, am intervenit cât se poate de puţin asupra lor, asupra locurilor unde s-au petrecut şi pe cât posibil am păstrat anotimpul şi datele reale. Schimbările pe care le-am făcut în poveste apar din raţiuni de producţie, pur şi simplu. Cu toate că producătorul filmului (Titi Popescu, tatăl meu) a fost mai mult decât înţelegător şi m-a sprijinit din răsputeri (ca şi domnul Mihai Constantinescu, vicepreşedintele AFDPR), timpul, programul actorilor şi partea financiară a producţiei nu ne-au permis, uneori, să filmăm tot ce mi-am propus. Filmările au durat mult, din primăvara anului 2008 până în primăvara anului 2009, cu întreruperi, desigur. Am filmat în apropierea Braşovului, Făgăraşului, Sibiului şi în Bucegi. A fost o producţie dificilă, cu peste o sută de actori şi peste trei sute de figuranţi. Costumele şi toate armele sunt strict autentice, din perioada respectivă, ba chiar am avut parte de un ajutor nesperat din partea rudelor unora dintre luptători care ne-au ajutat cu haine autentice din vremurile acele şi cu sprijinul lor moral, în unele locuri pe unde am filmat“a adăugat regizorul.
„N-am făcut filmul cu gîndul la vreun festival“
„Occidentul a mai văzut, însă, astfel de filme, poate mai bine realizate şi cu buget mai mare decât am avut eu. În afară de asta, filmul va putea fi judecat cu adevărat doar atunci când vor fi gata şi celelalte două părţi, pentru că pe de-o parte personajele din cele trei filme interacţionează, se regăsesc din poveste în poveste şi pe de altă parte pentru că stilistic, vizual şi narativ filmele vor fi foarte diferite între ele, astfel că experienţa cinematografică va fi completă doar atunci când vor putea fi vizionate toate trei. Nu am făcut filmul cu gândul la vreun festival. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că am fost selecţionat în Forum-ul Berlinalei. Am vrut să vorbesc despre o parte a istoriei cunoscută mai puţin, cum spuneam, dar maniera în care am realizat filmul este una dificilă. Totul este oarecum supărător, poate chiar agasant la acest film. Solicită atenţia spectatorului din multe puncte de vedere. Dar aşa am dorit să fie, pe de o parte pentru că nu cred că pot privi lejer şi cu umor un astfel de subiect, pe de altă parte pentru că asta este impresia cu care am rămas după lunile de lectură a unor arhive şi a materialelor memorialistice. Nu am reţinut doar imagini, ci şi senzaţii, o suită de fragmente, mai mult sau mai puţin impresionante, unele supărătoare, de care nu reuşeam să scap, altele mai puternice, altele agasante. Ei bine, amestecul acesta de imagini, sunete şi senzaţii mi-a dictat cum ar trebui să arate filmul. Şi recunosc că nu este uşor de privit, în primul rând pentru că este ceva mai lung, nu pentru că ar fi violent sau agresiv. Cred că este un film care va intriga, cu siguranţă. Dar dacă poate răspunde unor întrebări, este îndeajuns“ povesteşte tînărul regizor.
Personajele filmului au numele reale ale luptătorilor
„Am încercat să folosesc actori tineri în distribuţie, oameni care să aibă vârsta luptătorilor la vremea aceea, lucru care m-a ajutat foarte tare. I-am rugat să se folosească şi de propriile lor personalităţi în conturarea fiecărui personaj în parte şi acest lucru a dat o notă proaspătă, veridică, în multe ocazii, secvenţelor filmate. Am încercat să imaginez, pornind de la fotografiile pe care luptătorii şi le-au făcut în păduri, o imagine cât mai exactă a acelor zile şi nopţi grele prin care au trecut. Am folosit şi peliculă alb-negru, pe 16 mm, care să aducă o imagine şi mai aproape de nişte momente îndepărtate în timp, dar puternice. Lipsa sonorului, în anumite momente, marchează şi mai puternic momentele triste. Am încercat să imaginez şi unele momente în care zâmbeau, râdeau şi se simţeau liberi, tineri şi puternici, dar şi momentele de singurătate şi dezamăgire, momentele în care aproape că nu mai vedeau ieşirea din acest infern. Am folosit în film numele reale ale luptătorilor, dar am modificat biografiile lor şi unele dintre locurile unde s-au întâmplat unele dintre evenimente. La urma urmelor este un film inspirat de întâmplări reale, dar este o operă de ficţiune. Subiectul are un specific local, nu ştiu câtă lume este interesată de un asemenea subiect, abordat într-o manieră frustă, simplă şi directă. Mă refer în primul rând la publicul european, nu la cel din ţară. Dar poate mă înşel şi filmul va prinde. Poate că lumea va fi curioasă. Naraţiunea nu este neapărat lineară, clasică, nu este nici un film de acţiune, nu urmăresc cu obstinaţie un singur personaj, ci un grup de oameni, filmul este portretul unui grup, al unei perioade, al unei senzaţii, nu al unui personaj, e dificil de explicat. Am în permanenţă îndoieli în privinţa muncii mele, aşa că mi-e greu s-o calific just sau s-o descriu“ spune regizorul.
„Am prezentat o bucată din istoria ţării mele“
Ştiu că unii poate nu vor fi de acord cu unele secvenţe, cu unele hotărâri regizorale pe care le-am luat. Dar povestea aceasta a trecut prin mine, unele lucruri le-am înţeles dincolo de rândurile cărţilor pe care le-am citit despre rezistenţa armată anticomunistă din România. Şi reprezintă şi punctul meu de vedere. Mai sunt puţini dintre cei care cu adevărat ştiu sau înţeleg cum a fost atunci. Mărturisesc că aştept cu emoţie premiera filmului. Mi-e tot timpul teamă că lumea va spune că lucrurile nu au stat aşa. Dar munca la acest film a fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut până acum şi sper ca imaginea mea despre anii aceia şi despre evenimentele acelea să nu fi fost una greşită. Şi dacă este aşa, filmul acesta nu este decât un prim pas. Poate cei care se vor apleca asupra acestor poveşti, peste ani, vor reuşi să afle mai multe şi să înţeleagă - poate mai bine decât am făcut-o eu - aceste întâmplări dramatice.
Consider că am făcut un film onest, fără părtinire, neatins de patimă. Am prezentat o bucată din istoria ţării mele despre care eu unul nu ştiam mai nimic cu şase ani în urmă. Am încercat, după puterile mele, să arunc o privire obiectivă şi liniştită asupra unor momente învăluite într-o aură de necunoaştere dintr-o perioadă neliniştită a istoriei. Măsura în care am reuşit rămâne sa fie luată în seamă sau nu. Cred că este, însă, un început. Şi asta este bine. Şi mai cred că dincolo de orice discuţii sau opinii, multora dintre cei care au rezistat cu arma în mână în munţi trebuie să le fim cu toţii recunoscători, fie şi numai pentru demnitatea de care au dat dovadă în viaţă“şi-a încheiat povestea în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş, regizorul Constantin Popescu.
Luptătorii din munţi, Grupul Gavrilă
Ion Gavrilă Ogiranu, zis Moşu
Remus Sofonea, zis Brâncoveanu
Laurean Haşu, zis Leu
Gheorghe Haşu, zis Ghiţă
Andrei Haşu, zis Baciu
Ion Chiujdea, zis Profesorul
Toma Pirău, zis Porâmbu
Victor Metea
Jean Pop, zis Fileru
Nelu Novac
Gelu Novac
Silviu Socol
Ion Ilioi
Nicolae Mazilu
Ion Mogoş
Mi-am permis să preiau de pe site-ul www.monitorfg.ro toate comentariile cititorilor, pentru că reacția făgărășenilor vis-a-vis de acest subiect contează enorm!
luni, 1 februarie 2010
De reținut!
Marți, 2 februarie 2010. Dejani, 15, Comanici, a născut Dănuța o fetiță, săniuș, 3 dimineața.
12 ianuarie, Brașov, filme 7D.
Cele mai frumoase zile și nopți de iarnă!
12 ianuarie, Brașov, filme 7D.
Cele mai frumoase zile și nopți de iarnă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)